Mamă...începuturi...

       Am stat și m-am uitat în urmă, la ceea ce am scris... Majoritatea postărilor se referă la același lucru. Continui să văd diferențe între viața de acasă și cea de afară, lucru de care ar trebui să mă mai detașez...
       Și îndemnul spre o viață mai relaxată, mai senină, mai fericită...
       Astăzi am să schimb macazul spre o altă destinație, unde am să încerc să zăbovesc ceva mai mult. Și am să încep....cu începutul...:))
       Aveam 23 de ani și eram însărcinată cu primul, unicul și minunatul nostru copil. Primele luni au fost cumplite, nu înțelegeam ce se întâmplă și starea de rău mă dobora. Nu am fost niciodată grasă. Până să rămân însărcinată nu am avut mai mult de 52 kg, dar sarcina a reușit să mă urce și să mă coboare în salturi de neimaginat. În primele luni am slăbit până la 40 și ceva de kg. Pe la 3 luni prietenii râdeau de noi spunând că nu se vede nici o burtică la orizont, suntem siguri că sunt însărcinată? Apoi totul a început să urce vijelios. La început luam câte două kilograme pe lună, până am pierdut socoteala. Am pierdut-o pe la 70 de kilograme, așa că la final nu mai știu scorul final.
        Nu o să uit starea de rău, faptul că nu puteam să mănânc nimic, abia mă țineam pe picioare.
Îmi aduc aminte că vărsam tot ce mâncam, chiar și apa. 
         Ce îmi mai aduc aminte, este faptul că nu dormeam. Doamne , chiar spre deloc și ce le mai invidiam pe graviduțe cum pot ele să doarmă. Când ți-era ziua mai dragă, ele trăgeau un pui de somn. Eu nimic, ziua niciodată și în ultima perioadă nici noaptea. Viața este nedreaptă uneori :)
        Dar cum toate trec pe lume așa a trecut și starea de rău. A venit starea de bine și cel mai mult îmi plăceau corcodușele. Vânam fiecare copac și mergeam numai cu ochii pe sus. Mi-au plăcut doar cele mici care abia ieșeau din floare, până să facă sâmbure.
Și după ce s-au trecut corcodușele, am trecut la pepeni. Tare mult îmi plăceau  pepenii roșii. Altceva nu prea mă omoram să mănânc și ușor-ușor am făcut și burta cât un pepene. La propriu și nu pot da vina pe copil pentru că am născut un pisoi de copil.  Avea 2 kg și 800 de grame, o mâță de fată.
        Și anul acesta face 18 ani...Doamne când au trecut anii....

P.S. În momentul acesta nu am o poză din aceea perioadă, dar promit să adaug cu prima ocazie.

De vorbă cu mine

      Am văzut că circulă un fel de modă din a-ți scrie ție cea de mâine sau de ieri. La început mi s-a părut cam aiurea. Ca și cum aș vorbi cu mine în oglindă, ceea ce, pentru mine cel puțin, este puțin straniu, nu?

     Aseară, chiar m-am gândit la asta și ce credeți? Am avut o noapte foarte agitată, nu m-am odihnit chiar de loc. M-am conversat toată noaptea cu mine în două variante, până când soarele dimineții s-a strecurat printre gene și m-am trezit.

    Aveam varianta tânără a mea, căreia îi spuneam cuvinte de încurajare, dar și varianta mai mea mai în vârstă căreia încercam să-i povestesc ce treabă bună a făcut. Datorită ei astăzi sunt un om frumos pe interior, am căpătat o maturitate, o experiență de viață care m-a făcut să văd lumea din diferite posturi și cu alți ochi. Datorită ei știu cum este să fii jos și tot datorită ei știu cum este să te ridici. Datorită ei am aflat că lucrul cel mai de preț pe lume este familia. Am văzut-o de multe ori luptând, dar nu a renunțat niciodată. Datorită ei, astăzi am o mândrie de copil. Și ce a mai luptat pentru acest copil... Să nu o atingă răutățile lumii și să îi sădească în suflet valori, să o învețe responsabilă și corectă, să lupte pentru visul ei. Și cum i-a oblojit coloana și a sprijinit-o ca să crească dreaptă, că de, e copil și copii sunt fragili. Este responsabilitatea noastră să îi sprijinim, nu? De noi depinde ce adulți vor deveni.
Și îi povestesc cum copilul începe să nu mai fie copil,  cum astăzi are o coloană vertebrală dreaptă și aripi puternice, doar datorită ei.
    Dacă aș putea să mă întorc în timp, celei tinere i-aș spune să nu mai dispere, toate se vor rezolva. I-aș spune să aibă grijă și de inima ei, căci eu știu cum toate durerile la inimă s-au dus. Aș lua-o de mână și i-aș spune că va fi bine. ”Vei pierde, dar vei și câștiga. Vor fi oameni care te vor răni, te vor abandona, te vor minți. Unii o vor face cu intenție, alții fără să vrea, dar vei trece peste și vei cunoaște și oameni minunați. Alții vor rămâne alături de tine mereu, îți spun eu! Te vor măcina regretele, vei greși, la rândul tău, de multe ori și  vei răni, dar vei învăța ceva din toate.”
În momentele când se simte pierdută i-aș povesti despre ea, văzută prin ochii mei acum. Cât curaj, câtă putere de luptă, de convingere, câtă credință că va reuși cumva, câte lacrimi, câtă speranță... Știu că mulți au râs și pentru ea nu a contat, a mers mai departe. Îi aud și eu pe aceia, le aud râsul spart.
Astăzi, dacă aș putea, i-aș spune că nici unul nu a mai reușit ce a făcut ea. Și să nu credeți că a construit palate. Nu, a reușit să rămână om! 

Astăzi, draga mea, ești o femeie puternică și sunt tare mândră de tine!
   În același timp priveam la varianta mea mai în vârstă cu tandrețe și îngăduință. Am luat-o după umeri și îi spuneam  că este timpul ei acum. Ai făcut destule și știu că nu te poți opri,  pentru că e felul tău de a vrea mai mult, dar gata! Trăiește și pentru tine. Bucură-te de tot ce te-nconjoară. Călătorește, desenează, plimbă-te, visează cu ochii deschiși, iubește și lasă-te iubită... Bucură-te de viață, draga mea! Acum tu poți sta liniștită.  Și parcă-i văd cu ochii minții  chipul blajin. Ochii săi spun multe, dar gura nimic. Are o înțelepciune pe care doar viața ți-o poate da.  Va fi bine, draga mea!    

       Și simt cum liniștea-mi pătrunde în suflet și în gând. Și îmi răsună în cap vocea mea liniștitoare...Va fi bine!  Ha,ha,ha...știți vorba aceea „și când m-am trezit, era dimineață”?
   Eram  eu, călătorind în timp...

Punct și de la capăt

      Mă simt cuprinsă de frământări și-mi dau seama că acestea nu vin întotdeauna din nefericire. M-am gândit de multe ori la asta. Mereu ți se spune să pui punct și să o iei de la capăt, ca o soluție la orice problemă ai avea. Cam de fiecare dată când ajungi într-un moment critic al vieții tale ești sfătuit să lași în urmă tot ce îți face rău, să nu întorci privirea și să nu mai zăbovești cu gândul. Trecutul nu mai poate fi schimbat și asta o știe toată lumea. Pare simplu, dar este mai complicat de cât vrem noi să înțelegem. 

   Viața este făcută din clipe adunate în buchete cărora le spunem ani. Avem eșecuri și reușite în viață. Sunt etape când ne merge bine și avem mulțumire sufletească, dar sunt și momente când nu suntem bine. De obicei omul vrea o schimbare atunci când dă de greu. Nimeni nu a fugit de prea mult bine, nu? Ideal ar fi să poți lăsa în urmă viața pe care ai trăit-o și să o iei de la capăt într-un loc nou cu oameni noi. Dar, câți dintre noi își permit asta? Cei mai mulți sunt obligați de situație să continue în același loc și cu aceiași oameni. Multora poate că le lipsește curajul pentru așa schimbări radicale și se complac în aceste situații. Nu toată lumea are forța necesară pentru a o lua de la capăt sau puterea de a se reinventa.

Într-adevăr sunt și oameni care pot face schimbarea, dar se mint și cu timpul revin treptat la vechile obiceiuri, căci este mai comod așa. 

Adevărul este că, la fiecare dezamăgire ai vrea să poți pune punct și să o iei de la capăt. Indiferent dacă este vorba de viața personală sau profesională, toți am simțit la un moment dat nevoia de schimbare. În cele mai multe cazuri dorința vine din viața personală. Ca și cum lumea noastră depinde de relația, căsnicia sau prietenia în care suntem în acele momente. Dacă acestea se termină, avem falsa impresie că și viața noastră se termină și doar o schimbare radicală ne-ar mai putea salva. 

Și da, sunt oameni care au puterea și ocazia de a schimba locul crezând că așa se schimbă și norocul, dar constată că deși au pus acel punct și au luat-o de la capăt, după un timp, revin la aceleași probleme și dureri, neîmpliniri, frustrări. 

Așa că întrebarea corectă nu este de câte ori poți să pui punct și să o iei de la capăt, căci omul poate  chiar și atunci când crede că nu mai poate. 

Întrebarea corectă este de câte ori te poți reinventa, căci dacă schimbarea nu are loc în noi, trăim aceleași sentimente, dar cu oameni și locuri diferite. Să încerci să ștergi o etapă din viața ta este ca și cum ai renunța la bucăți din tine. Ca și cum te-ai minți sigur că nu-ți aparțin. Să faci mergi mai departe  într-un mod sănătos este să accepți ceea ce ai trăit și să te împaci cu decizia ta, nu să încerci din răsputeri să ștergi aceea bucată ca și cum nu a fost. Trăirile noastre fac parte din noi, ne definesc conturându-ne caracterul. Inconștient putem fi selectivi cu amintirile noastre, creierul nostru alegând să ne ascundă ceea ce ne rănește, dar conștient, nu ne putem minți cu privire la ceea ce am trăit.  

Cred că unii oameni au puterea de a lua de la capăt de multe ori, însă doar reinventându-ne putem schimba ceva semnificativ în viața noastră, altfel totul rămâne o fugă constantă de probleme, de durere, de noi la care vom reveni mai devreme sau mai târziu.

Sunt om care a a luat-o de la capăt de multe ori. La început doar am fugit de ceea ce simțeam și-mi producea durere, dar toate trăirile veneau cu mine fără să conteze distanța. Oare de câte ori am să pot să o iau de la capăt, a fost întrebarea care mi-a stăruit în minte mulți ani, căci toate aceste schimbări mă epuizau. Târziu am înțeles că poți să fugi de oameni și locuri, dar nu te poți ascunde de ceea ce simți. Mi-a făcut bine schimbarea și am învățat mult despre oameni, locuri și, nu în ultimul rând, despre mine. Reinventându-mă scot tot cea am eu mai bun din mine căutându-mi calea fără să simt nevoia de a mai fugi. Nu mai caut să pun punct, ci doar să merg mai departe.  

Nimic nu e perfect

       Da, cred cu tărie faptul că nimic nu e perfect. Viața, cu atât mai puțin... Dar frumusețea vieții, cred că  în asta constă, în imperfecțiune.

      Uitându-te la o poză frumoasă, singurul lucru care se mișcă în tine este admirația și atât. Dar o poză plină de neprevăzut, departe de a fi perfectă, cred că trezește în tine un adevărat vulcan.  Când privești o astfel de poză, îl simți cum se trezește și pornește spre suprafață cu o forță de neoprit. Nici nu știai că se ascunde în tine, nici nu știai că este așa puternic, nici nu știai că ești tu. Și este de ajuns o privire și hohotul acela de râs nu mai poate fi oprit. Este sănătos, izvorât din adâncul sufletului tău și o dată pornit nu îl mai poți stăvili. Și îți dai seama că o poză făcută din greșeală are un impact emoțional mai mare decât 100 de poze perfecte. Și viața este plină de imperfecțiuni, asta nu înseamnă că este urâtă. 

        Nu! Asta înseamnă că trebuie să vezi dincolo de aparențe. Frumusețea vieții stă ascunsă dincolo de perfecțiune, depinde de tine ce parte a paharului vrei să vezi. 

        Și da, poate că este stupidă imaginea, dar sunt eu. Toată lumea are astfel de momente, doar că nimeni nu le etalează și tendința este de a ne ascunde. 

       Ne ascundem sub o mască, două, poate trei...

       Ne ascundem sub un strat de machiaj...

       Ne ascundem sub diferite aplicații ce „ajustează” calitatea unei imagini.

       Ne-am învățat să ne ascundem.

       Ne ascundem, deși toți ne trezim dimineața cu părul ciufulit, cu cearcăne și poate ochii umflați. Toți avem momente când suntem obosiți, și asta ni se citește pe chip. Toți plângem la un moment dat. Toți spunem lucruri pe care le regretăm mai târziu. Toți facem greșeli, mai mari sau mai mici. Așa este viața, cu bune și rele. Dar știți ce contează?
         Contează trăirea, sentimentul din adânc. Admirația trece și a doua oară când voi privi aceea poză perfectă, ea nu îmi va mai spune nimic. În schimb râsul acela sănătos nu am să îl uit niciodată. Ori de câte ori voi privi această poză imperfectă, va izvorî din adâncul sufletului meu asemeni unui vulcan. De fapt asta sunt eu, dincolo de aparențe sunt un om normal, cu zile bune și mai puțin bune.

        Și nu mi-e rușine cu mine.

        Și știu că sunt departe de a fi perfectă.

        Și sunt fericită așa.

        Și-mi place să râd din tot sufletul. Râsul este sănătate curată!

Și fiți sinceri, pe voi nu vă pufnește râsul când vă uitați la această poză?

Și dacă vă luați privirea zece minute și apoi reveniți la ea, nu vă cuprinde din nou senzația de râs?

Este ceva ce puteți controla? Oare nu face mai mult decât 10 poze perfecte, alese dintr-o sută?

Pentru mine este singura, unica poză de acest gen. Imperfecțiunea surprinsă în toată splendoarea ei. Un selfie declanșat înainte de a ne pune măști, de a sta frumos la poză. Nu mă pot opri din râs, chiar dacă am văzut-o de atâtea ori. Este fotografia perfectă în imperfecțiunea ei...

Străinul

       Cred că fiecare dintre noi ascundem în suflet povești conturate din amintiri dragi. Cu cât cauți mai adânc cu atât mai profundă este trăirea. Pentru mine asta este cea mai dragă amintire, din aventura mea în Italia. dacă stau și mă gândesc bine, este ceam mai mare lecție pe care am primit-o de la viață. Când mă gândesc la ea, mi se strânge sufletul. Povestea nu ar fi existat dacă nu m-aș fi oprit o clipă...  Așa cum am mai spus, timpul se scurge fără să îți dai seama într-o rutină plăcută. Același drum, aceiași oameni...
      Dar într-o zi l-am văzut! Stătea singur în scaunul cu rotile și privea dincolo de gard la lumea exterioară. În fiecare seară la aceiași oră, nu contează cât este de frig afară, el este acolo prezent. Nu face nimic, doar privește în tăcere cerul, oamenii, viața de dincolo... de gard. Uneori, în spatele curții se văd doi copii cum se joacă, dar el este singur mereu. Pare să aștepte pe cineva... care nu mai vine.
      Și cum nu pot să stau liniștită, într-o seară mă opresc și îl salut. Se uită la mine și ridică o mână în semn de salut, dar nu zice nimic. Nu vreau să se sperie de mine și consider că este de ajuns pentru început. Este nevoie de timp pentru a ne cunoaște. Și uite așa, îmi fac un obicei din a-l saluta zilnic. A început să mă recunoască și acum îmi zâmbește. Este un zâmbet chinuit de neputință, dar eu știu că îmi zâmbește din tot sufletul. I se luminează chipul când mă vede. Am remarcat asta într-o seară când era destul de rece afară și aveam gluga pe cap. Am oprit bicicleta, l-am salutat și se uita nepăsător la mine, prin mine, dar în momentul când mi-am dat gluga jos și mi-a zărit părul blond, s-a luminat și mi-a întins mâna prin gard. Nu vorbește și mișcă doar mâna cu care dirijează scaunul.
      Din păcate nu am stat niciodată mai mult de câteva minute, dar pentru el păreau a fi ore și îl vedeam cum mă așteaptă. Acum știu că mă așteaptă pe mine, seară de seară...
     Eram atât de grăbită în a-mi trăi propria viață, încât îl salutam de pe partea cealaltă a drumului. Nu am trecut niciodată fără să-i fac măcar cu mâna și el se mulțumea cu atât de puțin.
     Nu știu exact a câta oară era de când mă opream, când am început să vorbesc cu el. Avea ochii vii și vedeam că mă înțelege, dar reușea să scoată doar niște sunete bâlbâite. L-am liniștit spunându-i să nu fie necăjit că nu poate să vorbească pentru că eu nu știu italiană, deci suntem la fel de neputincioși.
      I-am strâns mâna prin gard și i-am zis că vom fi prieteni. Îl întrebam ce face, îi povesteam despre mine, îi arătam poze... Între noi se legase o prietenie sinceră.
      Într-o zi când  stăteam cu el am simțit agitație în spatele curții și am văzut o femeie că se apropie. Părea curioasă ce caut eu acolo și probabil voia să înțeleagă de ce se schimbase bătrânul.
Probabil că devenea nerăbdător să iasă afară.. nu știu... Dar când m-a văzut, a zis că acum îl înțelege și a zâmbit, așa „bionda”  îi place și ei. Am trecut peste remarca ei răutăcioasă și îi povestesc cum trec zilnic și îl văd singur. El nu poate să vorbească și eu nu știu italiana, așa că ne-am împrietenit. Îi mai spun că îmi face plăcere să îl văd zâmbind și sper să nu o deranjeze. Referitor la  ceea ce a spus, nu m-am supărat. De-a lungul timpului m-am obișnuit ca oamenii să facă glume pe seama faptului că sunt blondă...
      Așa a trecut un an și ceva. Se apropia momentul când trebuia să plec acasă și nu se știe dacă am să mă mai întorc. Într-o seară mă opresc și îi spun că trebuie să plec. Îmi i-a mâna prin gard,  îmi spune „non” și văd cum izvorăsc lacrimile în ochii lui. Înțelege că trebuie să plec acasă la mine, la copilul meu, la familia mea, dar nu vrea să mă piardă. Îl liniștesc spunându-i că dacă nu mai plânge, data viitoare când ne vom vedea îi voi aduce un cadou. Îl las în urma mea suspinând înlăcrimat și cu sufletul plin de durere.
      Se apropie momentul să îmi iau la revedere. El este acolo, ca de obicei, așteptând.
Îi înmânez cadoul meu și îl ajut să îl deschidă. Înăuntru era o poză cu noi doi ținându-ne de mână prin gard. Îmi i-a mâna și mi-o sărută, strângând-o la pieptul lui. Lacrimile îi curgeau pe obraji și ofta. Îl întreb dacă îi place cadoul meu și cu un mare efort îmi zice „ molto”. Îl întreb dacă este fericit și îmi șuieră „siii”.
       Nu am cuvinte să descriu suferința din ochii lui, felul cum îmi strângea mâna, efortul vizibil  pe care l-a făcut pentru cele două cuvinte...
       Ca un făcut apare și doamna care avea grijă de el, fiica...nu știu cine era... Îi povestesc că nu mai pot să stau, că mă duc acasă și am venit să îmi iau la revedere dându-i un cadou. Femeia îmi spune că am început să vorbesc foarte bine și când vede poza i se umezesc ochii. Îmi mulțumește spunând că este ”molto gentile” din partea mea. Am simțit părere de rău pentru judecata ei nedreaptă.
       Îmi desprind mâna de la pieptul lui, mă întorc și plec... Este ultima imagine întipărită în adâncul sufletului meu, probabil și al lui...nu știu...
       Cel mai mult m-a marcat faptul că, uneori, în viață oferim atât de puțin timp și atenție celor din jurul nostru, fără să fim conștienți că pentru ei minutele petrecute cu noi înseamnă enorm.
       El este un „străin” pe care îl cheamă Anibal și de care, uneori, îmi este dor... Un străin care a plâns când am plecat. I-am oferit atât de puține clipe din viața mea, dar m-a făcut să cred că am petrecut o veșnicie împreună. Deși era doar un străin, căci nu știu cum aș putea să îi spun unui om pe care nu îl cunosc și despre care nu știu nimic, simt că mi-a fost mai aproape de suflet decât mulți oameni care mă știau de-o viață... Mi-a fost mai prieten decât mulți dintre aceia cărora le-am pus sufletul la picioare și nu l-au văzut. Un străin căruia i se lumina chipul cu un zâmbet senin când mă vedea și în ochii căruia am văzut lacrimi sincere. Am avut prieteni cu care am mâncat la aceiași masă, dar în ochii lor nu am văzut niciodată această sinceritate...
      Uneori mi-l imaginez cum stă singur privind la lumea de dincolo de gard și așteaptă, doar că acum știu că mă așteaptă pe mine... Și fără să ne dăm seama el nu mai era doar un străin pentru mine, cum nici eu nu mai eram doar o necunoscută pentru el. Am înțeles, fără să fie nevoie de multe cuvinte, că prietenia nu cunoaște limite, atunci când se leagă între două suflete și nu contează ce limbă vorbești, căci sufletele vorbesc aceiași limbă. Acest om, fără să-mi fi vorbit cu adevărat vreodată, mi-a oferit cea mai frumoasă și valoroasă lecție de viață. Am înțeles cât este de prețioasă viața pe care o duc și binecuvântarea cu care am fost hărăzită iar asta mi-a umplut sufletul de recunoștință. Puteam  să trec pe acolo zece ani și să nu văd nimic, să fiu incapabilă să simt...

De multe ori trecem prin viață fără să privim în jurul nostru, fără să-i auzim cu adevărat pe aceia care vorbesc sau fără să putem noi spune ce dureri avem. Folosim atât de multe cuvinte spuse din disperarea de a fi auziți, când, de fapt, este nevoie doar de un pic de tăcere.  Să știți că atunci când se așterne liniștea, sufletele vorbesc...

Cu capul în nori...

      Astăzi vreau să scriu ceva frumos... M-am trezit cu gândul la Italia, ceea ce mi se întâmplă destul de des în ultimul timp. Simt cumva, că oriunde mă vor purta pașii, o bucățică din sufletul meu rămas acolo sau poate țara asta minunată mi-a rămas în suflet. Hmm, nu știu exact ce și cum și nici nu contează.
Pentru mine Italia însemnă soare, mers pe bicicletă, picături de ploaie căzute pe  față, oameni plăcuți, un aer de vechi, case frumoase, romantism. Un amestec plăcut de culori și mirosuri, de vechi și nou, adevăr combinat cu imaginație, soare și multă ploaie, oameni.
De multre ori am avut impresia că sunt într-un film, că ceea ce mi se întâmplă este cumva ireal...
Aici totul curge parcă într-un anumit ritm, toate sunt cumva corelate într-o rutină plăcută. Ceva ce acasă, în România, nu am cunoscut. Mă trezesc în fiecare dimineață la aceiași oră, plec la aceiași oră, merg pe același drum, întâlnesc aceiași oameni, lucrez în același loc de unde plec la aceiași oră și mă întorc pe același drum... Poate să pară ciudat la început, dar te obișnuiești și începe să-ți placă. Simți că faci parte din peisaj. Și acolo (acasă) era o rutină, dar lipsită de conștientizare și plină de stres într-atât încât nu aveai timp să te uiți la oameni cu plăcere, ca să nu mai zic la copaci, la cer...
Aici este altfel... Dimineața când plec mă întâlnesc cu „domnul cu câinele” care-mi amintește de cățelul meu de acasă. Așa începe tot, cu un „Buongiorno” și simți cum îți înflorește toată fața într-un zâmbet senin. Ne salutăm reciproc și în fucție de locul unde ne întâlnim, îmi dau seama dacă am plecat mai târziu de acasă sau nu.
Apoi vine „ doamna pe bicicletă”, cu care mă întâlnesc înainte să fac o curbă la stânga. Este destul de în vârstă și îmi zâmbește de la distanță cu niște ochi pătrunzători.
Mai târziu un pic, mă întâlnesc cu doi bătânei. Sunt așa de caraghioși cum ies ei diminiața ca să facă mișcare și trăncănesc tot drumul. Fără să vreau îi compar cu cei doi moși din păpușile muppets. Mă salută cu aceiași veselie în voce, bucuroși că le răspund. „Mustăciosul”, s-a prins unde lucrez și încearcă mereu să prindă o conversație cu mine, dar eu nu mă opresc și le arunc din mers un ”buongiorno” completat cu zâmbete reciproce.
Aproape de serviciu este „domnul” cu o potaie mică. Este în vârstă, înalt și slab, aduce puțin cu tatăl meu. Urmează același zâmbet și același schimb de amabilități.
 Poate părea plictisitor și banal, dar este calm și liniștitor. Bine, dacă e să fiu sinceră,  la mine totul este presărat cu câte o drăcie. Dacă nu fac eu ceva ...parcă nu mă simt bine. Puteți să râdeți pentru că și eu am râs...
    Dimineața cerul este cel mai frumos. La ora la care plec, răsare soarele și se vad avioanele cum zboară. Cu ochii zgâiți la cer, am uitat că totuși sunt cu bicicleta, până când inevitabilul a fost în fața ochilor: o bordură prea mare pentru roata bicicletei. O fracțiune de secundă am apucat să o văd și mi-am dat seama de impact. Dar, am învățat ceva după luni bune pline de căzături și vânătăi, am învățat să arunc bicicleta :))) O arunc cât colo, eu cad în picioare și toată lumea e fericită. La fel am făcut și acum, doar că mă duceam la muncă și coșul era plin cu lucrurile de care aveam nevoie, geanta, apă, pachețel...
Buf!   O bufnitură și toate sunt pe jos împrăștiate. Toate bune și frumoase, dar în această dimineață nenea cu potaia cred că a plecat mai devreme pentru că îl zăresc  destul de aproape cum  se grăbește să ajungă lângă mine și  mă privește preocupat.  Mai mult ca sigur că a văzut de la distanță tot.  Simt cum mă înroșesc, mă cuprind așa niște călduri și nu știu cum să fug mai repede.
Cert este că, din acea dimineață l-am văzut că îmi zâmbea diferit atunci când mă întâlnea. Un zâmbet ușor complice, ca și cum ar vrea să zică că el știe ce pot eu să fac :))
   A meritat să merg cu capul ”în nori”, vorba vine, pentru că era senin. Avionul acela era așa de frumos   și părea așa aproape că aș fi zis că pot să-l ajung. Tot timpul la fără zece făcea o curbă ușoară și își începea coborârea, părea că vine fix în palma mea. Era un Wizz Air așa frumos colorat în soarele dimineții și aveam senzația că îl pot atinge cu mâna, dar am atins bordura ...
Știu că trebuie să mă opresc din a mai compara situațiile cu ce se întâmplă acasă, dar nu mă pot opri să nu fac câteva precizări.
Și acasă totul capătă o rutină în viața de zi cu zi. Aceiași oră, aceiași oameni de la metrou, aceiași vânzătoare, ... doar că acasă nimeni nu îți zâmbește, nimeni nu te salută (indiferent dacă te cunoaște sau nu), nimeni nu te ajută dacă ai căzut, deși ne vedem zilnic prinși în aceiași rutină gri...
De fapt în asta constă diferența, acasă totul devine gri...cerul, oamenii, viața, tu...

P.S.  Să vezi ce interesant este  cu bicicleta iarna pe zăpadă...nu vrei să știi...

Uneori trebuie să-ți iei „La revedere”

     Deși știu că trebuie să îți spun „La revedere”,  nu mă pot opri să nu zăbovesc puțin. Ai simțit vreodată că îți lipsește cineva atât de tare, încât nu poți să îți iei gândul de la ceea persoană, dar să nu poți face nimic pentru că este prea târziu? Să fii atât de conștient că este târziu, că sufletele voastre s-au înstrăinat și totuși să-ți lipsească?
     Aș vrea să pot da timpul înapoi. Aș vrea să pot să mă opresc, să te sun și să te întreb „ce mai faci”, dar ceva mă oprește.  De fiecare dată dau cu capul de un geam imens. Între noi s-au ridicat ziduri  care nu mă lasă să ajung la tine. Chiar dacă mă doare, insist să dau cu capul. Știi tu vorba aceea: „mintea îmi spune nu, dar sufletu-mi cere”?  Cam așa. Mă frământ cu tot felul de întrebări. Aș putea să-ți iert că m-ai rănit? Oare tu ai putea să mă ierți?  Aș putea să șterg tot și să o luăm de la capăt? Oare tu ai putea?
Mă întreb dacă am putea să ne privim adânc în ochi, să lăsăm toată ranchiuna și să ne vorbim fără să ne cufundăm în reproșuri care ne răscolesc. Încă încerc să înțeleg ce s-a întâmplat și de ce s-a terminat. Poate că s-au folosit cuvinte prea dure. S-au spus atât de multe și apoi tăcere. Tăcere! De unde atât de multă liniște? 

Se spune că timpul vindecă tot, dar între noi este ca o prăpastie peste care nu pot păși iar trecerea anilor o face mai adâncă, mai abruptă. Caut ceva de care să mă agăț, dar știu că trebuie să mă desprind de amintirea ta. Am avut încredere și ți-am pus sufletu-n palmă. Dacă atunci când eram împreună mereu tu nu m-ai cunoscut cu adevărat, acum nu mai am aceste așteptări. Am realizat că suntem doi străini care la un moment dat au crezut că se cunosc. Înțeleg că nu mai are rost. Este prea târziu. Te-ai schimbat. Chiar și eu sunt o altă persoană acum.

   Uneori mă trezesc uitându-mă la numărul tău. Mi s-a întipărit în minte. Nu te pot suna.  Mi-aș fi dorit să pot schimba ceva. Regret...

Nu mi-e rușine să își spun că îmi pare rău. Sunt convinsă că am greșit și eu. Aș putea să îți spun că te-am iertat, chiar dacă mi-a luat timp să învăț cum să fac asta. Acum îmi dau seama că asta este partea cea mai ușoară. Greu mi se pare să trec peste faptul că eu m-am schimbat. De fapt, cred că asta mă reține în a-ți telefona. Sunt un alt om acum. Poate tocmai de aceea îți înțeleg tăcerea și îmi dau seama că și tu ai, poate, aceleași frământări ca și mine. Sau, cine știe, poate că m-ai uitat deja. Și cine sunt eu să vin și să-ți răscolesc liniștea, doar pentru că sufletul meu nu are pace? Te înțeleg și ai dreptate. A fost frumos și nu mai este! 
Așa că, îți doresc să-ți fie bine și să nu te gândești la mine. Și mie îmi va fi bine, chiar dacă vor mai fi momente când vei zăbovi la mine în gând. Uită și iartă. Eu așa am făcut. La revedere! Mergi pe drumul tău și nu te supăra pentru că nu te pot urma. Să știi că vei rămâne întotdeauna în inima mea și te-am iubit cândva.   

    Îmi este dor de tine, de mine în prezența ta sau poate doar de noi așa cum am fost cândva. Am învățat să trăiesc cu lipsa ta și sper să mă vindec de dorul acesta ce-mi tulbură liniștea. 

    La revedere, draga mea!

Când amintirile sunt vii

 Of, gustul de sânge... Cred că este ceva ce nu uiți niciodată.
Sunt la stomatolog și simt așa un firicel subțire și cald cum se prelinge. Înainte să îi simt gustul știu că este sânge. Are un gust pe care îl recunosc imediat și nu pot să îl uit... Îmi trezește amintiri.
Fără să vreau plutesc înapoi în timp.  Mă văd la 17 ani, o tânără la începutul vieții, fericită că părinții au lăsat-o să plece pentru prima dată de acasă și să petreacă noaptea în altă parte. Bine, nu chiar singură.  Plec cu fratele meu, prietena mea cea mai bună și tatăl ei. Fericire mare.  Fratele meu era începător în ceea ce privește condusul și are o mașină marca Dacia 1100.
Este o seară caldă la început de octombrie, cu cerul senin și plin de stele. Stăteam în spatele șoferului cu prietena mea alături. Nu eram atente la drum și ne hlizeam lăsând capul pe spate să privim stelele. Nu aveam nici o grijă și viața părea așa frumoasă.
Brusc ceva îmi atrage atenția.... Văd în întuneric luminat de faruri un câine. Parcă totul se desfășoară cu încetinitorul. Îl simt pe fratele meu cum trage de volan, dar câinele nu își continuă drumul și dă înapoi.

Fratele meu trage mai tare de volan și mie îmi dă impresia că glumește și vreau să îl întreb ce face, dar nu apuc să deschid gura. Totul se mișcă dintr-o dată foarte repede, prea repede să pot spune ceva sau să văd. Se face întuneric bezna și simt cum ne rostogolim în șanț. O dată, de două ori, de trei ori... În mintea mea nu se mai oprește. Nu știu cine mai este în mașină, aud doar zgomotul fiarelor contorsionate, cioburi sparte și întuneric beznă.
Brusc mă lovește ceva în față, în plin, cu o putere care mă face să duc mâna la nas simțind cum mă bușește sângele. Am o tăietură adâncă, care îmi pare imensă în acele momente. Și...liniște....
Sunt în patru labe, șiroind de sânge și întrebându-mă pe unde oare este ieșirea. În întuneric întrevăd ceva alb pe jos. Gândesc că este ușa  de la mașină și că pe acolo trebuie să ies. Între timp îl aud pe fratele meu, rămas prins de volan cu capul în jos și în imposibilitatea de a se elibera.  Prietena mea ieșise, nu avea nimic. Tatăl ei era de asemenea în afara oricărui pericol  și nu avea nici o rană. Încep să oprească mașini, mai mulți oameni au ridicat mașina și l-au eliberat pe fratele meu. dar nici una nu putea să mă ducă la spital. Se pare că eu eram cel mai grav...
    Într-un târziu oprește un camion. Mă chinui să mă urc și stau pe mijloc unde are motorul. Era cald și bine. Nu aveam nici o durere, doar mi se umpleau ochii de sânge și cu căușul palmelor îl dădeam la o parte. Aveam așa o stare de oboseală. Mă simțeam brusc obosită tare, aș fi vrut să dorm măcar un picuț.
Nu știu cât am mers până la primul spital, dar mie mi se părea interminabil drumul în noapte. Se accentua starea aceea de liniște interioară amestecată cu  oboseală. Nu simțeam frică, doar liniște și dorința să dorm măcar un pic. Tentată să adorm simt cum din interior îmi vine un gând care nu îmi dă pace, ” dacă adormi nu ai să te mai trezești!”
Nu știu când am ajuns la spital, nu îmi aduc aminte multe detalii, doar că am încercat cu toate puterile să nu adorm. Mă preiau doctorii, mă controlează și mă cos pe față.
Ceva mai târziu sunt într-un salon și simt nevoia de a mă duce la baie. Era o baie destul de mare cu un perete plin de oglinzi. Mergând spre toaletă îmi atrage ceva atenția în oglinzi.
Mă opresc și mă uit. Văd un chip tumefiat, plin de sânge și cusături imense pe mare parte din față.
Sincer nu m-am recunoscut, dar am simțit brusc nevoia să vomit. Exact ca într-o scenă dintr-un film, alerg la o toaletă și vomit sânge, mult sânge în cheaguri. Simt cum mă înmoi... Gustul acela de sânge, oare cum să-l mai uit?
Părinții nu au știut ce s-a întâmplat până nu am ajuns acasă.  Fratele meu nu le-a zis nimic de frică, doar că i s-a stricat mașina. Se pare că dintotdeauna copii au tendința de ascunde lucruri din teama de a nu fi certați. Uneori cu inconștiență, alteori cu premeditare. 
Mi-au dat drumul după ce mi-au luat amprentele, pentru că eram minoră și m-au pus  să semnez o declarație pe proprie răspundere. După părerea lor nu supraviețuiam drumului. Nu mi-au dat  trimitere la nici un spital din București. Când am ajuns la noi în oraș, nici un spital nu a vrut să mă primească. Nu știu de ce, poate pentru că plecasem de bună voie în inconștiența noastră de copii. Încă nu am o explicație pentru faptul că se uitau la mine cum arătam și totuși să nu au făcut nimic.
La facultatea de stomatologie am reușit să găsesc un medic care a avut grijă de mine. M-a tratat, mi-a scos firele și mi-a spus că dacă aș fi fost în București nu mi-ar fi rămas așa un semn, din păcate.
    Când m-a văzut mama mea a bufnit-o plânsul, a devenit conștientă că putea să își piardă amândoi copii. Am rugat-o să nu plângă pentru că aș fi plâns și eu  și nu puteam, cusăturile nu îmi dădeau voie să plâng sau să râd.
 Moartea, momentul în sine, este ceva care vine brusc și nu cred că doare, este o stare de visare.  Doare teama de necunoscut și neputința de a mai exista, când știi că totul se va termina. Cel puțin asta cred eu că doare și nu te lasă noaptea să dormi.

  Mult timp nu am fost în stare să povestesc cuiva. Mă apuca instantaneu tremuratul și mi se zburlea pielea. Îmi tremurau mâinile, picioarele și chiar începeau să-mi clănțăne dinții în gură.
Mult timp când mergeam cu mașina, la cea mai mică frână eu închideam ochii, mă prindeam de portieră și auzeam zgomotul de fiare. Mult timp nu am fost în stare să stau în spatele șoferului. Mult timp mi-a fost frică să mai privesc cerul. Mult timp am avut tendința să nu ies din casă în ziua aceea și număram anii. 9 octombrie 1993, o dată pe care nu o să o uit niciodată, dar astăzi am găsit puterea de a povesti, chiar și unui necunoscut.
   Gustul de sânge încă îl recunosc și îmi trezește amintiri.
Când am ajuns la școala, profesoara de tehnologie m-a întrebat dacă părinții știu că m-au tăiat țiganii pe față. În condițiile în care eu stătusem acasă destul de mult și ea nici nu mă cunoștea prea bine, fiind nouă la noi în clasă. O nenorocită, aș spune acum. Dacă cineva ar vorbi așa cu copilul meu, nu știu ce aș fi în stare să îi fac. La vremea respectivă noi nu eram educați să le spunem părinților ce ni se întâmplă la școală. 
Pe stradă unii au râs de mine spunându-mi că am ”o pi_dă” pe față.  Scuze pentru limbaj, dar este adevărul. Toate astea nu au contat pentru mine. Nu mi-a fost niciodată rușine cu mine, nu am umblat cu capul plecat, nu m-am ascuns sub tone de fard.
Nu am simțit că semnul de pe față mă face un om urât și insist să spun că frumusețea vine din interior.
    Astăzi mi-am amintit toate astea fără să tremur. Cândva a fost o traumă care s-a transformat într-o lecție prețioasă de viață. Semnul de pe față îmi  amintește de fragilitatea vieții și-mi umple sufletul de recunoștință.

Eu am ales să scriu...

     Am început să scriu pe acest blog din dorința de a exprima sentimente, trăiri, experiențe, dezamăgiri, dureri, speranțe, vise...
Uneori m-am lăsat purtată de tristețe și durere până la marginea disperării.  Alteori mi-am exprimat nemulțumirile cu înfocare și îndârjire. Pe alocuri m-am lăsat purtată de iubire și visare...
Hai să fim sinceri, ce ar fi lumea asta fără emoții?
    Este foarte important să ai curajul să te exprimi, să eliberezi trăirile din tine. Nu contează dacă lumea te înțelege sau te aprobă, important este să te simți bine tu cu tine. Dacă scrisul îți face bine, te ajută să te înțelegi, să te descarci de anumite sentimente și trăiri, continuă.  Un singur zâmbet sau o mică alinare dacă aduci în sufletul cuiva, cu atât mai mult, nu te opri!  Și chiar nu contează despre ce scrii, subiectele sunt mii...
     Am ales să scriu cu sinceritate despre lucruri care mă afectează într-un fel sau altul. Sunt conștientă că în felul acesta îmi expun bucăți din suflet în fiecare poveste scrisă. Vor fi oameni care vor înțelege povestea, dar nu toți. Sunt unii care vor simți emoția pe care eu o transmit, alții nu și vor rămâne doar niște vânători de greșeli gramaticale.
    Eu scriu pentru mine în primul rând. Este o cale prin care am găsit de cuviință să le dau voie emoțiilor să iasă la suprafață. Un mod în care le dau aripi cuvintelor și le las să zboare. Uneori este ca a o alinare pentru tot ce mă rănește și doare. Alteori este acceptare. Cu siguranță nu mi-e rușine cu ceea ce gândesc și simt.
În al doilea rând scriu ca o formă de protest. Uneori aceasta este singura cale prin care  mai poți să îți exprimi punctul de vedere. Trăim în așa vremuri în care nu putem schimba nimic. Suntem prea mici, puțini și fără importanță. Cuvântul nostru nu contează și acesta este singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni: libera exprimare!
   Și nu contează că, poate, nu mă citește nimeni sau că nu pot schimba ceva. Nu contează dacă voi rămâne neînțeleasă și cineva mă va critica. Pentru mine este important că nu am tăcut trecând indiferentă prin viață. Cu conștiința împăcată am rămas eu refuzând să mă las modelată după chipul și asemănarea altora. Sunt atât de mulți oameni care se pleacă după cum bate vântul. Se lasă influențați după cum le dictează relațiile, obligațiile sau prieteniile și cum li se schimbă acestea, se schimbă și opinia lor. 

      Nu m-am simțit întotdeauna bine atunci când mi-am exprimat părerea. De multe ori, în loc să fie mai bine a fost mai rău, dar mi-am asumat decizia și nu regret faptul că am fost sinceră până la capăt. În ziua de astăzi omul nu mai suportă să audă adevărul și se luptă pentru „dreptatea” lui. 

Remarcabil în viață este să fii un om bun și cinstit. Să nu judeci și să nu te compari cu alți oameni. Să asculți și să chibzuiești la cele auzite. Să recunoști dacă ai greșit și să iei critica ca pe un plus, o evoluție, un alt punct de vedere. Rar o să mai vezi un om care face ceea ce este corect și trebuie să facă, mai presus de ceea ce crede că i se cuvine.

Expunându-ți punctul de vedere, de cele mai multe ori duce la un conflict. Nu întotdeauna partenerul de discuție are capacitatea de a discerne ceea ce i se spune. Pentru el totul se rezumă la cine are dreptate și cine nu, fără să conteze ce este bun și ce este rău. Aceste discuții sunt pierdute chiar înainte de a începe. Pentru a evita asta de cele mai multe ori oamenii se retrag din discuții sau preferă să mintă. 

Mințind, ne obligăm singuri să purtăm măști și intrăm într-un cerc vicios din care cu greu mai scapi. O minciună duce la o ală minciună și totul devine fals. Urăsc minciuna și nu țin morțiș să am dreptate, să dau replici, să mă răzbun. Când nu am cu cine, las omul în lumea lui. Fiecare judecă cu ceea ce are în suflet. Tocmai de aceea, eu am ales să scriu pentru mine, pentru sufletul meu. Scrisul nu mi-l poate lua nimeni, dar îl pot critica toți.

Povestea din spate...

       Dincolo de fiecare postare există un adevăr și o realitate. Chiar dacă poza reflectă cât mai aproape adevărul, totul depinde de percepția fiecăruia.
      De exemplu, atunci când postezi ceva, în realitate faci o mulțime de poze până reușești una care să te mulțumească.

Și putem spune că, de fapt, în spatele fiecărei poze se află o poveste.
Sunt frumoase poveștile și avem nevoie de ele, dar să nu ne pierdem pe drum inventând povești doar pentru a părea interesanți sau pentru a avea ceva de spus.
Dincolo de romantismul pe care îl inspiră această poza, fiecare o interpretează în mod diferit.
Cineva își va imagina că așa am fost trezită de dimineață...
Altcineva își va imagina că așa îmi doresc să iau micul dejun...
Poate că vor fi și aceia care vor crede că am luat poza de undeva și am pus-o pe Facebook. Totul depinde de imaginația fiecăruia.
Poza te duce cu gândul la un mic dejun romantic pregătit de un el îndrăgostit de ea.
Greșit! Este micul dejun pregătit cu drag în această dimineață, de mine  pentru mine.
Nu îmi este rușine să recunosc și nu este nimic greșit în asta!
Hai să fim sinceri, atunci când îți începi dimineața într-un mod atât de plăcut, parcă viața este mai frumoasă și te face să zâmbești.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne mințim singure. Dacă el nu e romantic, nu e și gata.  Nu trebuie să îi dăm in cap, sigur are alte calități care compensează. 

Nu ne-a adus micul dejun la pat, dar poate ne-a trezit aroma de cafea proaspăt făcută de el.

Nu ne-a pregătit micul dejun romantic, dar ne-a adus un buchet de trandafiri pentru că a văzut că se ofiliseră florile din glastră și tu nu te îndurai să le arunci.

   Avem nevoie de iubire, de romantism de magie și visare, dar asta nu înseamnă că trebuie să așteptăm prințul să vină călare și să ni le ofere.
   Suntem femei și avem nevoie de iubire în viața noastră. Oferim tot ce avem copiilor noștri, soților noștri, familiei , prietenilor și treptat ajungem să uităm de noi, ajungem la epuizare, la nefericire. Oferind tot timpul vom ajunge la un moment dat să simțim un gol imens și acela este momentul critic pentru noi.
Este firesc și normal. Nu poți doar să iei, trebuie să și pui.
    De multe ori femeile se ofilesc înainte de vreme din lipsa iubirii. Iubirea este ca apa pentru flori.
 Oferim iubire necondiționată, ne hrănim cu iubire, dar uitam să o sădim în sufletul nostru.
Așteptăm să vină alții să ne umple sufletul când, de fapt, noi uităm de noi.
Percepția noastră este greșită. Nu trebuie să așteptăm la alții să ne iubească, să ne răsfețe, să ne salveze. Având așteptări vom avea, implicit,  dezamăgiri.
Totul pleacă de la noi. Da, vrem de la cei din jur o grămadă de lucruri, avem mii de pretenții, dar uitam că totul începe cu noi.
Cum să te iubesc, când tu nu te iubești?
Cum să te respect, când tu nu te respecți?
Cum să am încredere în tine, când tu nu ai?
Atunci când tu ai să te vezi ca pe un om minunat și cei din jurul tău te vor vedea la fel.
Când te-ai uitat ultima dată în oglindă cu admirație?
Când ai arătat înțelegere față de tine atunci când ai greșit, spunându-ți că va fi bine?
Când ți-ai pregătit ultima dată o baie cu spumă și te-ai lăsat purtată de visare?
Când ți-ai pregătit un mic dejun ca în filme?
Când ai zâmbit ultima oară?
Când te-ai uitat la iubitul tău lăsând deoparte propriile așteptări?
    Dacă te-ai detașa un pic, ai vedea că și el e om, are propriile așteptări, dezamăgiri doar că el nu ți le aruncă în față. Noi le aruncăm în față fel de fel de reproșuri, așa sunt femeile astea.
Ei doar se înstrăinează, se ascund de noi și uite așa ajungem doi străini care învață să conviețuiască.
Și dacă ai ales să stai cu el cu siguranță vă leagă ceva, dar ai uitat povestea.

Povestea...
Pe voi vă leagă o poveste...
Poza mea are o poveste...
Fiecare  dintre noi duce în suflet mii de povești...
Totul este o poveste și se va termina odată și odată...

Trebuie să vedem un pic mai departe de povestea perfectă văzută într-un film sau citită într-o carte. Viața noastră nu trebuie să fie perfectă, pentru că în realitate nimic nu e perfect, dar putem vedea lucrurile frumoase dincolo de imperfecțiune.
Fă ceva și scrie-ți propria poveste!
Nu o trăi pe a altora și nici nu visa la povestea lor, pentru că viața  ta este mai frumoasă.


P.S.   Dacă nu te iubește așa cum ai vrea tu, asta nu înseamnă că nu te iubește deloc.
         Și dacă nu există un ”el” în poveste, poate așa este mai bine pentru tine.
        Gândește-te la asta atunci când te oprești un pic să te răsfeți!