În momentul în care ieși din starea de confort și îți înfrunți teama de necunoscut, toată lumea ți se va schimba. Bine, asta dacă ești deschis la nou, la schimbare, căci poți să stai ani de zile plecat pe afară și să rămâi la aceleași concepții, nimic să nu te scoată din ale tale.
Poate că plecatul acesta, nu este pentru toată lumea. Eu cred că străinătatea nu este pentru oricine. Oamenii vin și pleacă. Unii rezistă, alții nu. Sunt aceia care reușesc să clădească, dar sunt și aceia care se afundă și mai rău. Dacă primii reușesc prin muncă, disciplină și perseverență, ceilalți sunt aceia la ca funcționează „las-o, mă, că merge și așa” prin lene, dezinteres și multă nesimțire.
Sunt oameni care pleacă la drum cu un plan chibzuind îndelung, dar sunt și nechibzuiți care nu vor învăța nimic din călătoria lor. Primii vor încerca să clădească, adaptându-se, respectând. Ceilalți vor trăi târșindu-și șlapii căutând o portiță de scăpare, să ia cât mai mult, dar fără să ofere ceva în schimb.
Mai sunt și oameni care au plecat iar după un timp au revenit spunând că este mai bine acasă la ei. Poate că așa este, fiecare simte și trăiește în felul lui. Știu că și eu am tânjit la început după acest „acasă”. Îmi era așa un dor de tot ce lăsasem acolo și-mi era cunoscut. Îmi lipsea agitația și hărmălaia. Îmi lipseau oamenii și magazinele deschise la orice colț de stradă, dar mai ales posibilitatea de a cumpăra la orice oră. Înjurăturile și claxonatul excesiv făceau ca acest „acasă” să fie familiar.
Să merg doar o dată pe săptămână la cumpărături era anormal pentru mine și nu înțelegeam de ce sunt închise magazinele duminica, dar acum nu mă văd trăind în alt mod. Inițial mi se părea stranie liniștea, acum tânjesc după ea. Aici timpul pare că stă pe loc, pe când în țară trece prea repede. Spun „pare” pentru că este doar o impresie. Timpul este același, indiferent de fusul orar, doar oamenii îl percep diferit. Unii îi dau importanța cuvenită, alții îl risipesc pe lucruri care nu merită.
După un timp, când m-am dus acasă, mi-am dat seama că tânjeam după o iluzie și tot ceea ce părea că îmi lipsește devenise strident și apăsător, sufocant. Acum nu aș mai putea să stau acolo, fără ca sufletul meu să nu tânjească după acest „altceva”. Mă simt prinsă între lumi. Aici sunt o străină, căci nu sunt de-a lor, deși m-au acceptat, dar și „acasă” tot o străină am devenit și nu-mi mai găsesc locul. Am devenit o „ciudată”... Și cum aș putea să mă obișnuiesc iar cu șlapi târșiți și semințe croncănite în colțul gurii, cu înjurături și impertinențe de genul „da, ce-am făcut măi nene, mă”, cu miros de transpirație combinat cu alcool și priviri băloase, când am uitat de existența lor?
Aici, este ceva atât de firesc și natural să saluți pe toată lumea, indiferent dacă îți este cunoscută sau nu persoana. Acasă, dacă m-ar saluta cineva pe stradă, cu siguranță m-aș încrunta întrebându-mă ce vrea de la mine. Nu mai suntem capabili să facem complimente sincere fără să avem vreun interes ascuns și din același motiv, nu mai știm nici să le primim.
Nu știu cât s-au schimbat lucrurile în lipsa mea sau oamenii, dar cu siguranță eu m-am schimbat. Uneori mă uit la persoane pe care le știu de foarte mulți ani și îmi par diferite. Nu pot să-mi dau seama dacă așa au fost mereu și nu le-am văzut eu sau ele s-au schimbat.
Poate că vina este a mea prin faptul că, acum, privesc totul cu alți ochi, altă mentalitate, altă deschidere. Îmi dau seama ce oarbă eram, dar am învățat să nu judec pe nimeni, nici măcar pe mine. Fiecare face după posibilități și voință. Simt doar o părere de rău și atât.
Unii oameni au nevoie de schimbare și sunt deschiși la ea, alții nu. Poate că sunt și oameni care se pot schimba fără să fie nevoiți să plece, eu nu știu dacă aș fi putut face asta. Orizontul meu era prea îngust, ca și mintea, de altfel ... Societatea în care trăim și oamenii din jurul nostru au o mare influență asupra noastră și fără să ne dăm seama, ajungem să fim ca ei. Atunci când ești în rând cu turma, șansele de a face o schimbare rămân infime.
Cert este că, schimbarea necesită timp pentru a fi profundă, altfel rămâne o chestie superficială și după o perioadă scurtă se revine la starea inițială.
Acum, fiecare înțelege ce vrea și face ceea ce poate. Eu când vorbesc despre schimbare nu mă refer doar la stilul vestimentar și mersul la cumpărături, acestea au fost doar niște exemple, ci vorbesc despre o schimbare în profunzime. Da, se pleacă de la lucruri minore și este foarte important felul cum ne prezentăm și ne comportăm în societate, dar schimbarea trebuie să ajungă până în adâncul sufletului, în cele mai ascunse și întunecate locuri. Este important cum ne comportăm cu alții, dar la fel de important este cum ne comportăm cu noi. Trebuie să avem grijă de ceea ce scoatem pe gură, să învățăm să ne controlăm pornirile și reacțiile, dar la fel de multă grijă trebuie să avem și de ceea ce băgăm în gură. Să fim cu băgare de seamă ce scoatem din suflet, dar și ce intră înapoi.
Dacă autoevaluarea noastră este corectă, în ceea ce ne privește, vom ajunge să facem schimbări atât de radicale, încât și noi să ne minunăm de diferența dintre cine am fost și cine am devenit. Uneori, chiar să nu ne mai recunoaștem și să ne întrebăm cum am putut trăi în alt fel.
În momentul în care ești deschis și începi acest proces lung și greu de autoeducație, i-aș spune eu, vei vedea că nu te mai interesează ce zice și ce face lumea, nu mai stai să-ți pierzi vremea judecând, nu-ți mai umpli sufletul cu ură și energie negativă, îți vei evalua diferit timpul și prietenii, vei învăța să-ți faci timp pentru lucrurile importante (tu, copii, părinți, familie) și vei învăța să iubești viața cu adevărat. Când vei învăța să te iubești pe tine, te vei curăța de toate regretele și-ți vei acorda mai multă atenție. Nu vei mai permite oricui să intre în viața ta, dar nici tu nu-ți vei mai întinde „lenjeria intimă” la vedere, căci vei înțelege că este mai bine ca unele lucruri să rămână în intimitatea casei, a sufletului.
Că îi spunem schimbare, autoeducație sau maturizare, nu are importanță denumirea, importantă este evoluția și aceasta trebuie să fie în armonie cu vârsta. Cei mai mulți oameni nu înțeleg asta și rămân blocați undeva, într-o tinerețe pierdută. Cred că fiecare etapă a vieți își are farmecul ei și nu ar trebui să ne mințim în legătură cu asta doar pentru că ne este frică de bătrânețe. Până la urmă, bătrânețea este un număr de ani și nu însemnă moarte, căci moartea nu vine doar la bătrâni.
Pentru mine schimbarea a fost fundamentală și aveam mare nevoie de ea, dar a venit doar în momentul în care viața mi s-a schimbat radical. În momentul în care am avut puterea să renunț la tot și să pornesc pe un drum necunoscut, orizontul meu s-a lărgit și am devenit conștientă de lucruri pe care înainte nu le-aș fi băgat în seamă. Sunt conștientă de faptul că cei mai mulți ani i-am risipit și acum respir adânc fiecare clipă. Nu mai aleg chiaună după cai verzi pe pereți, căci mi-am dat seama că nu am nevoie de multe lucruri pentru a fi fericită. Schimbarea despre care vorbesc m-a făcut să prețuiesc sănătatea, liniștea sufletească și compania de calitate. Dacă nu aș fi plecat, nu aș fi înțeles toate astea pentru că nu aș fi știut că se poate și în alt fel, eram doar un om care trăia din inerție, un om mai mereu nemulțumit care avea tot timpul o problemă. Pot spune că din momentul în care au început transformările caracterului meu și corpul a început să înflorească. Răbdarea mi-a așezat pe chip căldură, vorba bună mi-a luminat zâmbetul iar tăcerea mi-a dat un farmec aparte. Astăzi sunt un om fericit, în armonie cu mine și asta este tot ce contează. Că oamenii încă mă mai dezamăgesc și lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum ar trebui să fie, nu mă mai rănește. Am învățat să privesc lucrurile pe care nu le pot schimba dintr-o altă perspectivă și să nu le mai permit să mă afecteze.
Poate că asta este problema, oamenii nu știu să ierte, să uite, să se detașeze. S-au învățat cu starea de nemulțumire care li s-a întipărit pe chip.
Simt că dacă aș fi rămas, amărăciunea mi s-ar fi așezat pe chip, aș fi murit în fiecare zi câte un pic și nici măcar nu aș fi conștientizat asta. Unele lucruri nu le înțelegem decât atunci când le trăim, căci din auzite par altfel...
În încheiere vă spun doar așa: „Spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești!” Pentru mine, această afirmație este mai adevărată decât aceea cu prietenii cu care te însoțești, căci dacă mănânci numai rahat, cum ar putea să-ți miroasă gura a parfum? Dacă bagi în sufletul tău numai rău, de unde să iasă bine? Bine, la fel de fără speranță rămâi și dacă ești prost. Poți să mănânci numai salată și să pleci cât de departe vrei, din păcate, tot prost rămâi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu