Străinul

       Cred că fiecare dintre noi ascundem în suflet povești conturate din amintiri dragi. Cu cât cauți mai adânc cu atât mai profundă este trăirea. Pentru mine asta este cea mai dragă amintire, din aventura mea în Italia. dacă stau și mă gândesc bine, este ceam mai mare lecție pe care am primit-o de la viață. Când mă gândesc la ea, mi se strânge sufletul. Povestea nu ar fi existat dacă nu m-aș fi oprit o clipă...  Așa cum am mai spus, timpul se scurge fără să îți dai seama într-o rutină plăcută. Același drum, aceiași oameni...
      Dar într-o zi l-am văzut! Stătea singur în scaunul cu rotile și privea dincolo de gard la lumea exterioară. În fiecare seară la aceiași oră, nu contează cât este de frig afară, el este acolo prezent. Nu face nimic, doar privește în tăcere cerul, oamenii, viața de dincolo... de gard. Uneori, în spatele curții se văd doi copii cum se joacă, dar el este singur mereu. Pare să aștepte pe cineva... care nu mai vine.
      Și cum nu pot să stau liniștită, într-o seară mă opresc și îl salut. Se uită la mine și ridică o mână în semn de salut, dar nu zice nimic. Nu vreau să se sperie de mine și consider că este de ajuns pentru început. Este nevoie de timp pentru a ne cunoaște. Și uite așa, îmi fac un obicei din a-l saluta zilnic. A început să mă recunoască și acum îmi zâmbește. Este un zâmbet chinuit de neputință, dar eu știu că îmi zâmbește din tot sufletul. I se luminează chipul când mă vede. Am remarcat asta într-o seară când era destul de rece afară și aveam gluga pe cap. Am oprit bicicleta, l-am salutat și se uita nepăsător la mine, prin mine, dar în momentul când mi-am dat gluga jos și mi-a zărit părul blond, s-a luminat și mi-a întins mâna prin gard. Nu vorbește și mișcă doar mâna cu care dirijează scaunul.
      Din păcate nu am stat niciodată mai mult de câteva minute, dar pentru el păreau a fi ore și îl vedeam cum mă așteaptă. Acum știu că mă așteaptă pe mine, seară de seară...
     Eram atât de grăbită în a-mi trăi propria viață, încât îl salutam de pe partea cealaltă a drumului. Nu am trecut niciodată fără să-i fac măcar cu mâna și el se mulțumea cu atât de puțin.
     Nu știu exact a câta oară era de când mă opream, când am început să vorbesc cu el. Avea ochii vii și vedeam că mă înțelege, dar reușea să scoată doar niște sunete bâlbâite. L-am liniștit spunându-i să nu fie necăjit că nu poate să vorbească pentru că eu nu știu italiană, deci suntem la fel de neputincioși.
      I-am strâns mâna prin gard și i-am zis că vom fi prieteni. Îl întrebam ce face, îi povesteam despre mine, îi arătam poze... Între noi se legase o prietenie sinceră.
      Într-o zi când  stăteam cu el am simțit agitație în spatele curții și am văzut o femeie că se apropie. Părea curioasă ce caut eu acolo și probabil voia să înțeleagă de ce se schimbase bătrânul.
Probabil că devenea nerăbdător să iasă afară.. nu știu... Dar când m-a văzut, a zis că acum îl înțelege și a zâmbit, așa „bionda”  îi place și ei. Am trecut peste remarca ei răutăcioasă și îi povestesc cum trec zilnic și îl văd singur. El nu poate să vorbească și eu nu știu italiana, așa că ne-am împrietenit. Îi mai spun că îmi face plăcere să îl văd zâmbind și sper să nu o deranjeze. Referitor la  ceea ce a spus, nu m-am supărat. De-a lungul timpului m-am obișnuit ca oamenii să facă glume pe seama faptului că sunt blondă...
      Așa a trecut un an și ceva. Se apropia momentul când trebuia să plec acasă și nu se știe dacă am să mă mai întorc. Într-o seară mă opresc și îi spun că trebuie să plec. Îmi i-a mâna prin gard,  îmi spune „non” și văd cum izvorăsc lacrimile în ochii lui. Înțelege că trebuie să plec acasă la mine, la copilul meu, la familia mea, dar nu vrea să mă piardă. Îl liniștesc spunându-i că dacă nu mai plânge, data viitoare când ne vom vedea îi voi aduce un cadou. Îl las în urma mea suspinând înlăcrimat și cu sufletul plin de durere.
      Se apropie momentul să îmi iau la revedere. El este acolo, ca de obicei, așteptând.
Îi înmânez cadoul meu și îl ajut să îl deschidă. Înăuntru era o poză cu noi doi ținându-ne de mână prin gard. Îmi i-a mâna și mi-o sărută, strângând-o la pieptul lui. Lacrimile îi curgeau pe obraji și ofta. Îl întreb dacă îi place cadoul meu și cu un mare efort îmi zice „ molto”. Îl întreb dacă este fericit și îmi șuieră „siii”.
       Nu am cuvinte să descriu suferința din ochii lui, felul cum îmi strângea mâna, efortul vizibil  pe care l-a făcut pentru cele două cuvinte...
       Ca un făcut apare și doamna care avea grijă de el, fiica...nu știu cine era... Îi povestesc că nu mai pot să stau, că mă duc acasă și am venit să îmi iau la revedere dându-i un cadou. Femeia îmi spune că am început să vorbesc foarte bine și când vede poza i se umezesc ochii. Îmi mulțumește spunând că este ”molto gentile” din partea mea. Am simțit părere de rău pentru judecata ei nedreaptă.
       Îmi desprind mâna de la pieptul lui, mă întorc și plec... Este ultima imagine întipărită în adâncul sufletului meu, probabil și al lui...nu știu...
       Cel mai mult m-a marcat faptul că, uneori, în viață oferim atât de puțin timp și atenție celor din jurul nostru, fără să fim conștienți că pentru ei minutele petrecute cu noi înseamnă enorm.
       El este un „străin” pe care îl cheamă Anibal și de care, uneori, îmi este dor... Un străin care a plâns când am plecat. I-am oferit atât de puține clipe din viața mea, dar m-a făcut să cred că am petrecut o veșnicie împreună. Deși era doar un străin, căci nu știu cum aș putea să îi spun unui om pe care nu îl cunosc și despre care nu știu nimic, simt că mi-a fost mai aproape de suflet decât mulți oameni care mă știau de-o viață... Mi-a fost mai prieten decât mulți dintre aceia cărora le-am pus sufletul la picioare și nu l-au văzut. Un străin căruia i se lumina chipul cu un zâmbet senin când mă vedea și în ochii căruia am văzut lacrimi sincere. Am avut prieteni cu care am mâncat la aceiași masă, dar în ochii lor nu am văzut niciodată această sinceritate...
      Uneori mi-l imaginez cum stă singur privind la lumea de dincolo de gard și așteaptă, doar că acum știu că mă așteaptă pe mine... Și fără să ne dăm seama el nu mai era doar un străin pentru mine, cum nici eu nu mai eram doar o necunoscută pentru el. Am înțeles, fără să fie nevoie de multe cuvinte, că prietenia nu cunoaște limite, atunci când se leagă între două suflete și nu contează ce limbă vorbești, căci sufletele vorbesc aceiași limbă. Acest om, fără să-mi fi vorbit cu adevărat vreodată, mi-a oferit cea mai frumoasă și valoroasă lecție de viață. Am înțeles cât este de prețioasă viața pe care o duc și binecuvântarea cu care am fost hărăzită iar asta mi-a umplut sufletul de recunoștință. Puteam  să trec pe acolo zece ani și să nu văd nimic, să fiu incapabilă să simt...

De multe ori trecem prin viață fără să privim în jurul nostru, fără să-i auzim cu adevărat pe aceia care vorbesc sau fără să putem noi spune ce dureri avem. Folosim atât de multe cuvinte spuse din disperarea de a fi auziți, când, de fapt, este nevoie doar de un pic de tăcere.  Să știți că atunci când se așterne liniștea, sufletele vorbesc...