Astăzi, mai mult ca niciodată, m-am simțit un om defect. S-a întâmplat ceva cu mine. Nu știu nici când și nici ce. O bucată din inima mea s-a frânt și golul din mine se adâncește în fiecare zi. Acolo, în adâncuri, ceva s-a rupt și nu mai poate fi reparat.
Purtăm în suflete poveri, conștienți de ele sau nu. Ne luăm o mască veselă sub care ne ascundem și o asortăm cu un zâmbet fals, ca și cum ar fi o rușine să ne arătăm adevăratele sentimente. Trebuie să fim „perfecți”, dar nu atât pentru noi cât pentru „lume”, căci ea te judecă. Te cataloghează și-ți pune o etichetă, „de treabă ” sau „ciudat”, și în funcție de asta ești acceptat sau nu. Nu mai contează cum ești cu adevărat. Nimeni nu mai are răbdare să descopere sufletul din spatele chipului. Suntem atrași de aparențe și ne lăsăm acoperiți cu ele. Nu poți să-ți mai exprimi suferința, dar nici să-ți manifești bucuria. Trăim într-o lume în care este mai ușor să te prefaci decât să fii sincer. Și dacă ești sincer, nimeni nu te crede. Cei mai mulți vor dedesubturi murdare și dacă nu găsesc, interpretează, până ajung la realitatea pe care o vor ei.
Oamenii au devenit atât de falși, încât cu greu mai găsești pe cineva cu care să-ți permiți să fii tu, lipsit de măști și scuturi. Suntem atât de răi unii cu alții. Ne judecăm, ne criticăm, ne rănim, ne bârfim, ne prefacem că suntem prieteni. Dăm din coate și ne îmbrâncim în încercarea de a fi mai bun ca ceilalți, dar uităm că nu trebuie să ne comparăm cu alții. Chiar dacă suntem diferiți ca aspect, de fapt, iubim și suferim la fel. În fiecare dintre noi, fragilitatea vieții este doar un fir plăpând ca de ață.
Într-o lume în care majoritatea oamenilor vor să pară altfel decât sunt și ceea ce arată este doar un simplu decor, mă simt a fi un om bizar. În sufletul meu este o zbatere, nu pot să rămân indiferentă la tot ce se întâmplă în jurul meu. Sunt un om plin de sentimente pe care le trăiesc din plin, nu am jumătăți de măsură. Nu pot să iubesc doar puțin, cum nu pot să mint doar un pic. Minciuna este minciună și iubirea la fel, ca toate celelalte. Nu putem fi doar „puțin ” prieteni, nu? Trist, dar adevărat. Poate că am fost și eu la fel ca ceilalți, dar astăzi nu mai pot să fiu așa. Nu pot să mă prefac, indiferent dacă mi-e rău sau bine. Nu mi-e rușine să recunosc și poate că tocmai de aceea am ajuns să simt că-n mine ceva-i defect. Înțeleg că oamenii sunt așa cum pot ei, nu cum avem nevoie sau ne dorim noi să fie. De cele mai multe ori, îmi țin trăirile doar mine. Asta nu înseamnă că mă prefac sau mă ascund, doar că, nu mai insist să-i arăt „lumii” cum sunt eu. Oamenii percep doar ceea ce vor ei să audă și să vadă, nu ceea ce le spui tu. Cei mai mulți au devenit glaciali, s-au învățat să simtă cu jumătate de inimă, ca și cum ar avea doar un pic de suflet. Te ascultă, dar nu te înțeleg. Au învățat să-și ascundă sentimentele sub atâtea măști, încât, la un moment dat, au uitat ce simțeau cu adevărat.
Nu vreau să fiu lipsită de căldură sufletească doar pentru a mă integra într-o societate care asta cere. Mă retrag în tăcere și mă întreb, oare de vină-s de vină eu? Cu cât tac mai mult, cu atât mai zgomotoasă a devenit lumea în jurul meu. Cu cât ascult mai mult, cu atât mai puțin contează ce spun eu. Viața își urmează cursul într-o normalitate pe care, de multe ori, nu o înțeleg și nu mă regăsesc în ea. Lumea este atât de plină de superficialitate și indiferență. Mă face să mă simt un rebut, un om peticit pe care nimeni nu-l mai vrea. Probabil că aceste rânduri îmi vor aduce o etichetă, dar nu îmi pasă de ea. Deși, conștiința-mi spune că-i normal să fiu așa, totuși, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva sunt defectă eu. Și cum aș putea să mă simt în alt fel când sufletu-mi vibrează și trăiesc emoțiile cu fiecare fibră a mea?
Uneori, plâng când scriu câte ceva, căci mă năpădesc amintirile și le retrăiesc în mintea mea. Plâng când văd un film romantic unde, după multe încercări el se întoarce la ea. Mă afectează când văd suferința oamenilor, dar mă și bucur de fericirea lor. Plâng și râd din cele mai banale trăiri și mă simt o ciudată. Nu-mi ascund sentimentele, dar nici nu le mai explic. Sunt așa cum sunt, dar știu că sunt eu.
Când stai în tăcere la distanță și te uiți la oameni, nu îi mai vezi cum arată, cum sunt îmbrăcați. Ajungi să le vezi sufletele. Eu acum văd doar sentimente și culori. Cei mai mulți sunt gri și plini de amărăciune. Unii de singurătate, alții de durere. Chiar și cei mai răi dintre oameni, au în suflete poveri. Unii se ascund după culorii vii, alții nu au atâta putere și întunericul este culoarea lor.
Sunt oameni care au culoarea soarelui și te atrag cu căldura lor, dar sunt din ce în ce mai rari. De cele mai multe ori, oamenii buni nu ies în evidență, își văd de viața lor și se ascund sub palide culori, chiar dacă în adâncuri, e-un curcubeu sufletul lor. Acesta este doar un exemplu, vârsta nu are importanță și nici aspectul. Avem nevoie de atât de puțin, dar suntem prea avari să oferim. O picătură de roșu, un strop de verde, un pic de albastru...
În noi se zbat atât de multe emoții pe care ne chinuim să le ascundem, să le stăvilim, ca și cum ar fi o rușine să simțim. Ne ofilim și culorile își pierd strălucirea. Prăfuiți, rămânem singuri și goi. Ne obișnuim cu toate în viață și poate că nu e bine așa.
Chiar dacă îmi place să descopăr oamenii și să le privesc sufletele, din reflex, mai întâi mă feresc. A ajuns să-mi fie frică de apropierea dintre noi. Dar nu de răutatea oamenilor fug, ci de falsitatea cu care ți se întinde o mână sau ți se ia. Cred că eu am o problemă, s-a stricat în mine ceva și nu mai poate fi reparat. Da, sunt un om defect și doare. Mă doare ușurința cu care oamenii uită.
Uită că te-au cunoscut cândva, că i-ai primit în viața ta și ți-au văzut inima...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu