Uneori și fericirea doare

     Mult timp am crezut că cel mai trist lucru este să nu ai pe nimeni alături atunci când îți este greu. 

M-am gândit că oamenii sunt alături de tine atunci când îți este bine și apoi, când dai de greu pleacă, dar m-am înșelat amarnic. De fapt sunt foarte mulți oameni care îți stau alături la greu, tocmai că se hrănesc cu nefericirea ta. Momentele în care te văd  neputincios le dă o senzație de putere, de siguranță, de superioritate. Nefericirea ta îi satisface și viața lor capătă un sens. Aceste persoane încep brusc să nu mai aibă nici un fel de problemă, transformându-se în niște oameni ciudat de fericiți atunci când tu ești nefericit.
În momentul în care viața ta intră pe un făgaș normal, atunci vor fugi sau vor începe cu reproșuri, căci atâta timp cât ei se hrănesc cu nefericirea altora, le va fi foarte greu să le digere fericirea. Se vor făli că doar ei ți-au fost alături când ți-a fost greu și nu te vor lăsa să uiți asta. Știi doar, totul se plătește pe lumea asta, nu?
     Sunt și oameni care fug de tine atunci când ai probleme. Nu au răbdare să te asculte și îi obosești. Se întorc cu spatele la primele semne de furtună și nu se mai întorc. Ei nu se hrănesc în nici un fel, pur și simplu nu le pasă de nefericirea ta, dar nici de fericire. Sunt prea ocupați cu viața lor și nu-și pierd vremea cu tine.
     Acum, sincer, nu judec pe nimeni. Pe primii nu îi înțeleg, dar stau cât mai departe de ei. Pe următorii încerc să-i înțeleg. Uneori viața este atât de grea, încât suntem prea prinși de ale noastre ca să ne mai pese și de alții. Nu este bine și corect așa, dar cine suntem noi să judecăm? Cine știe de câte ori și alții au avut bucurii sau tristeți pe care noi nu le-am văzut, fiind prea prinși cu ale noastre. Aici este valabilă vorba aceea care spune să arunce primul acela care se crede fără de păcat. Nu cred că există, toți facem greșeli. Că sunt mici, mari, într-un fel sau altul, nici nu contează. Să fim convinși că toți greșim față de oamenii din jurul nostru, indiferent dacă conștientizăm asta sau nu. Poate de aceea trebuie să fim mai înțelegători, mai buni și să iertăm. Să ne facem timp să ascultăm, să deschidem ochii și să privim în jurul nostru, lumea nu a început și nici nu se termină cu noi.
   Până la urmă, știi cum stă treaba cu durerea?  Durerea nu poți să o ascunzi. Ea vine și ți se așază pe chip. Se cuibărește în sufletul tău și ți se citește în privire. Nu poți să minți, dar nici să o ascunzi. Nu există o mască atât de perfectă și nici actor atât de bun.
De multe ori ceea ce trăim capătă o valoare mai mare decât are în realitate. Transformăm bulele dintr-un pahar într-o adevărată furtună. Avem impresia că nimeni nu a mai trecut prin ce am trecut noi, dar dacă nu am fi așa de orbi, am vedea că sunt rele mai mari pe lumea asta, dureri mai cumplite și poate chiar am fost norocoși. Cred cu tărie că nu există om care să nu se fi lovit de durere, într-un fel sau altul. Până la urma viața merge mai departe, indiferent dacă ți-e bine sau nu. Totul se rezolvă mai devreme sau mai târziu.
     În timp, am aflat că mai trist decât durerile din viețile noastre este să ai bucurii și să nu ai cu cine să le împărtășești. Acum, treaba asta cu bucuria mă face confuză. Nu înțeleg cum să ajungi să ai o mare bucurie și să nu ai cui să i-o spui?  Asta da, mi se pare tare trist și cu adevărat dureros. Dar mi s-a întâmplat să am bucurii atât de mari, încât am plâns de fericire, dar nu am avut cui să i le spun. Mi-era casa plină de „prieteni”, dar brusc aceștia nu aveau timp să se bucure pentru mine. Uneori străinii sunt mai sinceri și-ți sunt mai aproape decât cei mai buni prieteni sau familia, dar cu ce te încălzește să-ți deschizi inima în fața unui om care nu te cunoaște? Nu te încălzește cu nimic nici dacă îi spui unuia care te cunoaște, dar se plictisește ascultându-te și cască.
    Uite așa am ajuns să spun că, mai trist decât să ai necazuri și să fii singur este să ai o mare bucurie și să nu ai cu cine s-o împarți, să nu ai cui să-i transmiți sclipirea din ochii tăi.   
 Am cunoscut oameni în fața cărora nu eram în stare de nimic și oricât aș fi reușit eu să mă ridic, ei nu au avut puterea să se bucure pentru mine. Nu zic să mă laude, căci nu am nevoie de laude, dar măcar de un strop de bucurie. Nu am primit nimic! Cât de gol poți să fii?  Cât de mică să fie inima ta?
Nu sunt supărată, căci am înțeles că unii oameni au sufletul atât de mic încât înăuntru nu are loc nici măcar o picătură de fericire pentru altcineva. Am înțeles că bucuria este ceva atât de intim încât trebuie păstrat cu grijă în adâncul sufletului nostru ca să ne lumineze atunci când întunericul vieții ne va apăsa, căci suntem singuri pe acest drum. Și așa am învățat să țin doar pentru mine toate lucrurile bune, căci unii oameni nu le suportă strălucirea. Fericirea este ca o poveste de dragoste ce trebuie trăită, nu povestită.
    Și uite așa, am învățat să tac. Știu că atunci când plâng toți îmi văd ochii înroșiți și știu că nu mi-e bine, dar când îmi văd strălucirea din ochi, nimeni nu înțelege ce este cu mine. Adevărul este că, indiferent dacă mi-e rău sau bine, doar eu știu și cât de greu a fost și cât de bine.
     Da, este trist, dar este și bine. Nu judec, dar nici așteptări nu mai am. Nu aștept aprecieri, dar nici confirmări. Nu trebuie să vină nimeni ca să-mi spună despre mine, știu cine sunt și am încredere în mine. Poate vă întrebați, dar cine sunt eu?
Sunt doar un om care a învățat că și fericirea are prețul ei și este bine să ai mare grijă de ea. Am învățat că oamenii pot să treacă peste nefericirea ta, dar peste bucurie nu.
     Acum te gândești la mine, îmi citești rândurile și ți se pare că mă cunoști. Sigur ți-ai dat seama că sunt un om puternic, că nu mă sperie nimic și-mi admiri curajul, dar oare câți vor putea să vadă că-n mine sufletul îmi zboară cu aripile unui fluture?
    Uneori, și fericirea doare...