Puiul rătăcit

     La plimbarea de seară, când ne întorceam agale spre casă, am zărit un ghemotoc în iarbă. Inițial ne-am speriat și ne-am apropiat cu teamă să vedem ce mișcă în iarbă.  Ce credeți că era?
 Un pui de pasăre.  A căzut cu siguranță dintr-un cuib și pare leșinat de foame. Pe cât este el de mic, pe atât de mare este gura lui.
   Cum ne aude începe să-și bălăngăne gâtul cu gura deschisă cerând „papa”.
     Vio îmi spune să nu pun mâna pe el că îi schimb mirosul și nu îl mai recunoaște mama lui. Și ajungând discuția în acest punct, stau și mă întreb oare unde este mama lui?
       Vezi pe Facebook tot felul de filmulețe cu animăluțe care te emoționează până la lacrimi. Cu tot felul de mame ce își protejează pui cum știu ele mai bine și te fac să te gândești că, uneori, animalele au în ele mai multă umanitate decât oamenii.  Și căutând ceva să îi dăm să mănânce, ne întrebăm de ce oare nu mai vine mama lui? Oare ea nu a văzut că lipsește din cuib?

Mă imaginez în locul ei și-mi dau seama ce tărăboi aș fi făcut eu. 

Nu aș avea  liniște până nu mi-aș ști puiul meu în siguranță. Vio găsește o râmă uscată pe care o rup în bucăți și o arunc în gâtlejul deschis.
       După ce mănâncă râma, se forțează să se ridice puțin bălăngănindu-se pe piciorușele firave și scoate la iveală o târtiță lipsită de pene, cheală.  Clătinându-se îl văd cum se forțează, se țuguie  și.... Ne dăm un pas în spate privind la ciudatul pui cum se screme, neștiind ce vrea să facă. Curiozitatea ne este răsplătită cu un găinaț, pleosc...o chestie zemoasă albă cu... bleach...
      Și ne punem pe un așa râs. Cum stăteam noi să așteptăm de parcă ar fi putut să scoată pe acolo vreo perlă ceva și ne imaginăm cum ne-ar fi umplut de găinaț dacă am fi fost într-un film prost.
     Mă duc acasă, încep să sap prin grădină după râme și mă întorc să hrănesc puiul, sperând să supraviețuiască.
     Acasă îi trimit poze copilului și îi povestesc isprava noastră.  Mă șochează răspunsul ei, dar mă face să mă gândesc. Îmi spune: „Mami, este prea mare ca să mai stea în cuib, tu nu vezi că deja i-au dat penele, nu prea mai are puf.”
     Atunci mi se aprinde un bec și înțeleg de ce nu îl căuta mama lui. Cred că ea i-a dat brânci spunându-i, „zboară puiule, zboară!”
     Probabil e genul acela de tânăr care stă pe cârca părinților până târziu, nefiind în stare să facă nimic în viață și așteptând de-a gata de la mama și tata.
      Doar că, din păcate, noi oamenii suntem obișnuiți să ne ducem crucea, este al nostru și suportăm; în vreme ce această pasăre, mama puiului, a luat atitudine: „Mă băiatule fă ceva cu viața ta, că ești destul de mare.”
      Îmi place să cred că îl urmărea de la distanță și că nu l-ar fi lăsat să moară...

       P.S.     Pe drumul spre casă, Vio mă întreabă: „Vrei să îl iei acasă și să îl crești tu?”