Ne obișnuim cu toate în viață

   Ieri se anunța a fi o zi normală, ca de obicei. Aveam timp să mă bag în pat și să mai lenevesc. 

   Și apoi brusc, ceva se întâmplă și toată lumea ți se schimbă. O fracțiune de secundă, un telefon și nimic nu mai este cum a fost. M-am întins în pat zâmbind cu ochii închiși, bucuroasă că este tot numai al meu. Mă lăfăiam, cum se spune, fără nici un pic de modestie. Atunci sună telefonul: „Micky, vino repede, lui Sasha i s-a făcut rău!”  După acest telefon a fost haos. Trage o pereche de pantaloni peste pijama și fugi. Unde? Nu știu, nu am reținut, dar am plecat în grabă. M-am împiedicat pe scări și cu părul vâlvoi m-am ridicat și am alergat mai departe. Nu am simțit durere. Am ajuns unde credeam eu că este, dar nu era. Am vrut să plâng, dar nu-mi permiteam să pierd timpul, căci era prețios. Am sunat să văd, încă o dată unde trebuie să ajung și am plecat mai departe. Mi-am înghițit lacrimile și am tras adânc aer în piept. Am ajuns. Este căzut la pământ, nu mișca. O mână de blăniță moare, inertă. Ochii plânși și burtica cum se mișcă de la un respirat greu, atât am văzut. Îl ia în brațe și capul îi cade moale. Iar îmi vine să plâng, dar nu pot, nu am timp pentru asta acum. Îl urcăm în mașină și plecăm la doctor, dar ca de obicei, atunci când te grăbești este aglomerat, bară la bară, și simți cum nu mai ai timp, că se scurge viața din corpul micuț din fața ta. Nu-ți rămâne decât să te rogi: „Dă Doamne să fie bine!” și ” Doamne Ajută-l!”, căci astea îți vin repede în minte. Acum ce să zic, așa suntem noi oamenii, de câte ori dăm de greu dăm fuga la rugăciune și la Doamne Doamne. Suntem niște păcătoși plini de remușcare când soarta ne lovește și atunci cerem o minune din cer. 

   De fapt, ce s-a întâmplat? Nu știu. Nici doctorii nu știu, dar sigur nu a fost otravă. A lins ceva de pe jos și asta a fost tot, repede. A trebuit, poate nici un minut, și gata, i s-a făcut rău. Norocul lui a fost că s-a întâmplat așa, dacă apucam să plecăm de acasă, nu avea nici o șansă. Oricum pronosticul nu era bun când am ajuns la doctor. Apoi a devenit stabil, ca mai apoi să se agraveze iar.  De ieri este internat, și da, este doar un câine, dar nu asta contează, ci faptul că suntem atât de fragili, dar uităm asta. 

   De câte ori intru în casă am un gol imens în adâncul sufletului. Este pustie și mă lovește o liniște apăsătoare. Vreau să vorbesc și realizez că nu mai am cu cine. Orice vreau să fac, îmi lipsește. Sunt doar eu cu gândurile mele. Am uitat să și plâng... Am constatat că nici măcar pentru asta nu avem timp sau nu este niciodată momentul potrivit. 

  De fapt, despre asta este vorba în postarea mea de astăzi, despre faptul că ne obișnuim cu toate în viață.  Ne obișnuim cu golul din noi, ne obișnuim să fim, să așteptăm și uităm să trăim. Ne obișnuim cu agonia, dar trece și învățăm să trăim așa. Cu bucăți rupte din noi mergem mai departe inconștienți de toate. 

   Momentele astea au trezit în mine alte gânduri și alte dureri. Au trecut, deja, atâția ani de la ultimul șoc, ultima agonie. Îmi dau seama că atunci când ți se întâmplă ceva rău, stai și te întrebi cum poți să mergi mai departe cu atâta durere, dar ne obișnuim cu toate în viață, să știi, și timpul trece... 

 Da, povestea mea de astăzi este despre un cățel, dar puteam să fiu eu. Mâine ți se poate întâmpla și ție. Nu știi ce-ți rezervă viitorul și poate că ar trebui, așa cum spun mereu, să fim recunoscători acum pentru ce avem.  Așa cum sunt ele, cu bune sau rele, să nu le mai judecăm și să nu ajungem să ne rugăm numai când dăm de greu. 

   Amintiri dureroase se trezesc în mine. Am crezut că m-am vindecat, dar am învățat doar să trăiesc cu ele. Îmi amintesc de o altă noapte când am plecat pe jos la spital. Era 12 noaptea, nu circula nimic la ora aceea și când am ajuns, asistenta s-a uitat cu reproș la mine că am venit așa târziu. Ea nu știa cum am alergat pe străzi prin întuneric și locuri dubioase. Cum mă uitam cu frică în urma mea să nu vină cineva din întuneric. Habar nu avea că încercam să par puternică, doar ca să nu-mi sperii copilul care încerca să fie puternic pentru mine. Ea nu știa că îmi înghițeam lacrimile, căci nu aveam timp să plâng. Nu-mi permiteam așa o slăbiciune, căci eram singură și trebuia să mă descurc. Atunci a fost prea târziu pentru toate rugăciunile mele. Au trecut 3 ani și încă mai doare, dar ne obișnuim cu toate în viață, chiar și cu durerea, cu golul din noi și apoi uităm. Uităm să fim recunoscători, să trăim, să ne bucurăm, să ne iubim. Facem mofturi din obișnuință și, uneori, din prea mult bine. Și viața nu așteaptă pe nimeni. Vine și te plesnește fără milă drept în piept, te lăsă fără respirație și e prea târziu pentru tot. Trăim în nesimțire cu nesimțire și apoi ne îndreptăm ochii spre cer cerând o minune, ca și cum ni se cuvine. Iar dacă rugile nu ne sunt îndeplinite, ne îndreptăm furia spre Cel de sus, ca și cum El ar fi devină. 

    În definitiv, contează să fii în armonie cu tine și cei din jur. Să fii mulțumit cu ceea ce ai și să nu-ți pierzi echilibrul. Să nu ajungi să trăiești pentru ceva ce vrei să vină, ci pentru ceea ce ești. Emite energie pozitivă, căci Universul lucrează, dar depinde de tine dacă îl faci să te ajute sau să fie împotriva ta. 

    Cât despre necazuri, ce să spun? Asta este viața, cu bune și rele. Important este să înțelegi că așa cum este loc de mai bine, întotdeauna (dar întotdeauna) este loc și de mai rău, chiar dacă tu nu îți dai seama de asta. Bucură-te de cei din jurul tău și mulțumește-I Celui de sus și când nu ai nevoie de ceva anume, căci este o adevărată terapie și nu costă bani. Obișnuiește-te să fii bun, să iubești, să trăiești.  Necazul oricum vine și nu te întreabă dacă ești pregătit. Haosul pune stăpânire pe viața ta, te pierzi și nu mai știi cum sau când se termină. Nu știi dacă pe tine te lovește golul în stomac sau dacă tu îl  lași în urma ta. Este ca un vis urât din care nu poți să te trezești și nici timpul nu poți să îl dai înapoi, dar atunci când vine, măcar să știi că ai trăit fiecare clipă, așa cum a fost ea, căci este viața ta. Să știi că ai făcut tot ce puteai, asta îți dă puterea să mergi mai departe.

P.S.     Astăzi este stabil, spre bine aș zice, căci se pare că a încercat să-l muște pe doctor. Acesta este Sasha pe care îl cunosc eu :)

Ne grăbim spre nicăieri

    La sfârșitul lui august, când nici nu se sfârșise bine vara, în toate magazinele își făceau simțită prezența decorațiunile și produsele de Crăciun. Acum, sinceră să fiu, nu știu dacă și pentru apariția lor putem să dăm vina tot virusul acesta nenorocit, cert este că am simțit o mare dezamăgire. Iubesc Crăciunul și este sărbătoarea mea favorită, dar totuși, oameni buni, este prea devreme. Nu am putut să mă mint că sunt într-o țară exotică unde se face Crăciunul pe plajă și să intru în vraja lui. Să dau năvală în magazine și să plec cu brațele pline. Pur și simplu mi-a fost imposibil să înțeleg. De obicei apăreau de prin octombrie, și tot mi se părea devreme, dar acum ce să mai zic? S-a produs un blocaj în mintea mea și am simțit teama că în curând se va pierde magia acestor minunate Sărbători. Ne vom pierde cu toții și curând vom ajunge să nu mai simțim nimic în goana noastră nebună spre nicăieri. Crăciunul avea cea mai mare însemnătate, era ceva spiritual care te cuprindea fără să-ți dai seama. O luminiță înlăuntrul tău se aprindea și-ți însuflețea spiritul. Un dans al bucuriei în care intrai fără să-ți dai seama și brusc deveneai mai bun, mai cald, mai generos. Am simțit că ni se ia și asta, iar noi ne lăsăm ghidați  pe acest drum al pierzaniei, căci pentru mine asta înseamnă. Ajungi să nu mai simți nimic. Nu tu emoție, nu tu nerăbdare, nu fericire,  doar un mare nimic și multă obișnuință. 

    Da, este adevărat faptul că niciodată, parcă, nu aveai timp pentru cumpărăturile de iarnă, dar poate că tocmai acesta era farmecul lor. Intrai într-o anumită stare și era o agitație, dar era plăcută. Acum ce să mai simți pentru Crăciun când toate produsele zac pe rafturi cu lunile? Parcă, deja aștepți să treacă și să faci curat, nu?

   Am tot zis că ne-am învățat să trăim în avans. Așteptăm tot timpul ceva, indiferent că este ziua de mâine, o aniversare, să crească copilul, să luăm salariul... Apoi, ne întristăm că nu știm când au trecut anii, am îmbătrânit și este prea târziu. Cine să ne mai înțeleagă. În graba noastră uităm să trăim și viața ni se scurge din trup așa cum se pierde nisipul în palmă.

   Văzând în august Crăciunul la raft, am simțit o mare tristețe și nici o bucurie. A fost ca și cum cineva se străduiește să ne distrugă spiritul și ultima brumă de simțire. Suntem  împinși spre împietrirea sufletului într-o o stare de letargie. Oare, chiar sunt eu nebună? Cineva ne vrea a fi o gloată mare de oameni incapabili să simtă sau să facă ceva. Încet, dar sigur, suntem mânați într-o anumită direcție și dacă se mai trezește câte un răzleț, se încercă izolarea lui până când cedează și intră singur în turmă. În cazul în care nu se lasă mânat, atunci se rupe de oameni și trăiește în singurătate, iar gloata îl va privi ca pe un rebut, un ciudat.

   Mi-a fost teamă că voi ajunge să nu mai simt nimic din bucuria de altă dată și am refuzat cu îndârjire să mă uit la aceste produse. Le-am evitat încercând să nu bag în seamă golul din stomac. Doamne, de ce ne grăbim așa de tare să trăim în viitor sau ne pierdem în trecut și lăsăm să treacă prezentul fără să-l fi gustat măcar un pic. De ce nu ne oprim din acest ritm alert care ne consumă? De ce nu înțelegem că timpul ne aparține, dar noi nu facem nimic cu el. Ne-am învățat să tânjim după ceva ce nu avem și ne spunem că nu avem timp, dar de fapt, noi îl risipim.  

    Și cum aș putea să privesc Crăciunul în august cu căldură sufletească, când până atunci mai sunt multe de trăit, de simțit? Nici nu am avut timp să mă „plâng” că a trecut vara, căci încă simțeam căldura ei. Nu m-am bucurat pe deplin de toamnă. Să-i simt parfumul fructelor coapte și să aud foșnetul frunzelor în adierea rece a vântului. Și până la sfârșitul toamnei mai este destul timp. Abia când începe să miroasă a lemne arse în sobă știi că iarna este aproape și poți să te gândești că vin Sărbătorile, dar până atunci mai este destul timp.

    Fără să vreau mă pierd în amintiri. Mă văd copil și sunt atât de gros îmbrăcată încât par a fi un eschimos. Am două căciuli și un fular mare legat la spate care-mi lasă doar ochii la vedere. Am izmene și pantaloni de pijama pe dedesubt, dar nu pare suficient, căci de fiecare dată ajung în casă udă până la piele. Mâinile îmi îngheață de nu le mai simt, le frec una de cealaltă și suflu căldura din trup pe gură încercând să le dezgheț, dar nu renunț la joacă. Zăpada este cât casa, în ochii mei de copil, și facem cazemate în care ne adăpostim. Ne batem cu bulgări și e mare hărmălaie. Alteori facem întrecere, cine se dă cu sania și ajunge cel mai departe. Pentru asta ne frecam tălpile de la sanie cu o bucată de slănină,  așa îndepărtam rugina și le făceam lucioase iar.  Se aud pocnituri de bici iar în casă se fac pregătiri și miroase a cârnați. Abia atunci știi că vine Crăciunul și te lași purtat de vraja lui. 

    Eram un moț de om, cu bujori în obrăjori și nasul cârn, dar în inocența mea eram un copil fericit. Nu am simțit timpurile „groaznice” despre care toată lumea vorbește acum și, poate de aceea, am încercat să transmit mai departe ceea ce eu numesc „spiritul” Sărbătorilor de Iarnă. Cred că nu este important ceea ce ai, ci ceea ce simți și la noi acasă încă mai credem în Moș Crăciun. Unii oameni spun că erau niște timpuri grele și poate că așa era, dar aveam în noi ceva ce astăzi ne lipsește. Eram oameni, plini de sentimente și trăiri. Cu mâini muncite, dar suflete înflăcărate. Astăzi suntem niște roboți, reci și goi.

   Faptul că m-am gândit la toate astea m-a făcut să zâmbesc și simt în aerul rece al dimineților că vin Sărbătorile de Iarnă, dar mai este ceva timp până atunci. Toamna este pe sfârșite. 

    Acum pot să încep să mă uit la filme romantice de Crăciun, căci într-un fel le simți în noiembrie și într-un altul în iunie, nu? Aștept cu nerăbdare decembrie să împodobesc casa și să ascult colinde, să cumpăr cadouri și să simt bucuria, dar trăiesc în prezent și privesc sfârșitul toamnei ascultându-i vaietul. Îmi dau seama cât de aproape sunt de iarnă, după cât de gros este stratul de frunze pe care le împrăștie vântul. Mă bucur de soare și de culorile ruginii. Este încă toamnă și eu mă bucur de ea.

     Haideți să trăim aceste momente frumoase de toamnă. Să bem din mustul proaspăt și să ne bucurăm de ce avem. Că o fi mult sau puțin, nu mai contează. Să ne gândim că nu aveam nici măcar atât când am pornit la drum sau că în alte părți ale lumii mor copii de foame, de sete sau în războaie care nu sunt ale lor.  

    Să ne bucurăm de anii pe care îi avem. Să nu spunem nici mai mult și nici mai puțin, căci nu trebuie să impresionăm pe nimeni. Știți ce vreau să spun? Ne-am învățat să spunem mai mult imediat ce am împlinit vârsta și nici nu am apucat să-i trăim. Ar trebui să ne gândim la cei pentru care timpul s-a oprit la un moment dat și deja avem destule motive pentru a fi recunoscători. 

    Ce rost are să ne întrebăm în iunie dacă o sa mai fim prieteni de Crăciun? Mai bine să ne bucurăm acum de prietenia noastră fără să o stricăm cu întrebări absurde. Nimic nu este întâmplător în viață și  ce va fi, va fi. 

    Să ne facem planuri de viitor, dar să trăim în prezent. Să rămânem niște visători, dar să nu apucăm pe drumuri care nu duc nicăieri alergând după năluci. Să ne facem propriile urme în viață și să simțim ceea ce trăim noi, nu ceea ce ni se impune...

      

  P.S.    Spiritul Crăciunului este ceva ce ți se așază în suflet și simți cum bucuria îți înseninează chipul, nu are nici o legătură cu produsele de la raft. Motivul pentru care au apărut produsele de Crăciunul din august în magazine este financiar. Ce trist este când totul ajunge să fie de vânzare...

Sunt un om defect

     Astăzi, mai mult ca niciodată, m-am simțit un om defect. S-a întâmplat ceva cu mine. Nu știu nici când și nici ce. O bucată din inima mea s-a frânt și golul din mine se adâncește în fiecare zi. Acolo, în adâncuri, ceva s-a rupt și nu mai poate fi reparat. 

    Purtăm în suflete poveri, conștienți de ele sau nu. Ne luăm o mască veselă sub care ne ascundem și o asortăm cu un zâmbet fals, ca și cum ar fi o rușine să ne arătăm adevăratele sentimente. Trebuie să fim „perfecți”, dar nu atât pentru noi cât pentru „lume”, căci ea te judecă. Te cataloghează și-ți pune o etichetă, „de treabă ” sau „ciudat”, și în funcție de asta ești acceptat sau nu. Nu mai contează cum ești cu adevărat. Nimeni nu mai are răbdare să descopere sufletul din spatele chipului. Suntem atrași de aparențe și ne lăsăm acoperiți cu ele. Nu poți să-ți mai exprimi suferința, dar nici să-ți manifești bucuria. Trăim într-o lume în care este mai ușor să te prefaci decât să fii sincer. Și dacă ești sincer, nimeni nu te crede. Cei mai mulți vor dedesubturi murdare și dacă nu găsesc, interpretează, până ajung la realitatea pe care o vor ei. 

    Oamenii au devenit atât de falși, încât cu greu mai găsești pe cineva cu care să-ți permiți să fii tu, lipsit de măști și scuturi. Suntem atât de răi unii cu alții. Ne judecăm, ne criticăm, ne rănim, ne bârfim, ne prefacem că suntem prieteni. Dăm din coate și ne îmbrâncim în încercarea de a fi mai bun ca ceilalți, dar uităm că nu trebuie să ne comparăm cu alții. Chiar dacă suntem diferiți ca aspect, de fapt, iubim și suferim la fel. În fiecare dintre noi, fragilitatea vieții este doar un fir plăpând ca de ață.

    Într-o lume în care majoritatea oamenilor vor să pară altfel decât sunt și ceea ce arată este doar un simplu decor, mă simt a fi un om bizar. În sufletul meu este o zbatere, nu pot să rămân indiferentă la tot ce se întâmplă în jurul meu. Sunt un om plin de sentimente pe care le trăiesc din plin, nu am jumătăți de măsură. Nu pot să iubesc doar puțin, cum nu pot să mint doar un pic. Minciuna este minciună și iubirea la fel, ca toate celelalte. Nu putem fi doar „puțin ” prieteni, nu? Trist, dar adevărat. Poate că am fost și eu la fel ca ceilalți, dar astăzi nu mai pot să fiu așa. Nu pot să mă prefac, indiferent dacă mi-e rău sau bine. Nu mi-e rușine să recunosc și poate că tocmai de aceea am ajuns să simt că-n mine ceva-i defect.  Înțeleg că oamenii sunt așa cum pot ei, nu cum avem nevoie sau ne dorim noi să fie. De cele mai multe ori, îmi țin trăirile doar mine. Asta nu înseamnă că mă prefac sau mă ascund, doar că, nu mai insist să-i arăt „lumii” cum sunt eu. Oamenii percep doar ceea ce vor ei să audă și să vadă, nu ceea ce le spui tu. Cei mai mulți au devenit glaciali, s-au învățat să simtă cu jumătate de inimă, ca și cum ar avea doar un pic de suflet. Te ascultă, dar nu te înțeleg.  Au învățat să-și ascundă sentimentele sub atâtea măști, încât, la un moment dat, au uitat ce simțeau cu adevărat. 

    Nu vreau să fiu lipsită de căldură sufletească doar pentru a mă integra într-o societate care asta cere. Mă retrag în tăcere și mă întreb, oare de vină-s de vină eu?  Cu cât tac mai mult, cu atât mai zgomotoasă a devenit lumea în jurul meu. Cu cât ascult mai mult, cu atât mai puțin contează ce spun eu. Viața își urmează cursul într-o normalitate pe care, de multe ori, nu o înțeleg și nu mă regăsesc în ea. Lumea este atât de plină de superficialitate și indiferență. Mă face să mă simt un rebut, un om peticit pe care nimeni nu-l mai vrea. Probabil că aceste rânduri îmi vor aduce o etichetă, dar nu îmi pasă de ea. Deși, conștiința-mi spune că-i normal să fiu așa, totuși, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva sunt defectă eu. Și cum aș putea să mă simt în alt fel când sufletu-mi vibrează și trăiesc emoțiile cu fiecare fibră a mea? 

    Uneori, plâng când scriu câte ceva, căci mă năpădesc amintirile și le retrăiesc în mintea mea. Plâng când văd un film romantic unde, după multe încercări el se întoarce la ea. Mă afectează când văd suferința oamenilor, dar mă și bucur de fericirea lor. Plâng și râd din cele mai banale trăiri și mă simt o ciudată. Nu-mi ascund sentimentele, dar nici nu le mai explic. Sunt așa cum sunt, dar știu că sunt eu. 

     Când stai în tăcere la distanță  și te uiți la oameni, nu îi mai vezi cum arată, cum sunt îmbrăcați. Ajungi să le vezi sufletele. Eu acum  văd doar sentimente și culori. Cei mai mulți sunt gri și plini de amărăciune. Unii de singurătate, alții de durere. Chiar și cei mai răi dintre oameni, au în suflete poveri. Unii se ascund după culorii vii, alții nu au atâta putere și întunericul este culoarea lor. 

    Am văzut și oameni care la o simplă privire nu îți spun nimic. Au un aspect nu tocmai plăcut și cei mai mulți fug de ei, dar mie îmi place să-i descopăr.  De exemplu, am cunoscut un domn cocoșat de care toți râdeau sau se fereau, căci mirosea a „bătrân”. Știți ce vreau să spun, nu?  Dar, când și-a ridicat privirea, eu i-am văzut ochii. Nu știu ce culoare aveau, dar erau calzi. La început m-au privit cu neîncredere, dar apoi au căpătat o strălucire. L-am ascultat și am aflat că avea 93 de ani. Era inventator și vorbea cu pasiune despre orice. Am pierdut noțiunea timpului și cu cât vorbeam mai mult, cu atât mai tare se pierdea în conștiința mea aspectul lui. Era doar căldură, viață și plin de culoare. Era un verde așa de frumos... 

   Sunt oameni care au culoarea soarelui și te atrag cu căldura lor, dar sunt din ce în ce mai rari. De cele mai multe ori, oamenii buni nu ies în evidență, își văd de viața lor și se ascund sub palide culori, chiar dacă în adâncuri, e-un curcubeu sufletul lor. Acesta este doar un exemplu, vârsta nu are importanță și nici aspectul. Avem nevoie de atât de puțin, dar suntem prea avari să oferim. O picătură de roșu, un strop de verde, un pic de albastru... 

   În noi se zbat atât de multe emoții pe care ne chinuim să le ascundem, să le stăvilim, ca și cum ar fi o rușine să simțim. Ne ofilim și culorile își pierd strălucirea. Prăfuiți, rămânem singuri și goi. Ne obișnuim cu toate în viață și poate că nu e bine așa. 

   Chiar dacă îmi place să descopăr oamenii și să le privesc sufletele, din reflex, mai întâi mă feresc. A ajuns să-mi fie frică de apropierea dintre noi. Dar nu de răutatea oamenilor fug, ci de falsitatea cu care ți se întinde o mână sau ți se ia. Cred că eu am o problemă, s-a stricat în mine ceva și nu mai poate fi reparat. Da, sunt un om defect și doare. Mă doare ușurința cu care oamenii uită. 

    Uită că te-au cunoscut cândva, că i-ai primit în viața ta și ți-au văzut inima...

Au trecut 20 de ani...

       Oare când au trecut atâția ani? Privesc cu atenție în urmă și îmi dau seama că este inutilă întrebarea. Am adunat în suflet atât de multe momente frumoase pe care nu aveam cum să le cuprind doar într-o clipă, și Doamne, câte mai sunt...

   Acum douăzeci de ani, această zi se întâmpla să fie într-o duminică. Îmi amintesc perfect! Soarele strălucea și era cald, ca într-o zi de vară. Eram atât de tineri amândoi și habar nu aveam ce înseamnă să crești un copil, dar tocmai aduceam pe lume unul. 

   Am crescut, ne-am jucat, am copilărit, am învățat, am mai și greșit, am râs, am plâns, dar pe toate le-am făcut împreună. Îmi amintesc că cineva ne spunea că suntem legați ombilical, și poate că avea dreptate, căci altfel nu am cum să explic profunzimea legăturii dintre noi. Este ceva ce nu poate fi descris în cuvinte și uneori nu are explicații logice, este simțire. 

   Mă emoționez când mă gândesc la puiul de om care mă iubea „cât blocu'”, căci i se părea atât de mare iubirea ei, și sufletul mi-e atât de plin de amintiri. Da, am fost acolo în fiecare moment, în fiecare etapă a vieții și am pășit împreună fiecare treaptă ținându-ne de mână. Uneori cu încredere, alteori cu emoții, cu teamă. A fost și bine, a fost și greu, le-am luat așa cum au venit, și au trecut toate. 

  Așa că, în această zi plină de nostalgie, emoție și multă iubire aș vrea să-ți mulțumesc Ție, Doamne, pentru această mare Binecuvântare. Îți sunt recunoscătoare și-Ți mulțumesc din ziua în care am privit această mogâldeață, și nu am înțeles cum poate să iasă din tine așa o mână de om. Nici astăzi nu înțeleg, dar acesta este, de fapt, miracolul vieții. Fiecare copil este o minune, un diamant pe care tu trebuie să știi să-l șlefuiești. Nu trebuie să te uiți la ceilalți, căci el va fi după chipul și asemănarea ta. Astăzi facem 20 de ani, două decenii, cum îi place ei să spună. Spun facem, pentru că asta însemnă pentru noi. De-a lungul vieții le-am tot făcut împreună, am mers la grădi, am început școala, am terminat școala,... și tot așa. 

   După 20 de ani!  Woow,  sună ca un titlu de carte, doar că nu este romanul cunoscutului Alexandre Dumas, este povestea noastră. Dacă mi-ar fi spus cineva cât repede trece timpul, poate că nu aș fi crezut, dar astăzi realizez că m-am grăbit. Am vrut să o știu mare, gândind că așa este în siguranță. Din păcate așa facem noi părinții. Nu ne dăm seama că o să vină vremea când o să ne  fie dor de momentele când lingurița zbura ca o navă spațială spre gurița lor în hohote de râs. Ne dorim să crească, să vorbească, dar apoi clipim și iată cum au trecut atâția ani. Apoi conștientizăm că au trecut prea repede, că nu am avut destul timp să ne bucurăm de ei și ne-am dori să fie iar copii. Ciudat, nu? 

   Trăiesc cu bucurie această zi. Mă copleșesc emoțiile, dar și recunoștința. Am învățat să adun ca pe niște nestemate toate aceste prețioase amintiri și am să vă spun că am cel mai minunat copil. Da, fiecare părinte își laudă copilul și mi se pare atât de normal să facem asta. Dacă nu noi, atunci cine? Lumea a devenit o junglă, un loc plin de rău și urât. Este obligația noastră, față de ei și de societatea în care trăim, să le sădim frumosul în suflete și să le insuflăm dorința de a schimba ceva. 

   Dar, acum este vorba despre tine, copil cuminte! Vreau să-ți spun că ești minunată. Ai devenit un om frumos, din toate punctele de vedere și te admir. Știu că noi te-am crescut, dar astăzi ești un exemplu pentru mine. Felicitări! Meritul îți aparține pe deplin. Noi am pus baza, dar restul, tu ai construit. 

    La mulți ani, copil frumos și bun! Să fii sănătoasă și să ai noroc. Să fii fericită, să iubești și să fii iubită. Să visezi, să crezi în magia lucrurilor și să știi că niciodată nu ești prea mare ca să crezi în zâne și în Moș Crăciun. Să nu-ți lipsească curajul și să zbori cât mai sus, căci niciodată nu este prea departe și tu poți. Să-ți păstrezi seninătatea și să apreciezi oamenii așa cum sunt ei. Fie ca ceea ce faci să-ți aducă mulțumire sufletească și să nu-ți faci griji, suntem lângă tine mereu! Te iubim și suntem tare mândri de tine

                                           La mulți ani, Melina noastră!       

                          

 P.S.   Sunt tare fericită și să știți că am plâns, dar au fost lacrimi de bucurie și nu mi-e rușine să recunosc. Uneori mă uit la ea și-mi spun: „Bravo, măi Micky, ai făcut treabă bună!” 

         Și dacă o s-o cunoașteți, așa o să spuneți și voi.      

Răsăritul

       Răsăritul este așa cum îl văd eu, nu cum îl surprinde camera telefonului sau aparatul de filmat. Este ceva magic și nu poate fi redat așa cum este el fără tentația de a umbla un pic la editări. Mi s-a întâmplat de multe ori să privesc cerul și să-l văd spectaculos, dar să-și piardă măreția când încercam să-l imortalizez. Așa mi-am dat seama cât de importantă este clipa și ce înseamnă să trăiești momentul, să-l simți și să-ți umpli sufletul cu el. Am înțeles că uitându-mă la o imagine nu simt același lucru ca atunci când închid ochii și mă gândesc la acel moment, căci sufletul meu a văzut dincolo de orizontul limitat al unei poze.   

   Și până la urmă, nu răsăritul în sine mă fascinează, ci momentele de dinaintea lui, când cerul îmbracă haine dintre cele mai bizare, dar pline de culoare. O combinație de flăcări vii urmate de nuanțe purpurii, ca și cum se pregătește de o petrecere maiestuoasă și-și îmbracă straiele de sărbătoare. Ca și cum regele soare își aruncă pelerina și razele lui o fac să strălucească asemeni unor nestemate, în mii de culori.

   Fiecare răsărit își are farmecul lui și reprezintă o nouă șansă de a o lua de la capăt într-o nouă zi în care ne este dat să greșim, să iubim, să iertăm, să învățăm. Dar, cei mai mulți oameni uită asta, căci ne-am obișnuit să fim. Uneori trăim ca să murim. Tot timpul așteptăm ceva, dar cel mai des așteptăm ziua de mâine. Și azi? Cu ziua de astăzi ce facem? De ce o risipim? 

    Mi-am dat seama că, uneori, putem să privim în același timp, același lucru și din același unghi, dar să vedem diferit. Eu cred că privim cu ceea ce avem în suflet. Unora li se va părea romantic, magic, poetic chiar, altora doar banal, căci din păcate, unele suflete sunt lipsite de culoare. Altele, poate că au avut culori, dar nelucrând cu ele s-au întărit și se văd nuanțele strălucitoare prăfuite de timp, întărite, nemișcate. Cred că tot așa se întâmplă și cu oamenii, trăiesc din inerție cu sufletele împietrite sau poate pierdute undeva într-un timp trecut. Poți vedea culoarea, dar nu mai poți lucra cu ea, căci oamenii și-au pierdut răbdarea. Nu mai au răbdare să pună puțină afecțiune și să înmoaie un suflet chinuit. Nu au răbdare și poate nici curaj să lase pe altcineva să le-ncălzească inima. Numai știu să ofere, dar nici să primească nu mai pot. Peste tot vezi oameni grăbiți spre nicăieri. Nu mai au răbdare să asculte, să repare, să se joace și să construiască castele de nisip. Li se pare o pierdere de timp și un lucru copilăresc, dar poate de aceea râsul copiilor sună atât de cristalin.

   Toate acestea durează numai câteva momente și le poți vedea dimineața devreme, și apoi totul redevine rutină. Ne întoarcem capetele în pământ și mergem grăbiți prin viață. Am încetat de mult să mai citim povești și ne-am pierdut îndemânarea de a mai crede în ele. 

    Fiecare răsărit are povestea lui, așa cum fiecare om o are, doar că cerul își scrie propria poveste în fiecare zi și din explozia de culoare poți să-ți dai seama că  se bucură de ea, oamenii nu. Ei și-au pierdut dorința de a mai scrie și se lasă purtați prin viață tânjind. Nu-și dau seama că au tot ce le trebuie pentru a continua să scrie până la ultima suflare a vieții. Nu înțeleg că viața însăși este o aventură și noi ar trebui să o facem cât mai strălucitoare. Da, poate că am pierdut elanul tinereții, dar avem maturitatea vieții. Da, unele lucruri ne sunt date în viață, dar depinde de noi cum le privim și ce culori folosim. Ne-am învățat să ne edităm viața din fotografii dând culoare pe ici pe colo, eliminând umbre și dând luminozitatea mai mare uneori, dar realitatea poate fi editată doar trăind. Ne-am învățat să trăim într-o minciună și tragem cu dinții de nefericire. Ne zdrelim degetele de ziduri pe care singuri le ridicăm crezând că ne apără, dar ni le facem închisoare. 

    Să luam aminte de la cer și să nu mai risipim nici o zi. Să nu lăsăm imaginația să moară. Să prindem curaj și să pictăm cu cele mai aprinse culori printre nuanțele de gri sau doar să facem schițe. Unele sunt atât de reușite încât par vii, fără să aibă nevoie de culoare. Să ne facem răsăritul motiv de încântare și să-l îmbrăcăm în straie de sărbătoare. Să râdem atât de tare până când sunetele sparte se vor pierde în depărtare și-și vor recăpăta iar cristalinul de odinioară. Să înțelegem că sub aspectul sobru, încă, se-ascunde un copil cu dor de mama, tata și de frați. Cu chef de joacă și năzbâtii. Să privim cu sufletul cerul și oamenii de lângă noi. Să ascultăm ploaia și să ne-ascultăm pe noi. 

                                 

    Încerc să-mi imaginez povestea și văd cerul ca fiind pânza imensă a unui pictor nevăzut, care stă ascuns pe-un nor sau după o rază de soare. Mă încântă faptul că pot să-i văd picturile și-mi pot da seama de starea din sufletul lui. Îl văd când este îndrăgostit și-mbracă cerul în văpăi portocalii. Îl simt când este melancolic și se pierde-n nuanțe albăstrii sau printre nori pufoși. Sunt zile când râde și picură cerul cu roz și mov, ca-ntr-o joacă de copii, dar sunt și zile când tristețea îl ajunge și plânge. Atunci 

se-ntunecă cerul printre lacrimile lui, tună și fulgeră cu ale lui suspine. Apoi se-așterne liniștea sub adieri de vând și fiecare răsărit are povestea lui...

Când grădinarul ești tu

    Astăzi m-am trezit de dimineață, am dat drumul la muzică, m-am făcut „frumușică” (cum îmi place mie să spun), am făcut această poză și... am început să... dau cu aspiratorul prin casă în pași de dans. A fost așa de bine, terapie adevărată! 
Din când în când mă zăream în câte o oglindă (am mai multe, să știți) și, sincer vă spun, tare mi-a mai plăcut ceea ce vedeam. Asta m-a făcut să zâmbesc. Și miros tare bine, mmm... 
M-am  parfumat cu acel parfum scump care mă face să mă simt deosebită. Știți parfumul acela pe care îl ții pentru zile speciale, ca să nu se consume? Acela!
    Soțul meu a plecat la muncă și nu am făcut-o pentru el. Sunt sigură că el știe că sunt frumușică, dar eu mai uit din când în când, așa că am făcut-o pentru mine. 
    De ce așteptăm mereu să vină fericirea, iubirea sau starea de bine de la alții? De ce trebuie să mă aranjez doar când ies în oraș sau când am musafiri?  Știți că sunt oameni care nu o fac nici măcar atunci? 
    De ce am mereu nevoie de cineva sau de ceva? Și apoi mă mir că sunt nefericită? 
    De ce să țin hainele bune doar pentru atunci când ies în oraș? De ce să nu mă simt frumoasă și atunci când gătesc?
    De ce ne chinuim să arătăm bine pentru alții și să nu o facem pentru noi? 
    De ce să nu sorbim un pahar cu vin la masa de prânz, chiar dacă suntem singure? Și nu oricum, ci în paharul acela frumos pe care îl scoatem doar când avem musafiri. 
    De ce avem nevoie de un bărbat care să ne spună că suntem frumoase? El oricum știe, iar dacă nu o mai vede este pierderea lui. Oricum nu va începe să te vadă doar pentru că i-o spui tu. 
    De ce avem așteptări la alți oameni,  când avem în noi tot ce este necesar pentru starea aceea de bine căreia i se mai spune și fericire? 
     Ne încărcăm cu reproșuri că nu ne mai iubește, nu ne mai alintă, nu ne mai vede, nu ne aude, dar noi când am făcut-o ultima oară? Le reproșăm că noi facem atâtea, dar oare chiar ei ne-au obligat să le facem sau ne-am înhămat singure la toate astea? 
    Pentru mine nu este prima dată când fac asta. O fac de ani de zile și cine mă cunoaște o știe. Nu mi se pare obositor să stau să mă aranjez și îmi fac mereu timp pentru mine. Și, știți ceva? Am descoperit că nu moare nimeni dacă astăzi nu gătesc, nu spăl, nu fac curat sau cine știe ce altceva. Nu vine nimeni să mă pedepsească dacă astăzi nu fac nimic. Ai mei mă iubesc oricum și poate mă apreciază mai mult, tocmai, pentru faptul că astăzi am timp doar pentru ei. Și da, poate că uneori și ei mai uită să mă iubească, căci sunt atât de prezentă încât am devenit parte din peisaj, dar oare nu este tot vina mea ? Oare eu îmi mai amintesc cum eram? Oare eu mă mai iubesc, sau am uitat și eu?
     Am auzit femei care spun „a, da eu nu am răbdare”, dar oamenii de la care avem așteptări de ce să aibă? Și dacă tu nu ai răbdare cu tine, atunci cine? Dacă tu nu te iubești, atunci cine? Dacă tu nu te apreciezi, atunci cum poți să ai pretenții la alții? Uneori este valabilă și „dacă tu nu te lauzi, atunci cine?”
   Și toate astea nu au nici o legătură cu lipsa de modestie sau cu faptul că ești o încrezută. Tot ce se întâmplă în viața noastră are legătură strânsă cu noi. Acum, uite un exemplu.  Dacă tu poți să bați singură un cui, spune-mi sincer, de ce ai nevoie de un bărbat ca să-ți cumpere flori? Dacă le iubești și te fac fericită, de ce nu te oprești singură să-ți iei? De ce îți refuzi această mică bucurie și preferi să te umpli cu tristețe la gândul că nu mai ții minte când ți-a cumpărat ultima dată el? 
    Corpul tău este templul unde se odihnește sufletul. De ce aștepți de la alții să vină și să facă lumină?
Nu mai sta, căci nu mai ai timp. Aruncă tot ce este vechi și ponosit. Trăiește, amintește-ți să te iubești și ține minte că o faci pentru tine, nu pentru un el, pentru musafiri, pentru ședința cu părinții sau ca să te vadă vecinii. În templul tău stai doar tu și dacă se lasă frigul sau întunericul, dacă se strică pereții și acoperișul, se întâmplă pentru că ai avut așteptări de alții și ai uitat că este grija ta, căci aceia de la care ai primit numai dezamăgiri, se îngrijeau de templul lor. 
    Fă ceea ce te face fericită, începe cu pași mici și descoperă de ce ai nevoie pentru asta. Machiază-te, dă-te cu parfum, aranjează-ți părul, admiră-te și spune-ți că ești frumoasă. Ai să vezi cum ai să-ncepi să înflorești. Ești o floare într-o grădină, dar nu uita că tu ești grădinarul. Aici nu poți să angajezi pe altcineva să facă ceea ce este treaba ta. 
    Nu trebuie să-mi scriu pe oglindă texte pe care să le citesc zilnic, ca să nu uit cine sunt, să prind curaj. Dacă am uitat toate astea, cu siguranță că fug și de oglindă, căci știu ce ascunde ea. 

    Da, așa cum spunea, și la început, astăzi m-am trezit de dimineață, am dat drumul la muzică, m-am aranjat un pic și am început să mă bucur de o nouă zi din viața mea. Recunosc faptul că am avut această înțelepciune destul de târziu. Mulți ani am crezut că totul mi se cuvine și așteptam să vină de-a gata. Aveam așteptări care se transformau mereu în dezamăgiri și nu înțelegeam de ce. Și așteptările erau din ce în ce mai mari, dar și dezamăgirile creșteau. Apoi, într-o zi când eram la pământ și văzând că nimeni nu vine, m-am ridicat eu. Aveam așa o mare nevoie de iubire încât mă durea toată ființa mea, și m-am iubit eu. 
      Din acea zi, nu zic că eu dispărut dezamăgirile, căci oamenii fac ei ce fac și tot te rănesc, dar am înțeles că tot ce se întâmplă cu mine, depinde doar de mine. Nu sunt alții de vină pentru faptul că mă rănesc, ci eu că am avut așteptări și că le-am permis să facă asta. 
    Nu am nevoie de un bărbat care să-mi spună că sunt frumoasă, eu știu asta, dar pe lângă frumusețe este nevoie și de bunătate, înțelegere, iubire, empatie, iertare... Și atunci templul tău se luminează iar oamenii din jurul tău vor simți asta. Abia atunci vor veni și îți vor oferi ofrande, căci le vei impune respect. 
    Am mai spus asta, dar am să mă repet. Respectul se câștigă, nu îl găsești pe stradă și nici nu poți să-l cumperi. Ca să impui respect contează felul cum îi tratezi pe ceilalți, dar și pe tine. 

 Nu trebuie să faceți ca mine, căci poate sunt alte lucruri care vă caracterizează. Fiecare are grijă de templul sufletului său așa cum simte, nu cum a auzit sau a văzut la alții. 
    Uite, pentru mine nu este o corvoadă, ci a devenit o plăcere să fac curat în casă, să spăl, să gătesc... Și chiar am nevoie de momentele astea ca să-mi amintesc că sunt un om frumos și frumusețea nu stă în rimelul de pe gene, ci în zâmbetul de pe buze care-mi luminează sufletul. 
   Sunt oameni care mă iubesc, dincolo de aspect. Ei văd în mine templul pe care l-am clădit și îngrijit cu trudă iar eu văd în ochii lor că sunt un om minunat. 
    Înțelegeți cum stă treaba asta?
                                                                   
P.S.  Am făcut o friptură la cuptor tare gustoasă. Știți de ce? Pentru că am gătit-o cu multă dragoste. :)

Și papagalul visează

     Am cunoscut cândva o persoană care avea un principiu de viață tare ciudat. Atunci când avea bani, îi cheltuia repede, fără să se gândească ce va face mâine și-și spunea „decât  să trăiesc o viață cioară, mai bine o zi vultur”.  Pe vremea aceea eram lipsită de experiență, chiar naivă. Mi se părea ceva diferit de tot ceea ce mai auzisem. Părea a fi un mod interesant de a privi viața, în condițiile în care majoritatea oamenilor încearcă să fie chibzuiți, se gândesc mult înainte să acționeze. Ce să mai, era „woow”. Recunosc că l-am privit cu admirație, căci, oare cine nu visează să fie măcar o zi vultur?
    Astăzi am reîntâlnit persoana respectivă. Același om, același comportament, aceleași principii, dar îmbătrânit. Am stat și l-am studiat puțin, am ascultat și mi-am dat seama că, deși el nu s-a schimbat deloc, eu nu mai sunt la fel. L-am privit dincolo de ceea ce spune. I-am studiat atitudinea și l-am văzut dincolo de cuvintele care voiau să pară mărețe, dar erau luate din auzite și repetate la infinit. Dincolo de aparențe am văzut un papagal care se împăunează și se admiră singur în oglindă. Am văzut un om mic care vorbește mult și prost, un om lipsit de inițiativă și putere, dar povestește ce a văzut la alții. Un om strident care visează la cai verzi pe pereți. Un om ușor prăfuit, pe lângă care au trecut anii, dar de care nu s-a lipit nimic bun.
     Astăzi nu mai pot fi la fel naivă și am înțeles diferența dintre a fi vultur și a visa să fii unul.
Astăzi am înțeles că nu poți să fii nici măcar o clipă vultur, doar pentru că îi admiri zborul și ai impresia că știi cum este. Nu poți să fii vultur dacă nu ai tăria necesară și nu vei simți puterea lui decât atunci când iei viața în piept și zbori în înaltul cerului. Pe scurt, nu poți să fii vultur dacă-ți lipsește caracterul, voința și curajul, punct. Restul... sunt doar niște vorbe goale spuse de oameni care se cred altceva decât sunt și care trăiesc într-o lume imaginară, ca-ntr-un desen animat pentru copii.
 Și mai este o mare diferență între a fi un vultur și te crede unul. Vulturul nu are nevoie de confirmări, de spectatori, de cineva care să-l ridice în slăvi, el este perfect conștient de puterea lui și preferă să trăiască în singurătate, pe când celălalt își va pierde timpul căutând mereu oameni noi care să-l admire și să-l slăvească, pentru că asta îi dă lui putere, dar nu în viață, ci în fața altora ca el.
 Genul acesta de oameni își vor spune singuri că sunt vulturi, de atât de multe ori, încât cu timpul, nici ei nu vor mai vedea stridența care le îmbracă chipul și caracterul.
     Așa că, astăzi, pentru mine aceea expresie nu mai are același înțeles. Dacă vrei să fii o zi vultur, apoi, fă ceva, luptă-te așa cum nu ai mai făcut-o niciodată, zbate-te și vezi diferența. Poate dacă înveți să zbori cu penele tale, ai să ajungi un vultur cândva, sau măcar ai să ai ce povesti din experiența ta.
 Este plină lumea de oameni care se prefac a fi altceva decât sunt, care te vrăjesc cu vorbele lor, dar nu-i nimic de capul lor. Sunt incapabili să stea drepți cu demnitate pentru că fățărnicia atârnă prea greu pe umerii lor și îi trage un pic pe spate. Înțelegeți ce vreau să spun?
Vorbesc despre acei oameni goi care fac mult zgomot încercând să-l umple cu trăirile altora și repetă ceea ce, poate, au citit într-o carte. Bine, asta dacă au citit una și nu le-a povestit-o cineva.
     De unde până unde un papagal? Păi, se spune că ciorile sunt cele mai inteligente păsări din lume. Așa că, nici măcar cioară nu este, altfel ar fi știut că nu poate fi doar o zi vultur, nu?

  Și atunci, ce a mai rămas dacă nu drăguțul ala mic și colorat care se admiră în oglindă și-și vorbește singur, repetând ce a auzit el cândva, undeva, la cineva...
 Mi se pare chiar amuzant cum el, sărăcuțul, își imaginează că a trăit o viață de vultur, doar adunând  zilele în care a visat că este unul.

Uneori și fericirea doare

     Mult timp am crezut că cel mai trist lucru este să nu ai pe nimeni alături atunci când îți este greu. 

M-am gândit că oamenii sunt alături de tine atunci când îți este bine și apoi, când dai de greu pleacă, dar m-am înșelat amarnic. De fapt sunt foarte mulți oameni care îți stau alături la greu, tocmai că se hrănesc cu nefericirea ta. Momentele în care te văd  neputincios le dă o senzație de putere, de siguranță, de superioritate. Nefericirea ta îi satisface și viața lor capătă un sens. Aceste persoane încep brusc să nu mai aibă nici un fel de problemă, transformându-se în niște oameni ciudat de fericiți atunci când tu ești nefericit.
În momentul în care viața ta intră pe un făgaș normal, atunci vor fugi sau vor începe cu reproșuri, căci atâta timp cât ei se hrănesc cu nefericirea altora, le va fi foarte greu să le digere fericirea. Se vor făli că doar ei ți-au fost alături când ți-a fost greu și nu te vor lăsa să uiți asta. Știi doar, totul se plătește pe lumea asta, nu?
     Sunt și oameni care fug de tine atunci când ai probleme. Nu au răbdare să te asculte și îi obosești. Se întorc cu spatele la primele semne de furtună și nu se mai întorc. Ei nu se hrănesc în nici un fel, pur și simplu nu le pasă de nefericirea ta, dar nici de fericire. Sunt prea ocupați cu viața lor și nu-și pierd vremea cu tine.
     Acum, sincer, nu judec pe nimeni. Pe primii nu îi înțeleg, dar stau cât mai departe de ei. Pe următorii încerc să-i înțeleg. Uneori viața este atât de grea, încât suntem prea prinși de ale noastre ca să ne mai pese și de alții. Nu este bine și corect așa, dar cine suntem noi să judecăm? Cine știe de câte ori și alții au avut bucurii sau tristeți pe care noi nu le-am văzut, fiind prea prinși cu ale noastre. Aici este valabilă vorba aceea care spune să arunce primul acela care se crede fără de păcat. Nu cred că există, toți facem greșeli. Că sunt mici, mari, într-un fel sau altul, nici nu contează. Să fim convinși că toți greșim față de oamenii din jurul nostru, indiferent dacă conștientizăm asta sau nu. Poate de aceea trebuie să fim mai înțelegători, mai buni și să iertăm. Să ne facem timp să ascultăm, să deschidem ochii și să privim în jurul nostru, lumea nu a început și nici nu se termină cu noi.
   Până la urmă, știi cum stă treaba cu durerea?  Durerea nu poți să o ascunzi. Ea vine și ți se așază pe chip. Se cuibărește în sufletul tău și ți se citește în privire. Nu poți să minți, dar nici să o ascunzi. Nu există o mască atât de perfectă și nici actor atât de bun.
De multe ori ceea ce trăim capătă o valoare mai mare decât are în realitate. Transformăm bulele dintr-un pahar într-o adevărată furtună. Avem impresia că nimeni nu a mai trecut prin ce am trecut noi, dar dacă nu am fi așa de orbi, am vedea că sunt rele mai mari pe lumea asta, dureri mai cumplite și poate chiar am fost norocoși. Cred cu tărie că nu există om care să nu se fi lovit de durere, într-un fel sau altul. Până la urma viața merge mai departe, indiferent dacă ți-e bine sau nu. Totul se rezolvă mai devreme sau mai târziu.
     În timp, am aflat că mai trist decât durerile din viețile noastre este să ai bucurii și să nu ai cu cine să le împărtășești. Acum, treaba asta cu bucuria mă face confuză. Nu înțeleg cum să ajungi să ai o mare bucurie și să nu ai cui să i-o spui?  Asta da, mi se pare tare trist și cu adevărat dureros. Dar mi s-a întâmplat să am bucurii atât de mari, încât am plâns de fericire, dar nu am avut cui să i le spun. Mi-era casa plină de „prieteni”, dar brusc aceștia nu aveau timp să se bucure pentru mine. Uneori străinii sunt mai sinceri și-ți sunt mai aproape decât cei mai buni prieteni sau familia, dar cu ce te încălzește să-ți deschizi inima în fața unui om care nu te cunoaște? Nu te încălzește cu nimic nici dacă îi spui unuia care te cunoaște, dar se plictisește ascultându-te și cască.
    Uite așa am ajuns să spun că, mai trist decât să ai necazuri și să fii singur este să ai o mare bucurie și să nu ai cu cine s-o împarți, să nu ai cui să-i transmiți sclipirea din ochii tăi.   
 Am cunoscut oameni în fața cărora nu eram în stare de nimic și oricât aș fi reușit eu să mă ridic, ei nu au avut puterea să se bucure pentru mine. Nu zic să mă laude, căci nu am nevoie de laude, dar măcar de un strop de bucurie. Nu am primit nimic! Cât de gol poți să fii?  Cât de mică să fie inima ta?
Nu sunt supărată, căci am înțeles că unii oameni au sufletul atât de mic încât înăuntru nu are loc nici măcar o picătură de fericire pentru altcineva. Am înțeles că bucuria este ceva atât de intim încât trebuie păstrat cu grijă în adâncul sufletului nostru ca să ne lumineze atunci când întunericul vieții ne va apăsa, căci suntem singuri pe acest drum. Și așa am învățat să țin doar pentru mine toate lucrurile bune, căci unii oameni nu le suportă strălucirea. Fericirea este ca o poveste de dragoste ce trebuie trăită, nu povestită.
    Și uite așa, am învățat să tac. Știu că atunci când plâng toți îmi văd ochii înroșiți și știu că nu mi-e bine, dar când îmi văd strălucirea din ochi, nimeni nu înțelege ce este cu mine. Adevărul este că, indiferent dacă mi-e rău sau bine, doar eu știu și cât de greu a fost și cât de bine.
     Da, este trist, dar este și bine. Nu judec, dar nici așteptări nu mai am. Nu aștept aprecieri, dar nici confirmări. Nu trebuie să vină nimeni ca să-mi spună despre mine, știu cine sunt și am încredere în mine. Poate vă întrebați, dar cine sunt eu?
Sunt doar un om care a învățat că și fericirea are prețul ei și este bine să ai mare grijă de ea. Am învățat că oamenii pot să treacă peste nefericirea ta, dar peste bucurie nu.
     Acum te gândești la mine, îmi citești rândurile și ți se pare că mă cunoști. Sigur ți-ai dat seama că sunt un om puternic, că nu mă sperie nimic și-mi admiri curajul, dar oare câți vor putea să vadă că-n mine sufletul îmi zboară cu aripile unui fluture?
    Uneori, și fericirea doare...

Schimbarea...

     Îmi amintesc când am plecat pentru prima dată afară... Totul mi se părea diferit, chiar și aerul pe care îl respiram. Ce flămândă eram de nou, de cunoaștere și câtă încredere aveam. Nu pot să spun că am fost prea mult timp plecată, dar cred că ar fi fost suficient și o singură dată ca să pot să face diferența.
     În momentul în care ieși din starea de confort și îți înfrunți teama de necunoscut, toată lumea ți se va schimba. Bine, asta dacă ești deschis la nou, la schimbare, căci poți să stai ani de zile plecat pe afară și să rămâi la aceleași concepții, nimic să nu te scoată din ale tale.
     Poate că plecatul acesta, nu este pentru toată lumea. Eu cred că străinătatea nu este pentru oricine. Oamenii vin și pleacă. Unii rezistă, alții nu. Sunt aceia care reușesc să clădească, dar sunt și aceia care se afundă și mai rău. Dacă primii reușesc prin muncă, disciplină și perseverență, ceilalți sunt aceia la ca funcționează „las-o, mă, că merge și așa” prin lene, dezinteres și multă nesimțire. 

   Sunt oameni care pleacă la drum cu un plan chibzuind îndelung, dar sunt și nechibzuiți care nu vor învăța nimic din călătoria lor. Primii vor încerca să clădească, adaptându-se, respectând. Ceilalți vor trăi târșindu-și șlapii căutând o portiță de scăpare, să ia cât mai mult, dar fără să ofere ceva în schimb.

   Mai sunt  și oameni care au plecat iar după un timp au revenit spunând că este mai bine acasă la ei. Poate că așa este, fiecare simte și trăiește în felul lui. Știu că și eu am tânjit  la început după acest „acasă”. Îmi era așa un dor de tot ce lăsasem acolo și-mi era cunoscut. Îmi lipsea agitația și hărmălaia. Îmi lipseau oamenii și magazinele deschise la orice colț de stradă, dar mai ales posibilitatea de a cumpăra la orice oră. Înjurăturile și claxonatul excesiv făceau ca acest „acasă” să fie familiar.

    Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Trăind printre „străini”, la început mi s-au părut ciudați, dar curiozitatea m-a făcut să vreau să-i cunosc, apoi m-am simțit atrasă de ei și am sfârșit încercând să-mi însușesc din felul lor de fi, dorindu-mi să le aparțin.
     Să merg doar o dată pe săptămână la cumpărături era anormal pentru mine și nu înțelegeam de ce sunt închise magazinele duminica, dar acum nu mă văd trăind în alt mod. Inițial mi se părea stranie liniștea, acum tânjesc după ea. Aici timpul pare că stă pe loc, pe când în țară trece prea repede. Spun „pare” pentru că este doar o impresie. Timpul este același, indiferent de fusul orar, doar oamenii îl percep diferit. Unii îi dau importanța cuvenită, alții îl risipesc pe lucruri care nu merită.
     După un timp, când m-am dus acasă, mi-am dat seama că tânjeam după o iluzie și tot ceea ce părea că îmi lipsește devenise strident și apăsător, sufocant. Acum nu aș mai putea să stau acolo, fără ca sufletul meu să nu tânjească după acest „altceva”.  Mă simt prinsă între lumi. Aici sunt o străină, căci nu sunt de-a lor, deși m-au acceptat, dar și „acasă” tot o străină am devenit și nu-mi mai găsesc locul. Am devenit o „ciudată”... Și cum aș putea să mă obișnuiesc iar cu șlapi târșiți și semințe croncănite în colțul gurii, cu înjurături și impertinențe de genul „da, ce-am făcut măi nene, mă”, cu miros de transpirație combinat cu alcool și priviri băloase, când am uitat de existența lor?
     Aici, este ceva atât de firesc și natural să saluți pe toată lumea, indiferent dacă îți este cunoscută sau nu persoana. Acasă, dacă m-ar saluta cineva pe stradă, cu siguranță m-aș încrunta întrebându-mă ce vrea de la mine. Nu mai suntem capabili să facem complimente sincere fără să avem vreun interes ascuns și din același motiv, nu mai știm nici să le primim.
     Nu știu cât s-au schimbat lucrurile în lipsa mea sau oamenii, dar cu siguranță eu m-am schimbat. Uneori mă uit la persoane pe care le știu de foarte mulți ani și îmi par diferite. Nu pot să-mi dau seama dacă așa au fost mereu și nu le-am văzut eu sau ele s-au schimbat.
Poate că vina este a mea prin faptul că, acum, privesc totul cu alți ochi, altă mentalitate, altă deschidere. Îmi dau seama ce oarbă eram, dar am învățat să nu judec pe nimeni, nici măcar pe mine. Fiecare face după posibilități și voință. Simt doar o părere de rău și atât.
Unii oameni au nevoie de schimbare și sunt deschiși la ea, alții nu. Poate că sunt și oameni care se pot schimba fără să fie nevoiți să plece, eu nu știu dacă aș fi putut face asta. Orizontul meu era prea îngust, ca și mintea, de altfel ... Societatea în care trăim și oamenii din jurul nostru au o mare influență asupra noastră și fără să ne dăm seama, ajungem să fim ca ei. Atunci când ești în rând cu turma, șansele de a face o schimbare rămân infime.
Cert este că, schimbarea necesită timp pentru a fi profundă, altfel rămâne o chestie superficială și după o perioadă scurtă se revine la starea inițială.
       Acum, fiecare înțelege ce vrea și face ceea ce poate. Eu când vorbesc despre schimbare nu mă refer doar la stilul vestimentar și mersul la cumpărături, acestea au fost doar niște exemple, ci vorbesc despre o schimbare în profunzime. Da, se pleacă de la lucruri minore și este foarte important felul cum ne prezentăm și ne comportăm în societate, dar schimbarea trebuie să ajungă până în adâncul sufletului, în cele mai ascunse și întunecate locuri. Este important cum ne comportăm cu alții, dar la fel de important este cum ne comportăm cu noi. Trebuie să avem grijă de ceea ce scoatem pe gură, să învățăm să ne controlăm pornirile și reacțiile, dar la fel de multă grijă trebuie să avem și de ceea ce băgăm în gură. Să fim cu băgare de seamă ce scoatem din suflet, dar și ce intră înapoi.
Dacă autoevaluarea noastră este corectă, în ceea ce ne privește, vom ajunge să facem schimbări atât de radicale, încât și noi să ne minunăm de diferența dintre cine am fost și cine am devenit. Uneori, chiar să nu ne mai recunoaștem și să ne întrebăm cum am putut trăi în alt fel.
     În momentul în care ești deschis și începi acest proces lung și greu de autoeducație, i-aș spune eu, vei vedea că nu te mai interesează ce zice și ce face lumea, nu mai stai să-ți pierzi vremea judecând, nu-ți mai umpli sufletul cu ură și energie negativă, îți vei evalua diferit timpul și prietenii, vei învăța să-ți faci timp pentru lucrurile importante (tu, copii, părinți, familie) și vei învăța să iubești viața cu adevărat. Când vei învăța să te iubești pe tine, te vei curăța de toate regretele și-ți vei acorda mai multă atenție. Nu vei mai permite oricui să intre în viața ta, dar nici tu nu-ți vei mai întinde „lenjeria intimă” la vedere, căci vei înțelege că este mai bine ca unele lucruri să rămână în intimitatea casei, a sufletului.
     Că îi spunem schimbare, autoeducație sau maturizare, nu are importanță denumirea, importantă este evoluția și aceasta trebuie să fie în armonie cu vârsta. Cei mai mulți oameni nu înțeleg asta și rămân blocați undeva, într-o tinerețe pierdută. Cred că fiecare etapă a vieți își are farmecul ei și nu ar trebui să ne mințim în legătură cu asta doar pentru că ne este frică de bătrânețe. Până la urmă, bătrânețea este un număr de ani și nu însemnă moarte, căci moartea nu vine doar la bătrâni.
     Pentru mine schimbarea a fost fundamentală și aveam mare nevoie de ea, dar a venit doar în momentul în care viața mi s-a schimbat radical. În momentul în care am avut puterea să renunț la tot și să pornesc pe un drum necunoscut, orizontul meu s-a lărgit și am devenit conștientă de lucruri pe care înainte nu le-aș fi băgat în seamă. Sunt conștientă de faptul că cei mai mulți ani i-am risipit și acum respir adânc fiecare clipă. Nu mai aleg chiaună după cai verzi pe pereți, căci mi-am dat seama că nu am nevoie de multe lucruri pentru a fi fericită. Schimbarea despre care vorbesc m-a făcut să prețuiesc sănătatea, liniștea sufletească și compania de calitate. Dacă nu aș fi plecat, nu aș fi înțeles toate astea pentru că nu aș fi știut că se poate și în alt fel, eram doar un om care trăia din inerție, un om mai mereu nemulțumit care avea tot timpul o problemă. Pot spune că din momentul în care au început transformările caracterului meu și corpul a început să înflorească. Răbdarea mi-a așezat pe chip căldură, vorba bună mi-a luminat zâmbetul iar tăcerea mi-a dat un farmec aparte. Astăzi sunt un om fericit, în armonie cu mine și asta este tot ce contează. Că oamenii încă mă mai dezamăgesc și lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum ar trebui să fie,  nu mă mai rănește. Am învățat să privesc lucrurile pe care nu le pot schimba dintr-o altă perspectivă și să nu le mai permit să mă afecteze.
Poate că asta este problema, oamenii nu știu să ierte, să uite, să se detașeze. S-au învățat cu starea de nemulțumire care li s-a întipărit pe chip.
Simt că dacă aș fi rămas, amărăciunea mi s-ar fi așezat pe chip, aș fi murit în fiecare zi câte un pic și nici măcar nu aș fi conștientizat asta. Unele lucruri nu le înțelegem decât atunci când le trăim, căci din auzite par altfel...
    În încheiere vă spun doar așa: „Spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești!” Pentru mine, această afirmație este mai adevărată decât aceea cu prietenii cu care te însoțești, căci dacă mănânci numai rahat, cum ar putea să-ți miroasă gura a parfum? Dacă bagi în sufletul tău numai rău, de unde să iasă bine? Bine, la fel de fără speranță rămâi și dacă ești prost. Poți să mănânci numai salată și să pleci cât de departe vrei, din păcate, tot prost rămâi...

Gânduri...

    Astăzi mă gândesc la oameni, iar și iar. Suntem asemănători în esență, chiar dacă nu ne dăm seama sau ne ambiționăm să credem altceva, dar diferiți la suprafață. Oameni pot fi înalți sau scunzi, grași sau slabi, blonzi sau bruneți, buni sau răi, dar dincolo de aspect toți avem sentimente ușor de rănit, vise și dezamăgiri, bucurii sau tristeți. Trăim doar o singură dată, ne naștem și murim la fel. În fiecare dintre noi bate o singură inimă, dar ne luptăm ca și cum am trăi etern. În adâncul  fiecărei ființe se găsește atât întuneric, cât și lumină. Ce iese la suprafață și felul cum ne trăim viața ne diferențiază. Depinde doar de noi, decizia ne aparține. Putem să hrănim răul din noi sau să facem lumină. Nu trebuie să corespundem nici unei caracterizări și nu există un tipar anume, fiecare își scrie propria poveste. Nu contează ce spune lumea, căci oamenii  te vor judeca după „mărinimia” inimii lor și te vor vedea după cum le este caracterul. Unii o vor face pentru că nu vor mai mult, alții pentru că nu pot. Îți vei da seama de asta după cât de îngust este orizontul lor. Vei simți că așa le este și inima. Vei vedea oameni cărora, orice le-ai spune ei nu te aud. Oameni care au răspunsuri atunci când tu nici nu ai formulat întrebarea. Oameni care încep să plângă  doar ce-ți văd ție ochii înlăcrimați. Oameni care te ascultă, dar înțeleg ce vor. Oameni în fața cărora îți vei deschide sufletul și ei vor intra cu zgomot de picioare târșite. Oameni cărora și dacă le-ai explica în scris gândurile tale, te vor înțelege pe sărite sau deloc.
    Foarte rar va fi cineva dornic de cunoaștere și capabil să vadă dincolo de propriile trăiri. Până la urmă este adevărat că judecăm după cum suntem, iar dacă în noi este întuneric, cum să vedem lumina din alții? Foarte rar te va vedea cineva așa cum ești cu adevărat, cum, poate, nici tu nu te vezi. Puțini vor fi aceia care să te încurajeze, să te asculte și să te însoțească fără să-ți pună pe umeri poverile lor, fără să te compare sau să te judece, ci doar să te ia așa cum ești.

    Oamenii...  Mă uit în jurul meu și dincolo de aspect văd fragilitatea vieții. Când sfârșitul vine, nu contează cât de bine sau rău arăți, că ai musculatura foarte dezvoltată sau că ești gârbovit. Nu are importanță dacă ești frumos sau urât, căci dincolo de toate astea suntem atât de firavi. Purtăm în suflete sclipiri sau goluri pustiitoare. Ne luptăm unii cu alții cu încrâncenare și ne comparăm neîncetat. Ne dorim tot timpul mai mult și, de obicei, ceea ce nu avem.  Iubim din ce în ce mai puțin și ne mințim că suntem fericiți.
     De cele mai multe ori atragem oameni asemănători și se nasc prietenii uimitoare, dar nu de puține ori, însă, vin spre noi oameni cu care nu avem absolut nimic în comun. Acești oameni ne sădesc în suflet îndoiala și ajungem să ne punem mii de întrebări. Și eu m-am întrebat de multe ori de ce...
De ce atrag oameni care nu știu să râdă? De ce îmi ies în cale oameni întunecați și cu probleme? De ce îmi caută compania oamenii în fața cărora nu valorez nimic, dar vor să smulgă bucăți din mine pe care și le-nsușesc? Îi simt cum sunt atrași de mine, ca de un magnet și cu cât fug mai tare de ei, cu atât mai insistenți devin. M-am întrebat de atâtea ori „de ce”, „unde greșesc”?  Am crezut că problema sunt eu și am lucrat la mine. M-am îndepărtat de oameni, dar ei au continuat să vină.
     Într-un târziu am înțeles... Am înțeles că uneori este mai ușor să renunți decât să lupți. Este mai ușor să strici decât să repari. Este mai ușor să vorbești decât să taci. Este mai ușor să judeci decât să fii înțelegător. Este mai ușor să fugi decât să stai. Este mai ușor să arunci vina decât să-ți asumi responsabilitatea.
     Am înțeles că, pentru unii oameni sunt lumina din întunericul lor. Sunt zâmbetul de care au nevoie disperată ca să poată merge mai departe. Poate că sunt speranța pe care ei au pierdut-o și le inspir încrederea de care au nevoie. Sunt o pata de culoare în viața lor gri. Sunt o gură de aer pe care trebuie să îl respire. Sunt un vis, o iluzie sau un model. Sunt o vorbă bună și eman căldură atunci când poate lor le este frig și îi apasă singurătatea. Sunt mâna de care trebuie să se agațe, ca să se ridice. Sunt omul pe care trebuie să calce, ca să poată merge mai departe. Sunt persoana pe care pot să dea vina, când caută vinovați. Sunt  nebunia de care au nevoie când le lipsește curajul.
     M-am uitat în urmă și i-am văzut, pe fiecare în parte, cum au venit, au luat ce au avut nevoie și apoi au plecat mai departe. M-am recunoscut în fiecare dintre ei. Uneori a fost rău, m-au folosit și apoi m-au aruncat strivindu-mă, dar a fost și bine, căci am învățat să nu ajung ca ei. Nu știu ce au făcut cu tot ce au luat, dar mă bucur că am avut ce să le ofer.  Am lăsat bucăți din mine peste tot pe unde am trecut și atunci când am dăruit un zâmbet, în suflet mi-au răsărit trei. Secretul? Se spune că: „De unde dai, acolo îți dă Dumnezeu” și așa este.

     Am înțeles că avem nevoie unii de alții, chiar dacă asta ne produce răni. Poate că și eu aveam nevoie ca cineva să-mi  frângă  aripile, doar ca să  învăț să zbor mai sus și mai departe.
    Am înțeles că uneori oamenii se pierd și au nevoie de tine ca să se regăsească. Tu trebuie să înveți să accepți asta și când vine timpul să-i lași să plece. Nu trage cu dinții, nu plânge și nu regreta, căci oamenii intră în viața noastră pentru scurt timp, atât cât este nevoie, apoi fiecare merge mai departe cu ceea ce a învățat sau nu.

     

Izolați în izolare

     Trecem o perioadă care va rămâne adânc întipărită în amintirile noastre, dar și în istoria omenirii.
Totul este accentuat de capacitatea noastră de a asimila tot ce este negativ și a-l transforma într-un vaiet, într-o nemulțumire sau, pe românește spus, într-un „aoleu”. Avem impresia greșită că avem probleme tot timpul, iar dacă nu avem, de cele mai multe ori, le inventăm făcând ca tot ce trăim să fie o problemă sau o perioadă grea pe care o trecem. Este destul de adevărat că și mass-media a căpătat în ultimii ani acest prost obicei de a accentua latura negativă a tot ceea ce se întâmplă. Parcă nu mai există nimic de calitate care să merite a fi povestit. Chiar și înainte de această pandemie, totul se rezuma la omoruri, bătăi, sinucideri și tot ce este mai rău. De, se vinde ca pâine caldă răul și urâtul, dar stau și mă întreb, oare nu mai avem nimic bun, frumos, pozitiv, constructiv, despre care să vorbim și pe care să îl promovăm? Oare oamenii chiar nu mai au realizări, bucurii? Nu se mai întâmplă nimic frumos în lume? Cât despre izolarea aceasta, eu cred că eram izolați fără să ne fi obligat cineva să ținem distanța. Ne-am înstrăinat unii de alții cu mult înainte să apară acest virus. Trăim izolați în noi și de noi, cuprinși de o singurătate care ne-apasă, ne golește și ușor-ușor ne risipește. Scoatem doar răutatea din noi și aruncăm cu ea în tot ce nu înțelegem, dar ni se pare că știm. Ceea ce se întâmplă acum este doar o scuză sub pretextul căreia aruncăm cu noroi în oamenii care nu sunt ca noi, îi marginalizăm și îi criticăm cu mărinimia unei minți înguste și a unei inimi reci. Acest virus este doar un pretext pe care îl folosim pentru a face ceea ce știm noi mai bine, să judecăm, să fim răi, să ne dăm cu presupusul și să sfătuim. O, da, suntem experți în dat sfaturi și grija pe care o avem pentru viețile altora. În loc să ne bucurăm de timpul acesta petrecut împreună, noi am găsit un alt motiv de nefericire. Am uitat să fim buni și înțelegători. Am uitat să ne iubim aproapele, dar și pe noi. Avem tendința de a ne limita la propriile percepții și totul se rezumă la „eu” , iar asta nu este de acum.  „Eu cred”, „eu zic”, eu am simțit”, ”eu știu”, „eu...”  Nici nu mai știm când a fost vorba, ultima oară, despre altcineva, ca să nu mai zic despre „noi”. Am devenit egoiști, a toate știutori și indiferenți. Ne prefacem că ne pasă, că suferim în această izolare, dar facem filmulețe pline de penibil și de o prostie ieșită din comun de unde rezultă adevăratul caracter al protagoniștilor. Nici nu știu când am început să trăim în propria viață ca într-un film prost văzut la televizor. Trist mi se pare că am trecut, fără să ne dăm seama, peste faza în care se făcea haz de necaz și ne lăudăm cu prostia.
      Și uite așa, mi se face uneori dor de oameni care nu mai sunt, de prietenii pierdute, de tine  sau poate chiar de mine. Este ca o apăsare, o tristețe venită de nicăieri și te cuprinde senzația că-ți lipsește ceva, dar nu-ți dai seama ce.  Atunci, mă duc în pustietate și colind ore în șir printre amintiri și vise, lăsând natura să-mi încânte simțurile. Nu am o țintă anume sau un obiectiv de atins. Merg în neștire unde mă duc pașii, dar fără să mă grăbesc. Mă las pradă sentimentelor, îmi închid ochi și-mi îmi deschid sufletul. Simt cum lumina soarelui mă orbește, dar luminându-mă în interior. Un portocaliu intens mă pătrunde cu insistentă până în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletului, unde începe să mă încălzească ușor. Eram amorțită...
     Nu are nici o legătură cu faptul că cineva te obligă să stai în casă sau nu, căci până la urmă, indiferent de locul în care stai, ești liber să gândești, să simți, să trăiești; doar că noi, oamenii, insistăm să ne îngrădim singuri viețile, sentimentele, visele, mințile... Ne dorim atât de mult să ne facem mari, să plecăm de acasă, să reușim, dar fără să ne gândim ce înseamnă asta. Ne lăsăm prinși în ritmul vieții și nu mai avem timp. Nu avem timp pentru noi, pentru prieteni, pentru părinți și ne trezim atunci când aceștia nu mai sunt. Prietenii se schimbă, copii cresc, părinții se duc și te trezești cu nostalgie tânjind la niște timpuri trecute. Abia atunci te uiți în urmă și îți dai seama ce fericit erai și nici nu știai. Ne risipim ca fumul în vântul rece dintr-o seară ploioasă de toamnă. Ne lăsăm purtați de viață ca puful păpădiei luat de vântul cald în zilele de vară și timpul trece, dar la sfârșit tânjim după o clipă, s-o mai avem iară.
Ne pierdem între două respirații fierbinți în diminețile geroase de iarnă. Vrei sau nu, viața își continuă cursul fără să te lase să respiri, fără să te-aștepte să-ți revii, așa că stai, nu te mai grăbi. Stai un pic și privește cerul, ascultă vântul. Trage adânc aerul în piept ca și cum de asta depinde viața ta. Închide ochii și lasă-l să iasă ușor, așa cum se pierde printre pleoape visul dimineața.
    Oprește-te și lasă soarele să-ți dezmorțească sufletul, să-ți mângâie fața. Fă-ți o cafea și bucură-te de ea, fără să-i ții socoteala. Nu mai ține socoteala la tot și la toate, nici măcar ție.
    Râzi și zâmbește mereu, căci asta este adevărata hrană pentru suflet. Alergăm după fericire pentru că în noi este un mare gol pe care-l adâncim cu regrete, rău și urât. Uităm că fericirea se află în mulțumirea sufletească venită din adâncul ființei noastre, nu din ceea ce fac oamenii din jurul nostru. Soarbe din cafeaua caldă, proaspăt făcută și lasă aroma ei să-ți mângâie simțurile. Uită-te în jurul tău și încearcă să simți ceea ce vezi. Simte bucuria vântului când se joacă vesel în părul tău. Ghicește chicotitul păsărelelor în ciripitul lor. Ascultă foșnetul firelor de iarbă și spune-mi, chiar nu le auzi cum șușotesc? A venit primăvara și o vezi în tot ce ne înconjoară. Să o găzduim în sufletul nostru și să nu o mai lăsăm să plece, căci ea ne dă puterea de a merge mai departe și ne transformă vârsta într-un șir de cifre înșiruite, cărora le pierdem numărul în nostalgia timpului trecut.
     Să nu mă înțelegeți greșit, și eu am momente de rătăciri, ca fiecare, dar când mă cuprinde acel dor știu că este momentul să  plec în plimbări lungi. Îmi las mintea să se elibereze de gânduri și într-un final mă regăsesc pierdută printre copaci înfloriți și adierea vântului călduț de primăvară iar razele soarelui îmi mângâie blând chipul. Poți să ai cele mai mari bogății și cea mai iubitoare familie, toate sunt degeaba dacă nu te ai pe tine. Ca să poți vorbi cu alții, trebuie în primul rând să te asculți pe tine. Ca să poți iubi pe altcineva, trebuie să te iubești pe tine. Ca să poți ierta, trebuie să-nveți să te ierți pe tine. Totul începe și se termină cu tine, dar cu dragoste și modestie, fără egoismul despre care vorbeam la început. Când ai să poți face toate astea, vei avea inima atât de plină de iubire încât vei iubi păsările cerului, soarele, norii, ploaia, stelele și, cel mai important, vei putea iubi oamenii fără să-i mai judeci. Ai să le vezi fragilitatea dincolo de aspect.
    Atunci când trecutul nu mai doare și îmi amintesc de toți cu nostalgie știu că sunt bine. Îi port cu mine-n gând și mă trezesc zâmbind.
    Uite așa mă vindec eu de-acest dor...

Cu rugă și recunoștință...

      Astăzi îmi îndrept atenția, a nu știu câta oară, asupra mea. Cred, cu tărie, că fiecare dintre noi ar trebui să facă asta din când în când.  Aproape toată viața am fugit de singurătate. M-am înconjurat de oameni goi, doar din dorința de nu mă trezi singură. Am avut sentimentul că dacă mă „întâlnesc” cu mine, nu am să știu ce să fac și am fugit cât am putut de tare. Cât de mult am greșit...
     Ultimii ani mi-au zguduit existența. Am avut pierderi atât de grele, încât cu greu am reușit să le depășesc, dar fiecare moment de durere și de singurătate a fost, de fapt, un moment de maturitate, de regăsire, de cunoaștere. O maturitate care se învață pe propria piele și din propriile experiențe. O maturitate la care unii nu pot ajunge niciodată, și nu pentru că nu ar putea, ci pentru că trăiesc într-un întuneric spiritual pe care siguri și-l creează. Și când spun asta, mă refer la acei oameni care-și umplu sufletul cu ură, ranchiună, răutate și o negativitate ieșită din comun.
      Oamenii au un mare egoism în adâncul lor. Au sentimentul că lumea se învârte în jurul lor și totul se va opri dacă ei nu vor mai fi. Au impresia că le știu și le-au trăit pe toate. Ating, de obicei, două extreme. Una, în care nimic nu li se poate întâmpla, crezând că sunt nemuritori sau invincibili; iar cea de a doua, în care doar lor li se întâmplă și durerea lor nu a mai fost simțită de nimeni.
      Undeva pe acolo și eu am rătăcit, am greșit și poate că voi mai greși, dar, timpul m-a învățat să mă opresc din când în când și să mă evaluez. Am înțeles că există dureri și mai mari, la care eu nu m-am gândit și poate nu din egoism, ci din neștiință.
      Mult timp și mie mi-a fost atât de teamă de moarte. Nu am înțeles-o pe deplin, dar mi-a provocat spaime atât de mari, încât uneori nu am putut să dorm de frica ei. Aveam sentimentul că închid ochii și nu mă mai trezesc. Senzația aceea și gândurile îmi făceau inima să bată atât de tare, încât începea să mă doară. Faptul că, brusc, încetez să mai fiu, să mai râd, să mai vorbesc, să mă mai mișc, mă paraliza de frică și o gheară îmi strângea inima. Ani de zile am reușit să adorm abia în zori, când nu-mi mai puteam ține ochii deschiși.
Și acum îmi este frică, dacă stau și mă gândesc la ea, dar am învățat să-mi alung gândurile și m-am obișnuit cu ideea că nimeni nu este nemuritor. Mai devreme sau mai târziu, toți murim. Mult mai important este să trăim și să ne bucurăm de noi, de oamenii din jurul nostru.
Destul de târziu am înțeles toate astea. Am fost la fel ca alții, într-un cerc vicios și de la o nemulțumire la alta. Unii oameni se gândesc „da, fericit de ce aș fi?” Și găsesc motive de nefericire în lipsa banilor, în neajunsurile vieții, în neîmpliniri sufletești, în ei sau în cei din jurul lor. Dar, eu cred că, așa cum putem găsi motive de nemulțumire în orice ne înconjoară, tot așa putem găsi și motive de fericire. Ba, chiar avem mai multe de mulțumire.  Simplul fapt că existăm și că suntem sănătoși, noi și cei dragi, ar trebui să ne umple de recunoștință. Și de aici pleacă totul...

      Până la urmă moartea este ceva firesc și normal. Este ceva ce nu poți controla. Mai devreme sau mai târziu, toți vom urma acest drum și nimeni nu are capacitatea de a știi când vine momentul. Ce putem face? Nimic pentru a-l evita, dar de noi depinde cum trăim până în acel punct. 

      Astăzi, trăim niște vremuri tulburi și poate fiecare dintre noi ar trebui să se oprească un pic din această goană după alimente și consumabile, să privească cerul și să fie recunoscători pentru viața pe care o au, așa cum este ea, cu lipsuri. Sunt atât de multe nenorociri în această lume, pe care nici nu ni le imaginăm. Sunt oameni care mor de foame, de sete și nu de acum, iar noi ne plângem că nu mai găsim hârtie igienică în magazine sau că nu avem viteză la internet. În această goană nebună, stau și mă întreb: dacă mi-am luat 10 baxuri de hârtie igienică, dar îmi cade o cărămidă în cap și crăp, ce am realizat?
      Moartea nu este cea mai mare durere și nici cel mai mare dușman. Boala este!  Și suferința care vine o dată cu aceasta îți seacă sufletul de durere. Boala te face neputincios, indiferent de care parte a ei te afli. Să vezi agonia din ochii celui drag, neputința de a-l alina este la fel de cumplită, ca și propria boală cu care nu te poți lupta. Poate fi vorba despre o mamă și copilul ei, despre soți, despre prieteni buni, frați și surori. Nu contează cine ești când durerea aceea te seacă, te taie în mii de bucăți. Sângerând mergi mai departe și tot ce poți să faci este să te rogi. Îți dai seama de fragilitatea sufletului, de neputința trupului și ajungi să-ți dorești să nu zaci, atunci când o veni și timpul tău.
      Moartea este o durere care rămâne pe veci, un gol imens cu care înveți să trăiești. Trăiești și mergi mai departe. Indiferent dacă vrei sau nu, timpul își continuă drumul și viața ta cu el. Este ceva ce te-ți rupe sufletul în mii de bucăți, dar chiar și așa neputincios, mergi mai departe.

 Să nu avem puterea de a vindeca, ne face atât de neputincioși și privim cu ochii plini de durere la ce face boala din om.

      Suferința de a fi bolnav este cu mult mai mare și mai greu de îndurat decât moartea în sine.
Cel mai bine este să fim recunoscători pentru ceea ce avem, chiar dacă ni se pare puțin. Ar trebui să ne rugăm de sănătate și să-ncercăm a fi mai buni, căci trecătoare-s toate.
      Așa că, Doamne iartă-mă, dar eu insist să fiu recunoscătoare pentru faptul că văd albastrul cerului, căci puteam să fiu oarbă; pentru că pot auzi ciripitul păsărelelor, căci puteam să fiu surdă; pentru că am mâini și picioare; pentru că trăiesc într-un belșug la care unii oameni nici nu visează. Nu am bani, dar sunt atât de bogată și  Doamne îți mulțumesc pentru asta.
Ceea ce întâmplă în lume este foarte grav, dar nu ajut cu nimic dacă încep să mă vait cu „aoleu” și  duc asta până la extrem.
     Ieri a fost prima dată când m-am uitat la știrile din țară, și fără să mă pot controla am început să plâng. De mult timp am observat că au capacitatea asta asupra mea și evit să le urmăresc, dar acum am zis să văd cum se prezintă situația la televizor. Nu ai cum să rămâi imun la ceea ce vezi și auzi, te traumatizează, dar știți cum mi se pare asta?  Ca atunci când afli că mai ai doar trei luni de trăit, iar tu, în loc să-ți petreci ultimele zile în armonie încercând să te bucuri de fiecare clipă, alegi să-ți plângi de milă, într-o suferință profundă, risipind și minimul pe îl mai ai.  Diferența constă în faptul că, acum nimeni nu știe când și dacă va muri de acest virus, dar toți se vaită risipind timpul. Încercând să agonisească cât mai mult, nu se gândesc că este mai posibil să facă un stop cardiac sau un AVC în timp ce se înghesuie să golească rafturile din magazine, decât să îi doboare boala.
     Am revenit la decizia de a nu mă uita la televizor, iar dacă vreau să văd cum este situația în lume, pun mâna pe telefon și-mi sun prietenii. Faptul că ei și noi suntem bine, mă face fericită. Da, sunt fericită și sunt recunoscătoare pentru tot, iar dacă astea sunt ultimele noastre zile, prefer să le petrec în iubire și liniște sufletească. Singurătatea este o povară, doar dacă nu știi să trăiești în armonie cu tine. Știu că este grav ceea ce se întâmplă și trebuie să avem grijă, dar hai să începem cu interiorul nostru.  Să ne aducem aminte să fim recunoscători în primul rând pentru că avem privilegiul de a trăi aceste vremuri, cu bune și rele, căci alții nu au avut acest „noroc”.
      Dacă este liniște la tine în suflet, și în jurul tău va fi! Avem în noi tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiți, doar că unii oameni nu înțeleg asta.
      Doamne îți mulțumesc pentru ochii mei și iartă-mă pentru că eu îmi doream să fie căprui. Un fleac de copil imatur, care nu și-a imaginat cum ar fi fost să nu îi aibă deloc.
      Doamne îți mulțumesc pentru mâinile cu care îmi strâng la piept copilul, pentru picioarele cu care merg la braț cu soțul meu, pentru faptul că pot să ascult foșnetul pădurii. Îți mulțumesc pentru faptul că pot să fac diferența dintre bine și rău. Îți mulțumesc chiar și pentru durerea de care am avut parte, cu toate că uneori nu am înțeles-o, dar să știi că m-a întărit. Știu că sunt oameni care s-au născut orbi, surzi, fără mâini sau picioare și reușesc să răzbată prin viața asta fără să judece „de ce, Doamne eu!” Sunt oameni pe care singurătatea și boala îi omoară, fără ca cineva din jurul lor să știe, căci, deși trăim înconjurați de oameni, ne pierdem într-o mare de singurătate și timpul trece...
      Uitându-mă în jurul meu, acum știu că nu ai nevoie de multe lucruri pentru a fi fericit. Știu că adevărata bogăție nu stă în bani, dar oamenii nu sunt conștienți de ea. Știu că Dumnezeu mă iubește și îi mulțumesc în fiecare zi pentru asta.
      Doamne, îți mulțumesc pentru bunătatea cu care mi-ai așternut pe chip zâmbetul și îți promit să am grijă de el.
      Doamne, îți mulțumesc pentru bogăția pe care mi-ai dat-o prin familia și prietenii mei.
      Doamne îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut, faci  și vei mai face pentru mine.
      Să nu uităm, înainte de toate, să fim recunoscători. Nici nu ne dăm seama cât suntem de norocoși cu puținul pe care îl avem, până nu îl pierdem. Așa că, să ne rugăm de sănătate, căci dacă ești sănătos le poți face și îndura pe toate. Să nu ne mai supăram pentru lucruri lipsite de valoare, căci în fața bolii toți suntem la fel.  Nu suntem nici mai bogați, nici mai săraci; nici mai deștepți, nici mai proști; nici mai buni sau mai răi. Să ne rugăm (nu doar de sărbători) și să încercăm să nu disperăm ca în povestea cu drobul de sare...
     Poate că ceea ce se întâmplă acum în lume ar trebui să ne apropie mai mult unii de alții, nu să ne învrăjbească; să ne amintească să fim umani înainte de a judeca, de a isteriza și de a arunca cu pietre.

     Mulți oameni mor și nu îi putem ajuta, dar putem preveni având grijă de noi și de cei apropiați.

     În viață, uneori, este bine să pui punct anumitor situații și să o iei de capăt schimbând ceva, poate locul, poate direcția de mers, poate felul cum privești lucrurile sau oamenii, dar mi se pare greșit să spui că începi o viață nouă, căci doar una avem, nu două sau trei...
     Poate acum este momentul pentru această schimbare și să nu ne mai gândim atât de mult la moarte, căci suntem încă vii. Să învățăm să trăim frumos aducând prin asta un omagiu celor care nu mai sunt.
     Poate că acum este momentul  să transformăm aceasta izolare la domiciliu în ceva benefic. Să transformăm carantina în timp pentru noi, pentru iubit, pentru citit. Timp pentru ascultat muzică, pe noi sau pe alții. În loc să ne umplem de panică și să ne plângem de milă, să urmărim toate nenorocirile din lume, hai mai bine să facem tot ceea ce „nu am mai avut timp” în ultimii ani, căci asta era scuza, nu? Hai să ne sunăm prietenii, să ne facem planuri și liste cu idei, cu dorințe și vise. Haideți să le spunem celor dragi că îi iubim și nu avem nevoie de un virus pentru asta.
     Să nu uitați niciodată că, așa cum este loc de mai bine, întotdeauna poate fi și mai rău. Astăzi este un virus, mâine cine știe ce va fi.
     Cu rugă și recunoștință să ne îndreptăm ochii spre soare, poate așa ni se mai încălzește și sufletul...