Îmi aduc aminte de primul moment, acela care te face să ai sufletul la gură de emoție și nerăbdare. Momentul acela când am văzut-o pentru prima oară, deși ne cunoșteam de ceva vreme...
Să știți că nu este adevărată faza cu, „fiecare cioară își vede puiul lebădă”. Cum de altfel nu cred că toate miresele sunt frumoase. Nu, nu este adevărat. Era o chestie mică neagră, înfășurată în scutece albe și era urâtă rău. Da, ați citit bine, era urâtă cu crengi. Era păroasă și neagră tuci. Nu m-a impresionat la prima vedere și nu o să mint spunând ce minunată era. Și acum mă mai amuz când îi povestesc despre primele mele impresii și ea râde spunând că puteam să o fac măcar cu gropițe în obraz. Nu era o frumusețe de copil, dar îmi vibra sufletul într-un fel ciudat când o priveam.
După ce am adus-o acasă, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am văzut transformarea cu ochii mei. Căpăta forme și culori, iar eu m-am îndrăgostit iremediabil!
Părul negru a fost înlocuit de unul șaten-blondin și tenul ei a devenit trandafiriu cu o tentă creolă. Ochișorii ei încadrați de sprâncene perfect conturate, gurița ei de rățușcă, mânuțele mici....totul te făcea să rămâi fascinat de admirație.
Și ne uitam la ea zi și noapte, până ne-am prins că atunci când doarme ea trebuie să dormim și noi.
Și noi....eram doi naivi. Da, da, doi naivi mari!
În prima zi, când am venit acasă de la spital și copilul plângea, noi nu înțelegeam de ce plânge. Am crezut că îi este foame și o tot alăptam și ea tot plângea. Credeam că poate nu s-a săturat și o alăptam iar și iar, dar ea nu se oprea din plâns. Asta până când mirosul ne-a făcut să ne prindem că are și alte necesități, nu doar să pape.
Acum o să mă-ntreb, naivitate sau prostie? :)
Un alt moment când mi-am pus aceiași întrebare a fost când avea colici. Asta a fost cea mai tare! Toată lumea ne spunea că plânge pentru că are colici.Ce sunt aceia colici? Am luat un pampers și am căutat. Nimic! Mă duc la Vio și îi zic să se uite și el. Nimic!
Mai are rost să vă zic fețele nașilor când le-am spus că noi nu credem ca are colici pentru că ne-am uitat în caca și nu am văzut nimic?
Nu-i așa că e amuzant? Eu încă râd atunci când îmi amintesc.
Nu spun că este totul roz, numai lapte și miere. Este inevitabil să nu faci greșeli, mai ales dacă nu ai experiență și nu ai pe cineva lângă tine care să te învețe, dar trebuie să înveți din greșeli. Și dacă ai experiență, tot greșești undeva... poate prea multă dragoste, prea multă înțelegere... nu știu, dar știu sigur că nu ai cum să nu greșești.
Simți că nu faci față situației, te cuprinde o oboseală ce te sfârșește și depresia. Ai sentimentul că nimeni nu te înțelege, nu te ajută și te simți singură. Și cu cât te adâncești în starea asta, cu atât mai tare urlă copilul...și urlă...și urlă...
Trebuie să înveți să ai răbdare în primul rând cu cel mic, dar și cu tine.
A fost greu la început, apoi totul a venit de la sine, din instinct. Practic am crescut împreună, ne-am bucurat de copilărie împreună, ne-am maturizat împreună.Nu o să uit că primul cuvânt a fost „tata”, dar rostit cu un așa accent de franțuzoaică de-ți venea să-i mănânci gurița.
Nu o să uit cum cânta, în gura mare, în autobuzul aglomerat până la refuz „rățuștele mele”. Și nu își mai aducea aminte decât că stăteau cu capul în apă și codița în sus, iar și iar... până a reacționat un domn și a zis că or să se înece dacă le mai ține mult cu capul în apă. :)
M-am coborât la nivelul ei și ea m-a învățat să privesc lumea prin ochișorii ei. Acum privesc în urmă cu o altă maturitate și sincer mă amuz, dar mă și minunez. Nu îmi vine să cred ce treabă bună am reușit să facem până la urmă. Nu ne dădea nimeni nici o șansă. Au fost mulți cei care ne-au criticat, dar gura lumii nu o închide nimeni... Unii îmi spuneau că am prea multă răbdare și că ar trebui să o mai și pocnesc, alții că îi dau prea multe explicații. Genul acela de persoane care îți aruncă în față replici de genul „eu nu aș fi făcut niciodată așa ceva”, dar ei nu sunt în stare să-și asume decizii pentru propria viață și trăiesc sub zeci de măști la căldura confortului material, căci sufletește sunt goi.
Genul acela de persoane care îți oferă sfaturi și se supără dacă nu le urmezi.
Din exterior toți își dau cu presupusul, că ești prea exigentă sau prea indulgentă, că așa da și așa nu, dar cu adevărat doar tu știi cum e mai bine pentru puiul tău.
Eram atât de naivă.... Și ușor-ușor am învățat ce înseamnă să fii părinte. Și ușor- ușor am devenit de nedespărțit noi trei. Era ceva ombilical, unde era unul cu siguranță îi găseai și pe ceilalți doi. :)
Și nu au fost doar reguli și exigență, a fost și multă iubire. Îi spuneam că o iubesc până la lună și înapoi, iar ea mă iubea cât „blocu”. I se părea așa o chestie mare blocul, încât îi cuprindea toată iubirea.
Și am învățat-o să meargă cu rotilele și trotineta. I-am pansat rănile atunci când a căzut și uneori, când pierdea prea mult la câte un joc, o lăsam să mai și câștige.
I-am citit povești seara la culcare și stăteam cu ea până adormea, mângâind-o pe frunte... Și acum mai dorm cu ea sau facem baie împreună, ne uităm până dimineața la seriale și jucăm leapșa pe stradă. Da, da! Ați citit bine la cei 41 de ani ai mei și 47 ai lui Vio, noi jucăm leapșa pe stradă și se aud râsetele noastre de la distanță.
Între noi a devenit așa o chestie ...dincolo de cuvinte, pur și simplu o simt. După felul cum scrie, vorbește sau tace, simt când e ceva diferit. A devenit atât de profundă relația dintre noi încât ne simțim una pe cealaltă.
 |
Altă dată am uitat să îmi încarc cartela și nu mai aveam acces la telefon. Știa că eu sun de fiecare dată în pauza de masă și a înțeles că s-a întâmplat ceva, de nu pot să vorbesc. S-a împrietenit cu o colegă de muncă pe Facebook și i-a spus să îmi transmită că ea este bine, să stau liniștită și vorbim când ies și îmi încarc cartela.
Alteori mă sună și îmi spune că are o stare ciudată și nu știe de ce. Când îi spun că am avut eu o problemă, se liniștește spunând „ a, de la tine era”.
Țin minte că într-o zi i-am spus că îmi pare rău că sunt așa exigentă și o rog să mă ierte. Răspunsul ei a fost, ”dacă tu nu erai așa, eu nu ajungeam astăzi aici”... Și nu o să stau să mă laud acum, aici , cu realizările ei, dar știu sigur că oricine stă de vorbă cu ea va simți ceea ce vreau să zic.
Acum doi ani era în tabără la Sibiu, m-a sunat și mi-a spus simplu că mă iubește. Noi ne iubim și ne-o spunem foarte des, dar acum era ceva diferit. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că a stat de vorbă cu o doamnă la cămin. Era mama unui copil din tabără și au vorbit destul de mult, iar la sfârșit, doamna i-a spus ”felicitări mamei tale, a crescut un copil minunat”.Am foarte multe exemple de genul acesta și lumea îmi spune că am avut noroc, dar nu este vorba despre noroc aici. Am semănat cu sufletul multă iubire și rățușca mea s-a transformat într-o frumoasă lebădă! Mai devreme sau mai târziu, toți culegem exact ceea ce semănăm.
Secretul constă în capacitatea noastră de a ne schimba, de a asculta și de a ceda ...uneori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu