Sunt la stomatolog și simt așa un firicel subțire și cald cum se prelinge. Înainte să îi simt gustul știu că este sânge. Are un gust pe care îl recunosc imediat și nu pot să îl uit... Îmi trezește amintiri.
Fără să vreau plutesc înapoi în timp. Mă văd la 17 ani, o tânără la începutul vieții, fericită că părinții au lăsat-o să plece pentru prima dată de acasă și să petreacă noaptea în altă parte. Bine, nu chiar singură. Plec cu fratele meu, prietena mea cea mai bună și tatăl ei. Fericire mare. Fratele meu era începător în ceea ce privește condusul și are o mașină marca Dacia 1100.
Este o seară caldă la început de octombrie, cu cerul senin și plin de stele. Stăteam în spatele șoferului cu prietena mea alături. Nu eram atente la drum și ne hlizeam lăsând capul pe spate să privim stelele. Nu aveam nici o grijă și viața părea așa frumoasă.
Brusc ceva îmi atrage atenția.... Văd în întuneric luminat de faruri un câine. Parcă totul se desfășoară cu încetinitorul. Îl simt pe fratele meu cum trage de volan, dar câinele nu își continuă drumul și dă înapoi.
Fratele meu trage mai tare de volan și mie îmi dă impresia că glumește și vreau să îl întreb ce face, dar nu apuc să deschid gura. Totul se mișcă dintr-o dată foarte repede, prea repede să pot spune ceva sau să văd. Se face întuneric bezna și simt cum ne rostogolim în șanț. O dată, de două ori, de trei ori... În mintea mea nu se mai oprește. Nu știu cine mai este în mașină, aud doar zgomotul fiarelor contorsionate, cioburi sparte și întuneric beznă.
Brusc mă lovește ceva în față, în plin, cu o putere care mă face să duc mâna la nas simțind cum mă bușește sângele. Am o tăietură adâncă, care îmi pare imensă în acele momente. Și...liniște....
Sunt în patru labe, șiroind de sânge și întrebându-mă pe unde oare este ieșirea. În întuneric întrevăd ceva alb pe jos. Gândesc că este ușa de la mașină și că pe acolo trebuie să ies. Între timp îl aud pe fratele meu, rămas prins de volan cu capul în jos și în imposibilitatea de a se elibera. Prietena mea ieșise, nu avea nimic. Tatăl ei era de asemenea în afara oricărui pericol și nu avea nici o rană. Încep să oprească mașini, mai mulți oameni au ridicat mașina și l-au eliberat pe fratele meu. dar nici una nu putea să mă ducă la spital. Se pare că eu eram cel mai grav...
Într-un târziu oprește un camion. Mă chinui să mă urc și stau pe mijloc unde are motorul. Era cald și bine. Nu aveam nici o durere, doar mi se umpleau ochii de sânge și cu căușul palmelor îl dădeam la o parte. Aveam așa o stare de oboseală. Mă simțeam brusc obosită tare, aș fi vrut să dorm măcar un picuț.
Nu știu cât am mers până la primul spital, dar mie mi se părea interminabil drumul în noapte. Se accentua starea aceea de liniște interioară amestecată cu oboseală. Nu simțeam frică, doar liniște și dorința să dorm măcar un pic. Tentată să adorm simt cum din interior îmi vine un gând care nu îmi dă pace, ” dacă adormi nu ai să te mai trezești!”
Nu știu când am ajuns la spital, nu îmi aduc aminte multe detalii, doar că am încercat cu toate puterile să nu adorm. Mă preiau doctorii, mă controlează și mă cos pe față.
Ceva mai târziu sunt într-un salon și simt nevoia de a mă duce la baie. Era o baie destul de mare cu un perete plin de oglinzi. Mergând spre toaletă îmi atrage ceva atenția în oglinzi.
Mă opresc și mă uit. Văd un chip tumefiat, plin de sânge și cusături imense pe mare parte din față.
Sincer nu m-am recunoscut, dar am simțit brusc nevoia să vomit. Exact ca într-o scenă dintr-un film, alerg la o toaletă și vomit sânge, mult sânge în cheaguri. Simt cum mă înmoi... Gustul acela de sânge, oare cum să-l mai uit?
Părinții nu au știut ce s-a întâmplat până nu am ajuns acasă. Fratele meu nu le-a zis nimic de frică, doar că i s-a stricat mașina. Se pare că dintotdeauna copii au tendința de ascunde lucruri din teama de a nu fi certați. Uneori cu inconștiență, alteori cu premeditare.
Mi-au dat drumul după ce mi-au luat amprentele, pentru că eram minoră și m-au pus să semnez o declarație pe proprie răspundere. După părerea lor nu supraviețuiam drumului. Nu mi-au dat trimitere la nici un spital din București. Când am ajuns la noi în oraș, nici un spital nu a vrut să mă primească. Nu știu de ce, poate pentru că plecasem de bună voie în inconștiența noastră de copii. Încă nu am o explicație pentru faptul că se uitau la mine cum arătam și totuși să nu au făcut nimic.
La facultatea de stomatologie am reușit să găsesc un medic care a avut grijă de mine. M-a tratat, mi-a scos firele și mi-a spus că dacă aș fi fost în București nu mi-ar fi rămas așa un semn, din păcate.
Când m-a văzut mama mea a bufnit-o plânsul, a devenit conștientă că putea să își piardă amândoi copii. Am rugat-o să nu plângă pentru că aș fi plâns și eu și nu puteam, cusăturile nu îmi dădeau voie să plâng sau să râd.
Moartea, momentul în sine, este ceva care vine brusc și nu cred că doare, este o stare de visare. Doare teama de necunoscut și neputința de a mai exista, când știi că totul se va termina. Cel puțin asta cred eu că doare și nu te lasă noaptea să dormi.
Brusc mă lovește ceva în față, în plin, cu o putere care mă face să duc mâna la nas simțind cum mă bușește sângele. Am o tăietură adâncă, care îmi pare imensă în acele momente. Și...liniște....
Sunt în patru labe, șiroind de sânge și întrebându-mă pe unde oare este ieșirea. În întuneric întrevăd ceva alb pe jos. Gândesc că este ușa de la mașină și că pe acolo trebuie să ies. Între timp îl aud pe fratele meu, rămas prins de volan cu capul în jos și în imposibilitatea de a se elibera. Prietena mea ieșise, nu avea nimic. Tatăl ei era de asemenea în afara oricărui pericol și nu avea nici o rană. Încep să oprească mașini, mai mulți oameni au ridicat mașina și l-au eliberat pe fratele meu. dar nici una nu putea să mă ducă la spital. Se pare că eu eram cel mai grav...
Într-un târziu oprește un camion. Mă chinui să mă urc și stau pe mijloc unde are motorul. Era cald și bine. Nu aveam nici o durere, doar mi se umpleau ochii de sânge și cu căușul palmelor îl dădeam la o parte. Aveam așa o stare de oboseală. Mă simțeam brusc obosită tare, aș fi vrut să dorm măcar un picuț.
Nu știu cât am mers până la primul spital, dar mie mi se părea interminabil drumul în noapte. Se accentua starea aceea de liniște interioară amestecată cu oboseală. Nu simțeam frică, doar liniște și dorința să dorm măcar un pic. Tentată să adorm simt cum din interior îmi vine un gând care nu îmi dă pace, ” dacă adormi nu ai să te mai trezești!”
Nu știu când am ajuns la spital, nu îmi aduc aminte multe detalii, doar că am încercat cu toate puterile să nu adorm. Mă preiau doctorii, mă controlează și mă cos pe față.
Ceva mai târziu sunt într-un salon și simt nevoia de a mă duce la baie. Era o baie destul de mare cu un perete plin de oglinzi. Mergând spre toaletă îmi atrage ceva atenția în oglinzi.
Mă opresc și mă uit. Văd un chip tumefiat, plin de sânge și cusături imense pe mare parte din față.
Sincer nu m-am recunoscut, dar am simțit brusc nevoia să vomit. Exact ca într-o scenă dintr-un film, alerg la o toaletă și vomit sânge, mult sânge în cheaguri. Simt cum mă înmoi... Gustul acela de sânge, oare cum să-l mai uit?
Părinții nu au știut ce s-a întâmplat până nu am ajuns acasă. Fratele meu nu le-a zis nimic de frică, doar că i s-a stricat mașina. Se pare că dintotdeauna copii au tendința de ascunde lucruri din teama de a nu fi certați. Uneori cu inconștiență, alteori cu premeditare.
Mi-au dat drumul după ce mi-au luat amprentele, pentru că eram minoră și m-au pus să semnez o declarație pe proprie răspundere. După părerea lor nu supraviețuiam drumului. Nu mi-au dat trimitere la nici un spital din București. Când am ajuns la noi în oraș, nici un spital nu a vrut să mă primească. Nu știu de ce, poate pentru că plecasem de bună voie în inconștiența noastră de copii. Încă nu am o explicație pentru faptul că se uitau la mine cum arătam și totuși să nu au făcut nimic.
La facultatea de stomatologie am reușit să găsesc un medic care a avut grijă de mine. M-a tratat, mi-a scos firele și mi-a spus că dacă aș fi fost în București nu mi-ar fi rămas așa un semn, din păcate.
Când m-a văzut mama mea a bufnit-o plânsul, a devenit conștientă că putea să își piardă amândoi copii. Am rugat-o să nu plângă pentru că aș fi plâns și eu și nu puteam, cusăturile nu îmi dădeau voie să plâng sau să râd.
Moartea, momentul în sine, este ceva care vine brusc și nu cred că doare, este o stare de visare. Doare teama de necunoscut și neputința de a mai exista, când știi că totul se va termina. Cel puțin asta cred eu că doare și nu te lasă noaptea să dormi.
Mult timp nu am fost în stare să povestesc cuiva. Mă apuca instantaneu tremuratul și mi se zburlea pielea. Îmi tremurau mâinile, picioarele și chiar începeau să-mi clănțăne dinții în gură.Mult timp când mergeam cu mașina, la cea mai mică frână eu închideam ochii, mă prindeam de portieră și auzeam zgomotul de fiare. Mult timp nu am fost în stare să stau în spatele șoferului. Mult timp mi-a fost frică să mai privesc cerul. Mult timp am avut tendința să nu ies din casă în ziua aceea și număram anii. 9 octombrie 1993, o dată pe care nu o să o uit niciodată, dar astăzi am găsit puterea de a povesti, chiar și unui necunoscut.
Gustul de sânge încă îl recunosc și îmi trezește amintiri.
Când am ajuns la școala, profesoara de tehnologie m-a întrebat dacă părinții știu că m-au tăiat țiganii pe față. În condițiile în care eu stătusem acasă destul de mult și ea nici nu mă cunoștea prea bine, fiind nouă la noi în clasă. O nenorocită, aș spune acum. Dacă cineva ar vorbi așa cu copilul meu, nu știu ce aș fi în stare să îi fac. La vremea respectivă noi nu eram educați să le spunem părinților ce ni se întâmplă la școală.
Pe stradă unii au râs de mine spunându-mi că am ”o pi_dă” pe față. Scuze pentru limbaj, dar este adevărul. Toate astea nu au contat pentru mine. Nu mi-a fost niciodată rușine cu mine, nu am umblat cu capul plecat, nu m-am ascuns sub tone de fard.
Nu am simțit că semnul de pe față mă face un om urât și insist să spun că frumusețea vine din interior.
Astăzi mi-am amintit toate astea fără să tremur. Cândva a fost o traumă care s-a transformat într-o lecție prețioasă de viață. Semnul de pe față îmi amintește de fragilitatea vieții și-mi umple sufletul de recunoștință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu