Sunt mulți oameni care nu conștientizează asta și mi se pare trist să fii tot timpul subjugat de cineva... poate de un soț abuziv, un părinte ce nu a înțeles că trebuie să te lase să-ți trăiești viața, sau poate chiar de propria persoană.
Poate sunt și oameni ce duc o viață ca în filme, unde totul este prins într-o așa rutină frumoasă, că devine plictisitor de plăcut să nu ai griji. Nu știu, poate... Poate și ei au problemele lor, cine știe...
Pentru mine nu a fost așa ușor și nu am avut norocul să mă nasc într-o familie bogată, dar am încercat să văd partea frumoasă a lucrurilor. M-am simțit norocoasă pentru că nu m-am născut într-o șatră cu vreo zece puradei, până la vârsta asta. M-am simțit norocoasă că nu m-am născut pe stradă și mă întreb, ce șanse aș fi avut ca să mă ridic, să evoluez? Ce șanse aș fi avut ca să-mi depășesc condiția? O fi soarta? O fi noroc? O fi destinul? Nu știu! Viața este imprevizibilă, asta e sigur! Ieri poate erai un nimeni, astăzi poate ajungi un om influent, dar poate mâine te lovește viața în față, de nici tu nu mai știi cine sau de unde ești. Și când ești la pământ îți mai pocnește una, așa ...parcă să vadă cât poți să duci.
Cu siguranță știu că în viață totul depinde de tine și de deciziile pe care le iei. Știu că poți să reușești dacă muncești, dacă perseverezi, dacă lupți, dacă te zbați, dacă ieși din zona de confort. De fapt, zona de confort este cea mai mare piedică în atingerea obiectivelor, sau mai bine zis în stabilirea lor. Ajungem să ne obișnuim cu condiția noastră de viață, într-atât încât ni se pare normal ceea ce ni se întâmplă. Este ca într-un film prost... Ne trezim și ne grăbim spre muncă. După 8/10/12 ore de muncă venim acasă storși, mai ales dacă avem ghinionul să avem oameni de proastă calitate în jurul nostru (pentru că de obicei aceștia au funcții de conducere). Acasă ne așteaptă alte responsabilități, alte griji și intrăm în contact cu ai noștri, care și ei la rândul lor s-au lovit de aceleași probleme. Asta însemnând energie negativă la pătrat. Suntem atât de prinși încât devenim niște roboței, nu mai avem timp și ochi pentru ai noștri și nici măcar pentru noi. Și viața se scurge cu repeziciune, zilele trec, rata trebuie plătită, copilul crește și nu mai ai timp să respiri, te sufoci. Te simți vinovat pentru că nu poți mai mult și ți se citește disperarea în priviri.
Pe scurt, asta am simțit eu. Tot timpul mi-am dorit mai mult, am refuzat să cred că sunt proastă și spre norocul meu îmi merge mintea, învăț repede. A, să nu uit ...sunt și modestă :))
Pe scurt, asta am simțit eu. Tot timpul mi-am dorit mai mult, am refuzat să cred că sunt proastă și spre norocul meu îmi merge mintea, învăț repede. A, să nu uit ...sunt și modestă :))
Știu ce înseamnă să nu ai bani nici de o pâine și când spun asta, mă refer fix la momentele acelea când căutam tot măruntul de prin casă pentru a lua o pâine, dar am cunoscut și satisfacția de a lucra pentru tine, de a fi propriul stăpân, ceea ce este minunat. Este mare lucru să fi fost în ambele tabere, ai posibilitatea să înțelegi din ambele puncte de vedere.
Însă viața este imprevizibilă și am pierdut tot. Din păcate, la noi statul este primul care te dărâmă, îți dă pur și simplu în cap .
Am avut o perioadă când lucram la pariuri sportive ca să-mi plătesc contabila la firmă. Vă dați seama? Un an mi-a trebuit ca să înțeleg că nu mă face cu nimic patroană faptul ca am firmă și lucrez în altă parte ca să-mi plătesc dările la stat. Este cumplit să te trezești că nu mai ai nimic și că trebuie să o iei de la zero după mulți ani în care ai fost stăpân pe viața ta, pe timpul tău, pe propriul destin.
Acum înțeleg de ce unii oameni care își pierd afacerile se sinucid. Psihologic vorbind ai un mare șoc! Indiferent de mărimea afacerii tale, este greu de digerat și trebuie să fii foarte puternic ca să poți să treci peste, să te vindeci și să ai puterea să o iei de la capăt, mai ales că acesta este momentul când toți îți întorc spatele.
Pe lume totul se plătește, mai devreme sau mai târziu. Așa a venit timpul ca eu să plătesc că nu am investit un pic în mine, să-mi consolidez poziția, să-mi acopăr spatele. Pur și simplu nu m-am gândit la ziua de mâine. M-am avântat în viață cu capul înainte, mi-am am zis că pot. Da, poți la 20 de ani, dar la 40? Nu m-am gândit și am plătit...
Și când ajungi să lucrezi cu oameni inferiori ție, doar pentru că ei au o diplomă în plus, regreți că ți-a fost cald și bine și nu ți-a păsat.
În minte îmi vine în minte un interviu la care am fost acum câțiva ani....
După ce mi-am plâns de milă o perioadă, am zis că e timpul să o iau de la capăt și din ziar am ales un anunț în care se căuta un casier pentru o benzinărie. M-am gândit că este bine să pornesc de jos și aveam posibilitatea de a avansa. Zis și făcut! Mi-am luat cv-ul și am stat de vorbă cu șeful de stație, care în final mi-a zis ceva de genul, „da, de ce nu vă căutați ceva la un birou, ceva... asistent manager”. Îmi vine să râd și acum când îmi amintesc reacția soțului meu după interviu, „data viitoare să pari și tu mai proastă”. Cam așa ...a fost în viața mea :))
Din păcate, la noi ești egal cu zero dacă nu ai „patalama” la mână și relații, nu contează ce știi să faci.
La aproape 40 de ani viața unora abia începe, în vreme ce la noi în țară nu te mai cheamă nimeni la un interviu. Cum să te cheme când sunt atât de mulți tineri cu facultăți și nu își găsesc un loc de muncă decent? La noi ești îmbătrânit înainte de vreme de mentalități greșite și de societatea în care trăiești. Tocmai de aceea am investit în educația copilului pe mai multe planuri. Am zis că e bine să știe de toate, dar să caute să plece afară pentru că în țara ei nu are viitor. Eu i-am fost genul de exemplu ”așa nu”.
Decizia de a pleca afară a venit în momentul când m-am dus la cumpărături și m-am simțit vinovată că mi-am cumpărat un ruj. Știu că am plâns atunci și m-am simțit atât de amărâtă. Nu este normal să ajungi să trăiești așa.... Cei care au copii mă înțeleg cel mai bine, ei știu cum este să renunți la tine pentru meditații, pentru cursul nu știu care ...și tot așa... Copilului nu îi poți spune că nu își poate îndeplini visul de a fi cine vrea în viață, doar pentru că tu nu poți să îl susține financiar. Pentru asta nu există „ nu pot” și „nu am”! Pentru asta trebuie să lupți și cu cât vrei să ajungă mai bine, cu atât mai mult trebuie să investești în el.
Și chiar dacă nu ai copii, tot nu cred că trebuie să te mulțumești cu puțin. Ai doar o viață.
Uite așa am ajuns eu să plec la 40 de ani în țări străine. Nu contează ce muncă fac, dar cu siguranță voi câștiga mai mult decât acasă, în țara mea. Am plecat doar cu un rucsac în spate, singură și mi-a fost frică. Mi-a fost frică pentru că nu mai fusesem pusă în această situație. Am auzit de atât de multe familii distruse din cauza asta și mi-a fost teamă că poate nici noi nu suntem destul de puternici. Am plecat la drum cu câteva obiective de atins. Îmi doream să mă operez sau să strâng bani să mă operez în țară și să scap de creditul la bancă. Vă dați seama cât de trist sună motivul pentru care am plecat departe de copilul meu? Și câți nu sunt ca mine... Și lumea care te judecă oricum... Lumea nu te înțelege, te cataloghează și te judecă din prisma propriilor experiențe sau neputințe. Da, am plecat doar cu un rucsac în spate și multe vise.
Atunci când pleci la drum ai de suportat două tipuri de oameni. Pe de o parte sunt cei ce nu au plecat niciodată prea departe de casă și pentru ei vei fi „omul negru”, cum ai putut să îți lași casa și familia și să pleci. Pe de altă parte sunt cei care au plecat cu mult timp înaintea ta și se simt îndreptățiți să te judece cu „ pe vremea mea”...
Din punctul meu de vedere se înșală ambele tabere. Cei care nu au simțit niciodată durerea despărțirii, nu au cum să își imagineze prin ce treci și vorbesc mult și prost. Nu poți pune semnul egal între noi, avem trăiri diferite. Doar eu știu de câte ori a auzit copilul meu ” da, cum a putut să plece și să te lase, ce mamă”. Și ce a fost în sufletul nostru? Doar noi știm! Nimeni nu știe cât am fost de aproape de copilul meu, poate mai aproape decât mulți dintre acei părinții absenți, care stau în aceiași casă cu copii lor.
Când pleci, cumva timpul se oprește în loc pentru tine și te trezești prins într-o bulă în care ești blocat. Nu mai poți să respiri, inima ți-e strânsă într-o menghină și nu ai cum să scapi pentru că ți-e sufletul în bucăți. Cumva doar supraviețuiești și aștepți să treacă timpul până ai să te întorci acasă la ai tăi, ca să poți respira iar.
În schimb ceilalți... Da, sunt la început de drum, dar drumul meu nu seamănă cu al lor. Experiențele mele nu vor fi ca ale lor și punctele noastre de vedere nu corespund. Da, este adevărat că pe vremea când ei au făcut acest pas erau alte condiții și poate mai greu, dar asta nu înseamnă că mie mi-e ușor.
Și un lucru important, pe care toți îl ignoră, mi se pare faptul că într-un fel treci printr-o experiență la 20 de ani și într-un alt fel la 40 de ani. Nu se compară despărțirea de un proaspăt iubit cu despărțirea de copil, de familia ta.
Și încă ceva... Atunci când cei mai mulți au plecat, au plecat pentru că aici nu aveau nimic și au pornit de la zero. Eu în momentul în care am plecat aveam totul și pornesc de la zero. Este o mică mare- diferență și consider că nu este cazul să ne comparăm între noi.
Chiar nu sunt un „nimeni” care s-a trezit la 40 de ani că vrea să încerce marea cu degetul. Nu, am și eu experiențele mele și am muncit să am tot ce ai și tu: casă, mașină, concedii frumoase... Diferența constă în faptul că eu nu am viitor și nu pot schimba asta. De fapt, cine mai are viitor la noi în țară?
Dar să nu credeți că „străinătatea” este ceva ușor, pentru că nu este! Afară muncești mult, enorm aș spune comparativ cu munca din țară, dar merită! Seara, când terminam munca îmi tremurau genunchii, dar am câștigat bani la care nici nu aș fi visat în țară.
Dacă muncești și ești serios oamenii te apreciază, nu ca la noi unde te exploatează pe un salariu de nimic. La noi se „trage mâța de coadă” ca să treacă timpul și salariul vine, orice prost are o diplomă și încă funcționează pupatul în fund, șpaga, „mânăriile”... La noi ajungi unde trebuie, dacă ești dispus să faci compromisuri...
După cum spuneam pe la început, viața este atât de schimbătoare și astăzi ești sus, dar poate mâine ești jos. Tot așa și cu mine... După ce mi-am atins obiectivele a trebuit să renunț. Uneori trebuie să iei niște decizii și să fii conștient că în viață nu se rezumă totul la bani.
Eram chiar bună în ceea ce făceam, dar pe lumea asta nu totul poate fi cumpărat cu bani și am decis să petrec timp cu familia. Timpul nu îl poți cumpăra și nu ți-l poate da nimeni înapoi...
De unde atâția ani am fost nedespărțiți, acum eram împrăștiați prin lume...eu Italia, soțul Germania și copilul acasă.
Parcă Dumnezeu m-a îndrumat... pentru că a fost ultima vară petrecută cu mama. Am avut norocul să vorbim, să ne bem cafeaua, să ne ciondănim, să râdem... Pur și simplu timp petrecut împreună.
Să nu credeți că m-am îmbogățit, pentru că nu s-a întâmplat asta. Toată lumea are impresia că dacă lucrezi afară te îmbogățești peste noapte. Am reușit să mă operez, să-mi închid creditul și nu regret nici o secundă că am renunțat la un contract de muncă la care unii doar visează.
Știu că este cam lungă povestea mea, dar sper să înțelegeți că așa este viața. Pentru unele lucruri merită să te duci la capătul lumii, dar pentru altele nu. Sper să înțelegeți că nimeni nu este nemuritor și să luați decizii înțelepte.
Eu încă mă revolt pentru diferențele pe care acum le observ. Știți că avem aceleași prețuri ca și afară, dar salariile mici? Am să vă dau un exemplu: Câți dintre voi își pot cumpăra un frigider bun și îi rămân bani să-și plătească și chiria, dintr-un singur salariu? Ca să nu mai vorbim de sănătate, Doamne ferește să ne îmbolnăvim... Afară poți.
La noi, poate mai funcționează ceva pentru unii oameni, dar pentru mine este prea târziu. Viața nu se termină la 40 de ani și apoi, o dată plecat afară ți se deschid ochii și nu mai poți să te mulțumești cu puțin. Când știi că se poate mai mult și mai bine, nu mai poți să taci și să înghiți.
Acesta este unul dintre motivele pentru care sunt dispusă să o iau iar și iar de la capăt...
Poate nu sunt „cineva”, dar cu siguranță nu sunt un „nimeni!”...
Și iar am plecat la drum cu un rucsac în spate unde am înghesuit o pijama pufoasă și multe vise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu