Când oamenii mari nu se maturizează...

     Trăim într-o societate în care oamenii sunt din ce în ce mai puțin oameni, comunicarea aproape că nu mai există și fățărnicia a atins cote maxime.
      Astăzi m-am gândit la acei oameni care te inhibă. Oameni în prezența cărora nu poți să spui nimic pentru că orice ai spune că ai făcut, tu sau copilul tău, cu siguranță au făcut și ei, dar mai cu moț.  Și dacă al tău face o drăcie cu siguranță al lor copil e îngeraș, „ al meu niciodată nu a făcut așa ceva!”
De obicei ne ascundem lacrimile pentru ca oamenii să nu vadă că suferim, dar să ajungi să îți ascunzi bucuriile și trăirile frumoase este trist.  Îți dă un sentiment de gol în suflet și așa am ajuns, din păcate.
Este adevărat că atunci când ai copii, simți nevoia să vorbești mai tot timpul despre ei. La fel de adevărat este că mai tot timpul ești mândru de ei sau sigur au făcut o drăcie. Dar, nu înțeleg de ce adulții fac din asta o competiție. Am întâlnit atât de mulți oameni care nu sunt capabili să te asculte, să te înțeleagă și duc competiția până la extrem, încât mă fac să mă întreb oare cum am putea fi prieteni?   Și dacă cumva reușim asta, atunci despre ce ar trebui să vorbim?
   Cunoașteți genul acela de oameni  care nu au personalitate și te copiază până la extrem?
Am cunoscut cândva o persoană care ajunsese să vorbească cu propriul copil exact la fel cum vorbeam eu cu al meu. Când am surprins-o vorbind așa, inițial am crezut că este o glumă și când am constatat că e real, am avut un șoc. Cunoașteți genul acesta de oameni? Atât de goi...
Oameni care te întreabă ce cadou de Crăciun cumperi pentru copilul tău, cumpără și ei la fel, dar i-l dăruiesc de Sfântul Nicolae. V-ați prins?

Știți, acei oameni care te întreabă ce mai face copilul tău, dar când deschizi gura și spui, „păi, acasă cu școala, a făcut un curs...” ei nu așteaptă să termini și încep să turuie, „a, păi și al meu a făcut cursul ăla și ăla, și...” și nu se mai opresc din vorbit? Oricum pentru ei nu contează ce aveai de spus.

La început te minți singur și îți zici că este un motiv de mândrie să fii luat ca un exemplu bun de urmat de către cineva. Asta este partea aceea frumoasă a paharului, partea pozitivă, dar în realitate mi se pare atât de obositor să vezi cum oamenii îți fură bucăți din viață și apoi și le însușesc de parcă sunt ale lor.
Și mai trist este să vezi cum, după ce au luat tot ce se putea lua, încep să arunce cu noroi în tine și te umilesc.

    Oameni se amuză pe seama ta atunci când ai o problemă, „hai mă, nu fii supărată pentru că toți copii fac așa”.  Dar când te uiți în ochii lor și îi întrebi dacă ar fi în locul tău, ar mai râde? Atunci le îngheață zâmbetul pe față.  Știi cum este ?
Al meu începe cursuri de chitară, la o perioadă după și al ei face pian. Al meu face figurine din plastilină, al ei scrie deja cărți. Al meu face un caca, al ei unul cu moț. Al meu începe să meargă la concursuri, pe al ei îl dă cu capul de masă, „uite, ea e bună la aia și aia, tu nu ești bună la nimic?”
Al meu vrea să ajungă... nu știu ce, al el trebuie să fie cu o treaptă mai sus. Dar, când al meu a greșit, al ei niciodată.

      Am încetat de mult să mai cred în oameni, să am așteptări. Oamenilor pur și simplu nu le pasă decât de propria persoană și nu te ascultă cu adevărat, doar te judecă. Am devenit atât de egoiști încât nu ne putem bucura pentru reușitele apropiaților noștri, Doamne ferește de un necaz...
Am întâlnit oameni care se ascund de tine când dai de greu, ei hrănindu-se doar cu starea ta de bine. Alții care pot fi lângă tine doar dacă ai probleme, cumva se hrănesc cu problemele tale.
Cei mai mulți mi se par aceia care vorbesc despre propria persoană și nu se plictisesc niciodată să vorbească despre sine în continuu, iar...și iar...
    Eu am încetat de mult să mai vorbesc despre mine, indiferent că este vorba de bine sau de rău, am refuzat să intru în aceste competiții prostești.
Te retragi din calea acestor oameni, ajungi să nu mai vorbești despre tine, te înstrăinezi și ei nici măcar nu văd că te-au gonit din viața lor, au impresia că a fost alegerea ta.
    Știți că sunt oameni care nu au liniște dacă nu se interesează de viața ta?  Chiar dacă tu nu mai spui nimic oamenilor despre tine, ei  insistă să se uite peste gard la tine în curte și apoi te strigă la poartă ca să îți spună în față că au văzut ce ai făcut în ultimul timp. Varianta de comunicare diferă de la caz la caz.

   Sunt oameni care caută orice motiv pentru a se lăuda la tine și nu știu cu ce îi încălzește asta. Nu contează că te-au sunat să-ți zică condoleanțe, ei de fapt aveau niște chestii de punctat...

Mă întreb cum ai putea să stai cu cineva  care nu te ascultă, care este orb și surd la orice ai spune?

Cum ai putea să stai cu cineva care are impresia că te cunoaște din prisma propriei viziuni asupra ta, nu că ar știi ceva despre tine și trăirile tale. Pentru toți acești oameni ești doar un străin...

   Am avut atât de multe motive de mândrie de-mi venea să vorbesc cu lumea pe stradă de fericire, dar oamenii de proastă calitate m-au făcut să tac și îmi dau seama că am greșit, nu trebuia să mă închid în mine din cauza lor. Târziu am ajuns să conștientizez că, de fapt, acești oameni sunt în competiție cu oricine și oricum tot te vor bârfi.
   Dacă aș avea lista de prieteni goala pe Facebook, sunt convinsă că aș posta aceleași lucruri și aș scrie în același mod pe blog.  Așa că mă pot bucura, atunci când am motive și pot să-mi strig în gura mare fericirea, cum de altfel, pot să plâng și nu e nimic rușinos în asta. Asta nu mă face lipsită de modestie, încrezută sau slabă și plângăcioasă. Pot face ce vreau eu, tocmai  pentru că nu o fac pentru cineva anume, o fac pentru mine. Nu simt nevoia de a demonstra nimănui nimic și nici nu sunt în competiție cu cineva. Pur și simplu mă bucur din tot sufletul pentru copilul meu  și nu înțeleg de ce nu pot fii doi copii la fel de buni, la fel de frumoși, la fel de talentați. 

      Nu înțeleg de adulții se comportă ca niște copii. Nu conștientizează că puterea exemplului face cât o mie de cuvinte și apoi se întreabă de ce sunt copii lor așa...
     Nu înțeleg de ce doi oameni nu pot povesti împreună și bune și rele. De ce trebuie să fim mereu în competiție și nu putem face o echipă împreună. De ce trebuie să ne umilim când am putea să ne ajutăm.

De  ce ne-am schimbat așa de mult și ne mirăm că ne-am înstrăinat.
     Nu înțeleg de ce oamenii mari nu se maturizează...