La sfârșitul lui august, când nici nu se sfârșise bine vara, în toate magazinele își făceau simțită prezența decorațiunile și produsele de Crăciun. Acum, sinceră să fiu, nu știu dacă și pentru apariția lor putem să dăm vina tot virusul acesta nenorocit, cert este că am simțit o mare dezamăgire. Iubesc Crăciunul și este sărbătoarea mea favorită, dar totuși, oameni buni, este prea devreme. Nu am putut să mă mint că sunt într-o țară exotică unde se face Crăciunul pe plajă și să intru în vraja lui. Să dau năvală în magazine și să plec cu brațele pline. Pur și simplu mi-a fost imposibil să înțeleg. De obicei apăreau de prin octombrie, și tot mi se părea devreme, dar acum ce să mai zic? S-a produs un blocaj în mintea mea și am simțit teama că în curând se va pierde magia acestor minunate Sărbători. Ne vom pierde cu toții și curând vom ajunge să nu mai simțim nimic în goana noastră nebună spre nicăieri. Crăciunul avea cea mai mare însemnătate, era ceva spiritual care te cuprindea fără să-ți dai seama. O luminiță înlăuntrul tău se aprindea și-ți însuflețea spiritul. Un dans al bucuriei în care intrai fără să-ți dai seama și brusc deveneai mai bun, mai cald, mai generos. Am simțit că ni se ia și asta, iar noi ne lăsăm ghidați pe acest drum al pierzaniei, căci pentru mine asta înseamnă. Ajungi să nu mai simți nimic. Nu tu emoție, nu tu nerăbdare, nu fericire, doar un mare nimic și multă obișnuință.
Da, este adevărat faptul că niciodată, parcă, nu aveai timp pentru cumpărăturile de iarnă, dar poate că tocmai acesta era farmecul lor. Intrai într-o anumită stare și era o agitație, dar era plăcută. Acum ce să mai simți pentru Crăciun când toate produsele zac pe rafturi cu lunile? Parcă, deja aștepți să treacă și să faci curat, nu?
Am tot zis că ne-am învățat să trăim în avans. Așteptăm tot timpul ceva, indiferent că este ziua de mâine, o aniversare, să crească copilul, să luăm salariul... Apoi, ne întristăm că nu știm când au trecut anii, am îmbătrânit și este prea târziu. Cine să ne mai înțeleagă. În graba noastră uităm să trăim și viața ni se scurge din trup așa cum se pierde nisipul în palmă.
Văzând în august Crăciunul la raft, am simțit o mare tristețe și nici o bucurie. A fost ca și cum cineva se străduiește să ne distrugă spiritul și ultima brumă de simțire. Suntem împinși spre împietrirea sufletului într-o o stare de letargie. Oare, chiar sunt eu nebună? Cineva ne vrea a fi o gloată mare de oameni incapabili să simtă sau să facă ceva. Încet, dar sigur, suntem mânați într-o anumită direcție și dacă se mai trezește câte un răzleț, se încercă izolarea lui până când cedează și intră singur în turmă. În cazul în care nu se lasă mânat, atunci se rupe de oameni și trăiește în singurătate, iar gloata îl va privi ca pe un rebut, un ciudat.
Mi-a fost teamă că voi ajunge să nu mai simt nimic din bucuria de altă dată și am refuzat cu îndârjire să mă uit la aceste produse. Le-am evitat încercând să nu bag în seamă golul din stomac. Doamne, de ce ne grăbim așa de tare să trăim în viitor sau ne pierdem în trecut și lăsăm să treacă prezentul fără să-l fi gustat măcar un pic. De ce nu ne oprim din acest ritm alert care ne consumă? De ce nu înțelegem că timpul ne aparține, dar noi nu facem nimic cu el. Ne-am învățat să tânjim după ceva ce nu avem și ne spunem că nu avem timp, dar de fapt, noi îl risipim.
Și cum aș putea să privesc Crăciunul în august cu căldură sufletească, când până atunci mai sunt multe de trăit, de simțit? Nici nu am avut timp să mă „plâng” că a trecut vara, căci încă simțeam căldura ei. Nu m-am bucurat pe deplin de toamnă. Să-i simt parfumul fructelor coapte și să aud foșnetul frunzelor în adierea rece a vântului. Și până la sfârșitul toamnei mai este destul timp. Abia când începe să miroasă a lemne arse în sobă știi că iarna este aproape și poți să te gândești că vin Sărbătorile, dar până atunci mai este destul timp.
Fără să vreau mă pierd în amintiri. Mă văd copil și sunt atât de gros îmbrăcată încât par a fi un eschimos. Am două căciuli și un fular mare legat la spate care-mi lasă doar ochii la vedere. Am izmene și pantaloni de pijama pe dedesubt, dar nu pare suficient, căci de fiecare dată ajung în casă udă până la piele. Mâinile îmi îngheață de nu le mai simt, le frec una de cealaltă și suflu căldura din trup pe gură încercând să le dezgheț, dar nu renunț la joacă. Zăpada este cât casa, în ochii mei de copil, și facem cazemate în care ne adăpostim. Ne batem cu bulgări și e mare hărmălaie. Alteori facem întrecere, cine se dă cu sania și ajunge cel mai departe. Pentru asta ne frecam tălpile de la sanie cu o bucată de slănină, așa îndepărtam rugina și le făceam lucioase iar. Se aud pocnituri de bici iar în casă se fac pregătiri și miroase a cârnați. Abia atunci știi că vine Crăciunul și te lași purtat de vraja lui.
Eram un moț de om, cu bujori în obrăjori și nasul cârn, dar în inocența mea eram un copil fericit. Nu am simțit timpurile „groaznice” despre care toată lumea vorbește acum și, poate de aceea, am încercat să transmit mai departe ceea ce eu numesc „spiritul” Sărbătorilor de Iarnă. Cred că nu este important ceea ce ai, ci ceea ce simți și la noi acasă încă mai credem în Moș Crăciun. Unii oameni spun că erau niște timpuri grele și poate că așa era, dar aveam în noi ceva ce astăzi ne lipsește. Eram oameni, plini de sentimente și trăiri. Cu mâini muncite, dar suflete înflăcărate. Astăzi suntem niște roboți, reci și goi.
Faptul că m-am gândit la toate astea m-a făcut să zâmbesc și simt în aerul rece al dimineților că vin Sărbătorile de Iarnă, dar mai este ceva timp până atunci. Toamna este pe sfârșite.
Acum pot să încep să mă uit la filme romantice de Crăciun, căci într-un fel le simți în noiembrie și într-un altul în iunie, nu? Aștept cu nerăbdare decembrie să împodobesc casa și să ascult colinde, să cumpăr cadouri și să simt bucuria, dar trăiesc în prezent și privesc sfârșitul toamnei ascultându-i vaietul. Îmi dau seama cât de aproape sunt de iarnă, după cât de gros este stratul de frunze pe care le împrăștie vântul. Mă bucur de soare și de culorile ruginii. Este încă toamnă și eu mă bucur de ea.
Haideți să trăim aceste momente frumoase de toamnă. Să bem din mustul proaspăt și să ne bucurăm de ce avem. Că o fi mult sau puțin, nu mai contează. Să ne gândim că nu aveam nici măcar atât când am pornit la drum sau că în alte părți ale lumii mor copii de foame, de sete sau în războaie care nu sunt ale lor.
Ce rost are să ne întrebăm în iunie dacă o sa mai fim prieteni de Crăciun? Mai bine să ne bucurăm acum de prietenia noastră fără să o stricăm cu întrebări absurde. Nimic nu este întâmplător în viață și ce va fi, va fi.
Să ne facem planuri de viitor, dar să trăim în prezent. Să rămânem niște visători, dar să nu apucăm pe drumuri care nu duc nicăieri alergând după năluci. Să ne facem propriile urme în viață și să simțim ceea ce trăim noi, nu ceea ce ni se impune...
P.S. Spiritul Crăciunului este ceva ce ți se așază în suflet și simți cum bucuria îți înseninează chipul, nu are nici o legătură cu produsele de la raft. Motivul pentru care au apărut produsele de Crăciunul din august în magazine este financiar. Ce trist este când totul ajunge să fie de vânzare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu