Pentru mine Italia însemnă soare, mers pe bicicletă, picături de ploaie căzute pe față, oameni plăcuți, un aer de vechi, case frumoase, romantism. Un amestec plăcut de culori și mirosuri, de vechi și nou, adevăr combinat cu imaginație, soare și multă ploaie, oameni.
De multre ori am avut impresia că sunt într-un film, că ceea ce mi se întâmplă este cumva ireal...
Aici totul curge parcă într-un anumit ritm, toate sunt cumva corelate într-o rutină plăcută. Ceva ce acasă, în România, nu am cunoscut. Mă trezesc în fiecare dimineață la aceiași oră, plec la aceiași oră, merg pe același drum, întâlnesc aceiași oameni, lucrez în același loc de unde plec la aceiași oră și mă întorc pe același drum... Poate să pară ciudat la început, dar te obișnuiești și începe să-ți placă. Simți că faci parte din peisaj. Și acolo (acasă) era o rutină, dar lipsită de conștientizare și plină de stres într-atât încât nu aveai timp să te uiți la oameni cu plăcere, ca să nu mai zic la copaci, la cer...
Aici este altfel... Dimineața când plec mă întâlnesc cu „domnul cu câinele” care-mi amintește de cățelul meu de acasă. Așa începe tot, cu un „Buongiorno” și simți cum îți înflorește toată fața într-un zâmbet senin. Ne salutăm reciproc și în fucție de locul unde ne întâlnim, îmi dau seama dacă am plecat mai târziu de acasă sau nu.
Apoi vine „ doamna pe bicicletă”, cu care mă întâlnesc înainte să fac o curbă la stânga. Este destul de în vârstă și îmi zâmbește de la distanță cu niște ochi pătrunzători.
Mai târziu un pic, mă întâlnesc cu doi bătânei. Sunt așa de caraghioși cum ies ei diminiața ca să facă mișcare și trăncănesc tot drumul. Fără să vreau îi compar cu cei doi moși din păpușile muppets. Mă salută cu aceiași veselie în voce, bucuroși că le răspund. „Mustăciosul”, s-a prins unde lucrez și încearcă mereu să prindă o conversație cu mine, dar eu nu mă opresc și le arunc din mers un ”buongiorno” completat cu zâmbete reciproce.
Aproape de serviciu este „domnul” cu o potaie mică. Este în vârstă, înalt și slab, aduce puțin cu tatăl meu. Urmează același zâmbet și același schimb de amabilități.
Poate părea plictisitor și banal, dar este calm și liniștitor. Bine, dacă e să fiu sinceră, la mine totul este presărat cu câte o drăcie. Dacă nu fac eu ceva ...parcă nu mă simt bine. Puteți să râdeți pentru că și eu am râs...
Dimineața cerul este cel mai frumos. La ora la care plec, răsare soarele și se vad avioanele cum zboară. Cu ochii zgâiți la cer, am uitat că totuși sunt cu bicicleta, până când inevitabilul a fost în fața ochilor: o bordură prea mare pentru roata bicicletei. O fracțiune de secundă am apucat să o văd și mi-am dat seama de impact. Dar, am învățat ceva după luni bune pline de căzături și vânătăi, am învățat să arunc bicicleta :))) O arunc cât colo, eu cad în picioare și toată lumea e fericită. La fel am făcut și acum, doar că mă duceam la muncă și coșul era plin cu lucrurile de care aveam nevoie, geanta, apă, pachețel...
Buf! O bufnitură și toate sunt pe jos împrăștiate. Toate bune și frumoase, dar în această dimineață nenea cu potaia cred că a plecat mai devreme pentru că îl zăresc destul de aproape cum se grăbește să ajungă lângă mine și mă privește preocupat. Mai mult ca sigur că a văzut de la distanță tot. Simt cum mă înroșesc, mă cuprind așa niște călduri și nu știu cum să fug mai repede.
Cert este că, din acea dimineață l-am văzut că îmi zâmbea diferit atunci când mă întâlnea. Un zâmbet ușor complice, ca și cum ar vrea să zică că el știe ce pot eu să fac :))
A meritat să merg cu capul ”în nori”, vorba vine, pentru că era senin. Avionul acela era așa de frumos și părea așa aproape că aș fi zis că pot să-l ajung. Tot timpul la fără zece făcea o curbă ușoară și își începea coborârea, părea că vine fix în palma mea. Era un Wizz Air așa frumos colorat în soarele dimineții și aveam senzația că îl pot atinge cu mâna, dar am atins bordura ...
Știu că trebuie să mă opresc din a mai compara situațiile cu ce se întâmplă acasă, dar nu mă pot opri să nu fac câteva precizări.
Și acasă totul capătă o rutină în viața de zi cu zi. Aceiași oră, aceiași oameni de la metrou, aceiași vânzătoare, ... doar că acasă nimeni nu îți zâmbește, nimeni nu te salută (indiferent dacă te cunoaște sau nu), nimeni nu te ajută dacă ai căzut, deși ne vedem zilnic prinși în aceiași rutină gri...
De fapt în asta constă diferența, acasă totul devine gri...cerul, oamenii, viața, tu...
P.S. Să vezi ce interesant este cu bicicleta iarna pe zăpadă...nu vrei să știi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu