Nimic nu e perfect

       Da, cred cu tărie faptul că nimic nu e perfect. Viața, cu atât mai puțin... Dar frumusețea vieții, cred că  în asta constă, în imperfecțiune.

      Uitându-te la o poză frumoasă, singurul lucru care se mișcă în tine este admirația și atât. Dar o poză plină de neprevăzut, departe de a fi perfectă, cred că trezește în tine un adevărat vulcan.  Când privești o astfel de poză, îl simți cum se trezește și pornește spre suprafață cu o forță de neoprit. Nici nu știai că se ascunde în tine, nici nu știai că este așa puternic, nici nu știai că ești tu. Și este de ajuns o privire și hohotul acela de râs nu mai poate fi oprit. Este sănătos, izvorât din adâncul sufletului tău și o dată pornit nu îl mai poți stăvili. Și îți dai seama că o poză făcută din greșeală are un impact emoțional mai mare decât 100 de poze perfecte. Și viața este plină de imperfecțiuni, asta nu înseamnă că este urâtă. 

        Nu! Asta înseamnă că trebuie să vezi dincolo de aparențe. Frumusețea vieții stă ascunsă dincolo de perfecțiune, depinde de tine ce parte a paharului vrei să vezi. 

        Și da, poate că este stupidă imaginea, dar sunt eu. Toată lumea are astfel de momente, doar că nimeni nu le etalează și tendința este de a ne ascunde. 

       Ne ascundem sub o mască, două, poate trei...

       Ne ascundem sub un strat de machiaj...

       Ne ascundem sub diferite aplicații ce „ajustează” calitatea unei imagini.

       Ne-am învățat să ne ascundem.

       Ne ascundem, deși toți ne trezim dimineața cu părul ciufulit, cu cearcăne și poate ochii umflați. Toți avem momente când suntem obosiți, și asta ni se citește pe chip. Toți plângem la un moment dat. Toți spunem lucruri pe care le regretăm mai târziu. Toți facem greșeli, mai mari sau mai mici. Așa este viața, cu bune și rele. Dar știți ce contează?
         Contează trăirea, sentimentul din adânc. Admirația trece și a doua oară când voi privi aceea poză perfectă, ea nu îmi va mai spune nimic. În schimb râsul acela sănătos nu am să îl uit niciodată. Ori de câte ori voi privi această poză imperfectă, va izvorî din adâncul sufletului meu asemeni unui vulcan. De fapt asta sunt eu, dincolo de aparențe sunt un om normal, cu zile bune și mai puțin bune.

        Și nu mi-e rușine cu mine.

        Și știu că sunt departe de a fi perfectă.

        Și sunt fericită așa.

        Și-mi place să râd din tot sufletul. Râsul este sănătate curată!

Și fiți sinceri, pe voi nu vă pufnește râsul când vă uitați la această poză?

Și dacă vă luați privirea zece minute și apoi reveniți la ea, nu vă cuprinde din nou senzația de râs?

Este ceva ce puteți controla? Oare nu face mai mult decât 10 poze perfecte, alese dintr-o sută?

Pentru mine este singura, unica poză de acest gen. Imperfecțiunea surprinsă în toată splendoarea ei. Un selfie declanșat înainte de a ne pune măști, de a sta frumos la poză. Nu mă pot opri din râs, chiar dacă am văzut-o de atâtea ori. Este fotografia perfectă în imperfecțiunea ei...