Singurătatea

        Sunt momente în care nu știu ce caut aici, mă simt străină și nu îmi găsesc locul. Cumva este greu să-ți rupi rădăcinile crescute într-un loc și să le plantezi într-un loc nou, așteptându-te să continue de unde au rămas cu dezvoltarea. Nu merge așa! Trebuie să ai răbdare să se vindece rana și cu multă migală să le îngrijești așteptând să crească iar.
        Mă simt de parcă joc într-un film, dar nu recunosc personajele și nici locurile. Uneori mă învăluie sentimentul de singurătate, dar nu vreau să renunț, nu încă...
Dacă în Italia am plecat din cauza greutăților, aici am venit fără să mă împingă ceva spre asta. Nu mă mai ținea nimic în locul acela care mult timp mi-a fost casă. Am ajuns în punctul în care nu vreau nimic, nu am nevoie de nimic, nu am nici un țel de atins, nici un plan, nimic. Vreau doar să trăiesc și atât. Ultimii ani m-au încercat într-un fel nou. Greutăți am avut mereu, toată lumea are, dar le-am depășit.  Cu sufletul este mai greu de lucrat, de vindecat, de vorbit... 
     La început am încercat să fug ca să mă vindec, dar nu a fost o soluție și durerea a venit cu mine. A trebuit să înțeleg că așa este viața și asta este lecția mea de acum. Viața te urcă, dar te și coboară strivindu-te sub greutatea ei. Ai de ales dacă vrei să înveți ceva din tot ce ți se întâmplă sau doar te plângi.  Astăzi îmi dau seama că mult timp doar m-am plâns și mi-am văzut durerea ca pe sfârșitul lumii, dar nu a fost așa. Am conștientizat că sunt dureri mai mari decât durerea mea.  Astăzi nu îmi mai pasă, vreau doar să trăiesc clipa. Sună ca un citat celebru de pe Facebook, dar așa este.  Atunci când înțelegem cum se face asta, abia atunci învățăm să trăim.
      M-am mai simțit singură și nu mi-a plăcut singurătatea. A fost dureroasă și nu am înțeles-o, probabil pentru că nu eram suficient de matură ca s-o înțeleg. Astăzi este o altfel de singurătate...  Astăzi mi-e bine cu mine și singurătatea este chiar plăcută. Este o cale de a vorbi cu mine, de a mă cunoaște, de a mă descoperi. Mă uit adânc în suflet și știu că e greu, mai sunt răni de vindecat, dar am învățat să am răbdare cu mine și știu că va fi bine. Asta știu sigur!
      Mi-am simplificat viața și m-am refugiat în lucruri frumoase. Am descoperit în mine un om cu calități necunoscute, un om capabil de multe lucruri neștiute de mine despre mine. Știu că sună ciudat, dar cam așa este. Am lăsat armura de om puternic să cadă și mi-am permis să plâng, să râd, să simt cu tot sufletul...  Am descoperit că îmi place să meșteșugesc și să fac să iasă din mâinile mele lucruri frumoase. Îmi place să surprind viața și tot ce este frumos într-o fotografie. Chiar dacă pentru asta e nevoie de 100 de încercări, îmi dau timp să încerc până simt că am surprins-o pe „aceea” pe care sufletul meu o căuta. 
Dacă înainte eram foarte discretă și viața mea era ceva „tabu”, acum am învățat să-mi deschid sufletul și am găsit plăcerea de a scrie cu sinceritate. Îmi place să mă bucur de tot ce mă înconjoară, de parcă acum le văd pentru prima dată.
Dar cel mai mult îmi place să merg zâmbind pe stradă și să salut lumea. Cumva mi se luminează fața într-un zâmbet venit din adâncuri. Mă simt ușoară, nu mă apasă nimic, nu mai car nici o povară...  Am învățat că nimic nu e veșnic, nu luăm cu noi nimic și cea mai mare valoare o are viața.  Viața și timpul!
Deși toată viața ne-o petrecem încercând să câștigăm bani, din păcate viața și timpul nu se pot cumpăra sau vinde... 
Mă uit în jur și văd oameni care se obosesc încercând să agonisească cât mai mult. Așa eram și eu, să am, să fie, dar viața mi-a arătat că nu e bine. Am văzut la părinții mei... Da, știu că așa suntem construiți, poate pentru că am suferit prea mult, dar ar fi bine să încercăm să mai schimbăm ceva.
O viață te chinui să faci, să fie, să pui deoparte. Și? Și când vine timpul să pleci? Nu te anunță nimeni și nu iei nimic cu tine.
    Îmi răsună în minte vorbele mamei: „Și fericită de ce aș fi?”  Doamne, de câte ori am încercat să îi arăt că viața are și lucruri mărunte care te pot face să zâmbești. Uneori am reușit, alteori nu...
 „ Și dacă nu le fac eu, cine le face?”, zicea săraca mama... Și dacă astăzi ea nu mai este, cui îi folosește acel efort? Se așterne praful și tăcerea peste lucrurile făcute cu sudoare... Aș prefera să nu fie nimic făcut, dar să o mai pot strânge la piept; să o sun și să-mi răspundă fericită, iar eu să-i spun „mamă sunt bine”.
   Dar astăzi este vorba despre mine, trecutul nu îl mai pot schimba... Și revenind la schimbare, la singurătate, la nou, la rădăcini... 
Universul ne trimite tot felul de semne și cred că nimic nu este întâmplător în viață. Totul se întâmplă cu un motiv, trebuie doar să ne schimbăm perspectiva din care privim lucrurile și sigur avem ceva de învățat din ceea ce ni se întâmplă.
În momentele de îndoială ies afară și mă uit cu atenție în jurul meu, privesc cu alți ochi la această singurătate și cred că îmi voi găsi locul.
Ușor-ușor, sentimentul de nesiguranță este înlocuit de cel de speranță și-mi dau seama că încep să mă vindec și simt cum renasc...

Puiul rătăcit

     La plimbarea de seară, când ne întorceam agale spre casă, am zărit un ghemotoc în iarbă. Inițial ne-am speriat și ne-am apropiat cu teamă să vedem ce mișcă în iarbă.  Ce credeți că era?
 Un pui de pasăre.  A căzut cu siguranță dintr-un cuib și pare leșinat de foame. Pe cât este el de mic, pe atât de mare este gura lui.
   Cum ne aude începe să-și bălăngăne gâtul cu gura deschisă cerând „papa”.
     Vio îmi spune să nu pun mâna pe el că îi schimb mirosul și nu îl mai recunoaște mama lui. Și ajungând discuția în acest punct, stau și mă întreb oare unde este mama lui?
       Vezi pe Facebook tot felul de filmulețe cu animăluțe care te emoționează până la lacrimi. Cu tot felul de mame ce își protejează pui cum știu ele mai bine și te fac să te gândești că, uneori, animalele au în ele mai multă umanitate decât oamenii.  Și căutând ceva să îi dăm să mănânce, ne întrebăm de ce oare nu mai vine mama lui? Oare ea nu a văzut că lipsește din cuib?

Mă imaginez în locul ei și-mi dau seama ce tărăboi aș fi făcut eu. 

Nu aș avea  liniște până nu mi-aș ști puiul meu în siguranță. Vio găsește o râmă uscată pe care o rup în bucăți și o arunc în gâtlejul deschis.
       După ce mănâncă râma, se forțează să se ridice puțin bălăngănindu-se pe piciorușele firave și scoate la iveală o târtiță lipsită de pene, cheală.  Clătinându-se îl văd cum se forțează, se țuguie  și.... Ne dăm un pas în spate privind la ciudatul pui cum se screme, neștiind ce vrea să facă. Curiozitatea ne este răsplătită cu un găinaț, pleosc...o chestie zemoasă albă cu... bleach...
      Și ne punem pe un așa râs. Cum stăteam noi să așteptăm de parcă ar fi putut să scoată pe acolo vreo perlă ceva și ne imaginăm cum ne-ar fi umplut de găinaț dacă am fi fost într-un film prost.
     Mă duc acasă, încep să sap prin grădină după râme și mă întorc să hrănesc puiul, sperând să supraviețuiască.
     Acasă îi trimit poze copilului și îi povestesc isprava noastră.  Mă șochează răspunsul ei, dar mă face să mă gândesc. Îmi spune: „Mami, este prea mare ca să mai stea în cuib, tu nu vezi că deja i-au dat penele, nu prea mai are puf.”
     Atunci mi se aprinde un bec și înțeleg de ce nu îl căuta mama lui. Cred că ea i-a dat brânci spunându-i, „zboară puiule, zboară!”
     Probabil e genul acela de tânăr care stă pe cârca părinților până târziu, nefiind în stare să facă nimic în viață și așteptând de-a gata de la mama și tata.
      Doar că, din păcate, noi oamenii suntem obișnuiți să ne ducem crucea, este al nostru și suportăm; în vreme ce această pasăre, mama puiului, a luat atitudine: „Mă băiatule fă ceva cu viața ta, că ești destul de mare.”
      Îmi place să cred că îl urmărea de la distanță și că nu l-ar fi lăsat să moară...

       P.S.     Pe drumul spre casă, Vio mă întreabă: „Vrei să îl iei acasă și să îl crești tu?” 

Când pleci la drum cu un rucsac în spate

      Viața este frumoasă, așa cum este ea, cu bune și rele. Uneori este ușor de parcă plutești în ea  și alteori atât de greu de-ți vine să-ți smulgi inima din piept. Trăirile sunt cele care îți dau consistență vieții. Fiecare perioadă a vieții trebuie trăită la timpul potrivit și își are farmecul ei.
        Sunt mulți oameni care nu conștientizează asta și mi se pare trist să fii tot timpul subjugat de cineva... poate de un soț abuziv, un părinte ce nu a înțeles că trebuie să te lase să-ți trăiești viața, sau poate chiar de propria persoană.
Poate sunt și oameni ce duc o viață ca în filme, unde totul este prins într-o așa rutină frumoasă, că devine plictisitor de plăcut să nu ai griji. Nu știu, poate... Poate și ei au problemele lor, cine știe...

Pentru mine nu a fost așa ușor și nu am avut norocul să mă nasc într-o familie bogată, dar am încercat să văd partea frumoasă a lucrurilor. M-am simțit norocoasă pentru că nu m-am născut într-o șatră cu vreo zece puradei, până la vârsta asta. M-am simțit norocoasă că nu m-am născut pe stradă și mă întreb, ce șanse aș fi avut ca să mă ridic, să evoluez? Ce șanse aș fi avut ca să-mi depășesc condiția? O fi soarta? O fi noroc? O fi destinul? Nu știu! Viața este imprevizibilă, asta e sigur!  Ieri poate erai un nimeni, astăzi poate ajungi un om influent, dar poate mâine te lovește viața în față, de nici tu nu mai știi cine sau de unde ești. Și când ești la pământ îți mai pocnește una, așa ...parcă să vadă cât poți să duci.   

    Cu siguranță știu că în viață totul depinde de tine și de deciziile pe care le iei. Știu că poți să reușești dacă muncești, dacă perseverezi, dacă lupți, dacă te zbați, dacă ieși din zona de confort.  De fapt, zona de confort este cea mai mare piedică în atingerea obiectivelor, sau mai bine zis în stabilirea lor. Ajungem să ne obișnuim cu condiția noastră de viață, într-atât încât ni se pare normal ceea ce ni se întâmplă. 

Este ca într-un film prost... Ne trezim și ne grăbim spre muncă. După 8/10/12  ore de muncă venim acasă storși, mai ales dacă avem ghinionul să avem oameni de proastă calitate  în jurul nostru (pentru că de obicei aceștia au funcții de conducere). Acasă ne așteaptă alte responsabilități, alte griji și intrăm în contact cu ai noștri, care și ei la rândul lor s-au lovit de aceleași probleme. Asta însemnând energie negativă la pătrat. Suntem atât de prinși încât devenim niște roboței, nu mai avem timp și ochi pentru ai noștri și nici măcar pentru noi.  Și viața se scurge cu repeziciune, zilele trec, rata trebuie plătită, copilul crește și nu mai ai timp să respiri, te sufoci.  Te simți vinovat pentru că nu poți mai mult și ți se citește disperarea în priviri.
    Pe scurt, asta am simțit eu. Tot timpul mi-am dorit mai mult, am refuzat să cred că sunt proastă și spre norocul meu îmi merge mintea, învăț repede. A, să nu uit ...sunt și modestă  :))

Din punctul meu de vedere sunt exact acolo unde trebuie să fiu și exact așa cum trebuie să fiu.  Mi-am asumat toate deciziile și nu mi-e rușine să recunosc.
Știu ce înseamnă să nu ai bani nici de o pâine și când spun asta, mă refer fix la momentele acelea când căutam tot măruntul de  prin casă pentru a lua o pâine, dar am cunoscut și satisfacția de a lucra pentru tine, de a fi propriul stăpân, ceea ce este minunat. Este mare lucru să fi fost în ambele tabere, ai posibilitatea să înțelegi din ambele puncte de vedere.
    Însă  viața este imprevizibilă și am pierdut tot. Din păcate, la noi statul este primul care te dărâmă, îți dă pur și simplu în cap .
Am avut o perioadă când lucram la pariuri sportive ca să-mi plătesc contabila la firmă.  Vă dați seama? Un an mi-a trebuit ca să înțeleg că nu mă face cu nimic patroană faptul ca am firmă și lucrez în altă parte ca să-mi plătesc dările la stat. Este cumplit să te trezești că nu mai ai nimic și că trebuie să o iei de la zero după mulți ani în care ai fost stăpân pe viața ta, pe timpul tău, pe propriul destin.
   Acum înțeleg de ce unii oameni care își pierd afacerile se sinucid. Psihologic vorbind ai un mare șoc! Indiferent de mărimea afacerii tale, este greu de digerat și trebuie să fii foarte puternic ca să poți să treci peste, să te vindeci și să ai puterea să o iei de la capăt, mai ales că acesta este momentul când toți îți întorc spatele.
  Pe lume totul se plătește, mai devreme sau mai târziu. Așa a venit timpul ca eu să plătesc că nu am investit un pic în mine, să-mi consolidez poziția, să-mi acopăr spatele. Pur și simplu nu m-am gândit la ziua de mâine.  M-am avântat în viață cu capul înainte, mi-am am zis că pot. Da, poți la 20 de ani, dar la 40? Nu m-am gândit și am plătit...
Și când ajungi să lucrezi cu oameni inferiori ție, doar pentru că ei au o diplomă în plus, regreți că ți-a fost cald și bine și nu ți-a păsat.
     În minte îmi vine în minte un interviu la care am fost acum câțiva ani....
După ce mi-am plâns de milă o perioadă, am zis că e timpul să o iau de la capăt și din ziar am ales un anunț în care se căuta un casier pentru o benzinărie. M-am gândit că este bine să pornesc de jos și aveam  posibilitatea de a avansa. Zis și făcut! Mi-am luat cv-ul și  am stat de vorbă cu șeful de stație, care în final mi-a zis ceva de genul, „da, de ce nu vă căutați ceva la un birou, ceva... asistent manager”.  Îmi vine să râd și acum când îmi amintesc reacția soțului meu după interviu, „data viitoare să pari și tu mai proastă”.  Cam așa ...a fost în viața mea :))
   Din păcate, la noi ești egal cu zero dacă nu ai „patalama” la mână și relații, nu contează ce știi să faci.
La aproape 40 de ani viața unora abia începe, în vreme ce la noi în țară nu te mai cheamă nimeni la un interviu. Cum să te cheme când sunt atât de mulți tineri cu facultăți și nu își găsesc un loc de muncă decent? La noi ești îmbătrânit înainte de vreme de mentalități greșite și de societatea în care trăiești. Tocmai de aceea am investit în educația copilului pe mai multe planuri. Am zis că e bine să știe de toate, dar să caute să plece afară pentru că în țara ei nu are viitor. Eu i-am fost genul de exemplu ”așa nu”.
   Decizia de a pleca afară a venit în momentul când m-am dus la cumpărături și m-am simțit vinovată că mi-am cumpărat un ruj. Știu că am plâns atunci și m-am simțit atât de amărâtă. Nu este normal să ajungi să trăiești așa.... Cei care au copii mă înțeleg cel mai bine, ei știu cum este să renunți la tine pentru meditații, pentru cursul nu știu care ...și tot așa... Copilului nu îi poți spune că nu își poate îndeplini visul de a fi cine vrea în viață, doar pentru că tu nu poți să îl susține financiar. Pentru asta nu există „ nu pot” și „nu am”! Pentru asta trebuie să lupți și cu cât vrei să ajungă mai bine, cu atât mai mult trebuie să investești în el.
   Și chiar dacă nu ai copii, tot nu cred că trebuie să te mulțumești cu puțin. Ai doar o viață.
Uite așa am ajuns eu să plec la 40 de ani în țări străine. Nu contează ce muncă fac, dar cu siguranță voi câștiga mai mult decât acasă, în țara mea.  Am plecat doar cu un rucsac în spate, singură și mi-a fost frică. Mi-a fost frică pentru că nu mai fusesem pusă în această situație. Am auzit de atât de multe familii distruse din cauza asta și mi-a fost teamă că poate nici noi nu suntem destul de puternici. Am plecat la drum cu câteva obiective de atins. Îmi doream să mă operez sau să strâng bani să mă operez în țară și să scap de creditul la bancă. Vă dați seama cât de trist sună motivul pentru care am plecat departe de copilul meu? Și câți nu sunt ca mine... Și  lumea care te judecă oricum... Lumea nu te înțelege, te cataloghează și te judecă din prisma propriilor experiențe sau neputințe. Da, am plecat doar cu un rucsac în spate și multe vise. 
Atunci când pleci la drum ai de suportat două tipuri de oameni. Pe de o parte sunt cei ce nu au plecat niciodată prea departe de casă și pentru ei vei fi „omul negru”, cum ai putut să îți lași casa și familia și să pleci. Pe de altă parte sunt cei care au plecat cu mult timp înaintea ta și se simt îndreptățiți să te judece cu „ pe vremea mea”...
    Din punctul meu de vedere se înșală ambele tabere. Cei care nu au simțit niciodată durerea despărțirii, nu au cum să își imagineze prin ce treci și vorbesc mult și prost. Nu poți pune semnul egal între noi, avem trăiri diferite. Doar eu știu de câte ori a auzit copilul meu ” da, cum a putut să plece și să te lase, ce mamă”.  Și ce a fost în sufletul nostru? Doar noi știm! Nimeni nu știe cât am fost de aproape de copilul meu, poate mai aproape decât mulți dintre acei părinții absenți, care stau în aceiași casă cu copii lor.
Când pleci, cumva timpul se oprește în loc pentru tine și te trezești prins într-o bulă în care ești blocat. Nu mai poți să respiri, inima ți-e strânsă într-o menghină și nu ai cum să scapi pentru că ți-e sufletul în bucăți. Cumva doar supraviețuiești și aștepți să treacă timpul până ai să te întorci acasă la ai tăi, ca să poți respira iar.
    În schimb ceilalți... Da, sunt la început de drum, dar drumul meu nu seamănă cu al lor. Experiențele mele nu vor fi ca ale lor și punctele noastre de vedere nu corespund. Da, este adevărat că pe vremea când ei au făcut  acest pas erau alte condiții și poate mai greu, dar asta nu înseamnă că mie mi-e ușor.
Și un lucru important, pe care toți îl ignoră, mi se pare faptul că într-un fel treci printr-o experiență la 20 de ani și într-un alt fel la 40 de ani. Nu se compară despărțirea de un proaspăt iubit cu despărțirea  de copil, de familia ta.
Și încă ceva... Atunci când cei mai mulți au plecat, au plecat pentru că aici nu aveau nimic și au pornit de la zero.  Eu în momentul în care am plecat aveam totul și pornesc de la zero. Este o mică mare- diferență și consider că nu este cazul să ne comparăm între noi.
Chiar nu sunt un „nimeni” care s-a trezit la 40 de ani că vrea să încerce marea cu degetul. Nu, am și eu experiențele mele și am muncit să am tot ce ai și tu: casă, mașină, concedii frumoase... Diferența constă în faptul că eu nu am viitor și nu pot schimba  asta. De fapt, cine mai are viitor la noi în țară? 
   Dar să nu credeți că „străinătatea” este ceva ușor,  pentru că nu este! Afară muncești mult, enorm aș spune comparativ cu munca din țară, dar merită! Seara, când terminam munca îmi tremurau genunchii, dar am câștigat  bani la care nici nu aș fi visat în țară.
Dacă muncești și ești serios oamenii te apreciază, nu ca la noi unde  te exploatează pe un salariu de nimic. La noi se „trage mâța de coadă” ca să treacă timpul și salariul vine, orice prost are o diplomă și încă funcționează pupatul în fund, șpaga, „mânăriile”... La noi ajungi unde trebuie, dacă ești dispus să faci compromisuri...
    După cum spuneam pe la început, viața este atât de schimbătoare și astăzi ești sus, dar poate mâine ești  jos. Tot așa și cu mine... După ce mi-am atins obiectivele a trebuit să renunț. Uneori trebuie să iei niște decizii și să fii conștient că în viață nu se rezumă totul la bani.
Eram chiar bună în ceea ce făceam, dar pe lumea asta nu totul poate fi cumpărat cu bani și am decis să petrec timp cu familia. Timpul nu îl poți cumpăra și nu ți-l poate da nimeni înapoi...
De unde atâția ani am fost nedespărțiți, acum eram împrăștiați prin lume...eu Italia, soțul Germania și copilul acasă.
   Parcă Dumnezeu m-a îndrumat... pentru că a fost ultima vară petrecută cu mama. Am avut norocul să vorbim, să ne bem cafeaua, să ne ciondănim, să râdem... Pur și simplu timp petrecut împreună.
Să nu credeți că m-am îmbogățit, pentru că nu s-a întâmplat asta. Toată lumea are impresia că dacă lucrezi afară te îmbogățești peste noapte. Am reușit să mă operez, să-mi închid creditul și nu regret nici o secundă că am renunțat la un contract de muncă la care unii doar visează.
    Știu că este cam lungă povestea mea, dar sper să înțelegeți că așa este viața. Pentru unele lucruri merită să te duci la capătul lumii, dar pentru altele nu. Sper să înțelegeți că nimeni nu este nemuritor și să luați decizii înțelepte.
    Eu încă mă revolt pentru diferențele pe care acum le observ. Știți că avem aceleași prețuri ca și afară, dar salariile mici? Am să vă dau un exemplu: Câți dintre voi își pot cumpăra un frigider bun și îi rămân bani să-și plătească și chiria, dintr-un singur salariu? Ca să nu mai vorbim de sănătate, Doamne ferește să ne îmbolnăvim... Afară poți. 
             La noi, poate mai funcționează ceva pentru unii oameni, dar pentru mine este prea târziu. Viața nu se termină la 40 de ani și apoi, o dată plecat afară ți se deschid ochii și nu mai poți să te mulțumești cu puțin. Când știi că se poate mai mult și mai bine, nu mai poți să taci și să înghiți. 
Acesta este unul dintre motivele  pentru care  sunt dispusă să o iau iar și iar de la capăt...

Poate nu sunt „cineva”, dar cu siguranță nu sunt un „nimeni!”...

Și iar am plecat la drum cu un rucsac în spate unde am înghesuit o pijama pufoasă și multe vise.

Despre prietenie...

       Despre prietenie se pot spune multe, dar ea este ceva cu mult mai profund decât ceea ce citim în cărți și vedem în filme. Pot spune că avem multe de învățat despre prietenie.
Din punctul meu de vedere, prietenia este asemeni unei căsnicii, dar fără acte.  Amândouă au la bază respectul și amândouă se clădesc cu migală, înțelegere, indulgență, cu bune și rele.
Asta înseamnă că nu există prietenie perfectă, uneori mai și greșim. O, da! Greșim și ne pare rău. Greșim și suntem iertați sau iertăm. Suntem oameni și avem caractere diferite. Nimeni nu e perfect și dacă cineva spune că este ușor, să nu îl credeți.
Important este să nu uităm lucrurile bune care ne-au apropiat de prieteni noștri și să nu le contorizăm greșelile. Atunci când ții socoteala, cu siguranță ai să ieși pe minus și ai să pierzi. Nu contează cine face mai mult sau mai puțin, nu contează cine a greșit și cine a iertat. Atâta timp cât poți să faci, e bine să faci și atunci când nu ai să mai poți, cu siguranță vei găsi sprijin și înțelegere la ceilalți.
Toată lumea greșește! Cu intenție sau fără, mai devreme sau mai târziu toți greșim. Exact ca și o căsnicie, prietenia se construiește în timp, cu încredere și răbdare, dar mai ales cu sufletul.
Am atât de mulți prieteni încât nici mie nu îmi vine să cred. De la fiecare am învățat câte ceva și cred că aici este secretul. Este bine să te înconjori de oameni frumoși, generoși, calzi, buni și cu sufletul curat. Întotdeauna să îți alegi ca și prieteni acei oameni de la care ai ce învăța. Și când spun asta mă refer la o grămadă de lucruri, nu neapărat din punct de vedere intelectual. Sunt oameni care au câte două facultăți, dar sunt atât de meschini încât nu ai ce învăța de la ei. Nu îi poți cere unui om josnic să aibă caracter, nu? Dar, hotărârea îți aparține dacă vrei să-ți fie prieten sau nu un astfel de om.
Prietenia diferă de la persoană la persoană, în funcție de educația și  posibilitățile fiecăruia. Adică?  Adică relaționăm diferit, avem nevoi diferite, manifestări diferite, capacități de înțelegere diferite. Nu trebuie să îi ceri unui om ceea ce ai tu nevoie, poate fi o povară prea mare pentru el.  Este bine să te mulțumești cu ceea ce poate el să-ți ofere și să apreciezi.
     Am să vă dau ca exemplu oamenii care vorbesc mult și oamenii mai tăcuți din fire, care nu sunt obișnuiți să vorbească. Nu cred că numărul cuvintelor contează într-o prietenie.
Sunt oameni cu care vorbesc zilnic și nu ne plictisim, avem atât de multe să ne spunem încât nu ne ajunge niciodată timpul. Sunt oameni cu care vorbesc atât de rar, dar atunci când ne pornim nu ne mai oprim, de parcă ieri a fost ultima oară când am vorbit. Dar sunt și oameni pentru care vorbitul nu reprezintă punctul lor forte. Asta nu înseamnă că nu suntem prieteni, ci că ne leagă altceva. Trebuie să înveți să iei omul așa cum este.

Cunosc oameni pe care nu i-am auzit niciodată să se plângă și asta nu înseamnă că nu au probleme sau că nu mă consideră prietena lor. Nu, ei pur și simplu se bucură de viață fără să se gândească la necazuri. Asta înseamnă că sunt puternici, învingători și sunt oameni de la care ai ce învăța, un exemplu bun de urmat.
Cândva, cineva mi-a spus, "să te văd pe tine fericită mă face pe mine fericită"! Ce poți să îți dorești mai mult de la o prietenie? Sunt oameni pe care nu i-am văzut de când eram un copil, dar asta nu înseamnă că nu le-am simțit strângerea de inimă atunci când sufletul meu a sângerat.   
Cunosc oameni care m-au privit în ochi și mi-au dat mâna să mă ridic fără să fie nevoie de cuvinte, de explicații.

Am întâlnit și oameni care îmi înțeleg tăcerea și nevoia de singurătate, fără să facă din asta o problemă. Cum de altfel, sunt și oameni pe care nu îi sperie faptul că vorbesc „ca o moară stricată”, uneori... 
Cunosc oameni care sunt mereu acolo. Nu contează ora sau distanța, ei sunt prezenți în viața mea întotdeauna.
De asemenea sunt și oameni cărora le-am acordat doar câteva minute din viața mea și pentru ei a fost un gest imens, dar asta ne-a făcut prietenia specială.
Toți acești oameni sunt prietenii mei, mă simt norocoasă și de la ei am învățat că prietenia nu constă în cantitatea lucrurilor, ci în calitatea lor.
Prietenia nu ține cont de câți bani ai. Prietenia nu constă în numărul de apeluri și întâlniri avute. Prietenia nu ține cont de distanța, pot fi kilometri sau doar un apel distanță.  Uneori avem pe cineva chiar lângă noi, dar între sufletele noastre sunt prăpăstii.
Prietenia nu ține cont de cât de mult vorbești sau cât de puțin,  dar este important să știi să și asculți.
Prietenia nu ține cont dacă vorbim aceiași limbă și avem aceleași tradiții. Ea este ceva atât de delicat încât nu știi când ți-a intrat la suflet. Este asemeni unui fluture. Are o frumusețe spectaculoasă și în același timp este atât de fragil. O atingere greșită și moare, totul se pierde. Și totuși, prietenia este atât de puternică  încât rezistă timpului cu toate schimbările lui.
 Prietenii sunt familia pe care tu o alegi să te însoțească în viață.
 Prietenia trebuie să fie ceva frumos și ușor care vine de la sine, se formează în timp , dar se pierde într-o clipă. În momentul în care s-a deschis prăpastia dintre noi, cu greu mai poți să construiești o punte.

Dacă stai să îți alegi cuvintele sau trebuie să te explici, deja nu mai este prietenie. Dacă în omul din fața ta nu mai ai încredere sau în prezența lui te simți singur, cu siguranță relația dintre voi nu mai este prietenie. Insist să cred că,  prietenia este asemeni unei căsnicii, se consolidează în timp, la bine și la greu. Unii oameni sunt alături de noi pentru puțin timp, alții pentru toată viața și nu trebuie să fim supărați pentru că doar atât au putut, atât ei cât și noi.

     Într-o prietenie adevărată tăcerea nu doare, ea are puteri tămăduitoare...

Când oamenii mari nu se maturizează...

     Trăim într-o societate în care oamenii sunt din ce în ce mai puțin oameni, comunicarea aproape că nu mai există și fățărnicia a atins cote maxime.
      Astăzi m-am gândit la acei oameni care te inhibă. Oameni în prezența cărora nu poți să spui nimic pentru că orice ai spune că ai făcut, tu sau copilul tău, cu siguranță au făcut și ei, dar mai cu moț.  Și dacă al tău face o drăcie cu siguranță al lor copil e îngeraș, „ al meu niciodată nu a făcut așa ceva!”
De obicei ne ascundem lacrimile pentru ca oamenii să nu vadă că suferim, dar să ajungi să îți ascunzi bucuriile și trăirile frumoase este trist.  Îți dă un sentiment de gol în suflet și așa am ajuns, din păcate.
Este adevărat că atunci când ai copii, simți nevoia să vorbești mai tot timpul despre ei. La fel de adevărat este că mai tot timpul ești mândru de ei sau sigur au făcut o drăcie. Dar, nu înțeleg de ce adulții fac din asta o competiție. Am întâlnit atât de mulți oameni care nu sunt capabili să te asculte, să te înțeleagă și duc competiția până la extrem, încât mă fac să mă întreb oare cum am putea fi prieteni?   Și dacă cumva reușim asta, atunci despre ce ar trebui să vorbim?
   Cunoașteți genul acela de oameni  care nu au personalitate și te copiază până la extrem?
Am cunoscut cândva o persoană care ajunsese să vorbească cu propriul copil exact la fel cum vorbeam eu cu al meu. Când am surprins-o vorbind așa, inițial am crezut că este o glumă și când am constatat că e real, am avut un șoc. Cunoașteți genul acesta de oameni? Atât de goi...
Oameni care te întreabă ce cadou de Crăciun cumperi pentru copilul tău, cumpără și ei la fel, dar i-l dăruiesc de Sfântul Nicolae. V-ați prins?

Știți, acei oameni care te întreabă ce mai face copilul tău, dar când deschizi gura și spui, „păi, acasă cu școala, a făcut un curs...” ei nu așteaptă să termini și încep să turuie, „a, păi și al meu a făcut cursul ăla și ăla, și...” și nu se mai opresc din vorbit? Oricum pentru ei nu contează ce aveai de spus.

La început te minți singur și îți zici că este un motiv de mândrie să fii luat ca un exemplu bun de urmat de către cineva. Asta este partea aceea frumoasă a paharului, partea pozitivă, dar în realitate mi se pare atât de obositor să vezi cum oamenii îți fură bucăți din viață și apoi și le însușesc de parcă sunt ale lor.
Și mai trist este să vezi cum, după ce au luat tot ce se putea lua, încep să arunce cu noroi în tine și te umilesc.

    Oameni se amuză pe seama ta atunci când ai o problemă, „hai mă, nu fii supărată pentru că toți copii fac așa”.  Dar când te uiți în ochii lor și îi întrebi dacă ar fi în locul tău, ar mai râde? Atunci le îngheață zâmbetul pe față.  Știi cum este ?
Al meu începe cursuri de chitară, la o perioadă după și al ei face pian. Al meu face figurine din plastilină, al ei scrie deja cărți. Al meu face un caca, al ei unul cu moț. Al meu începe să meargă la concursuri, pe al ei îl dă cu capul de masă, „uite, ea e bună la aia și aia, tu nu ești bună la nimic?”
Al meu vrea să ajungă... nu știu ce, al el trebuie să fie cu o treaptă mai sus. Dar, când al meu a greșit, al ei niciodată.

      Am încetat de mult să mai cred în oameni, să am așteptări. Oamenilor pur și simplu nu le pasă decât de propria persoană și nu te ascultă cu adevărat, doar te judecă. Am devenit atât de egoiști încât nu ne putem bucura pentru reușitele apropiaților noștri, Doamne ferește de un necaz...
Am întâlnit oameni care se ascund de tine când dai de greu, ei hrănindu-se doar cu starea ta de bine. Alții care pot fi lângă tine doar dacă ai probleme, cumva se hrănesc cu problemele tale.
Cei mai mulți mi se par aceia care vorbesc despre propria persoană și nu se plictisesc niciodată să vorbească despre sine în continuu, iar...și iar...
    Eu am încetat de mult să mai vorbesc despre mine, indiferent că este vorba de bine sau de rău, am refuzat să intru în aceste competiții prostești.
Te retragi din calea acestor oameni, ajungi să nu mai vorbești despre tine, te înstrăinezi și ei nici măcar nu văd că te-au gonit din viața lor, au impresia că a fost alegerea ta.
    Știți că sunt oameni care nu au liniște dacă nu se interesează de viața ta?  Chiar dacă tu nu mai spui nimic oamenilor despre tine, ei  insistă să se uite peste gard la tine în curte și apoi te strigă la poartă ca să îți spună în față că au văzut ce ai făcut în ultimul timp. Varianta de comunicare diferă de la caz la caz.

   Sunt oameni care caută orice motiv pentru a se lăuda la tine și nu știu cu ce îi încălzește asta. Nu contează că te-au sunat să-ți zică condoleanțe, ei de fapt aveau niște chestii de punctat...

Mă întreb cum ai putea să stai cu cineva  care nu te ascultă, care este orb și surd la orice ai spune?

Cum ai putea să stai cu cineva care are impresia că te cunoaște din prisma propriei viziuni asupra ta, nu că ar știi ceva despre tine și trăirile tale. Pentru toți acești oameni ești doar un străin...

   Am avut atât de multe motive de mândrie de-mi venea să vorbesc cu lumea pe stradă de fericire, dar oamenii de proastă calitate m-au făcut să tac și îmi dau seama că am greșit, nu trebuia să mă închid în mine din cauza lor. Târziu am ajuns să conștientizez că, de fapt, acești oameni sunt în competiție cu oricine și oricum tot te vor bârfi.
   Dacă aș avea lista de prieteni goala pe Facebook, sunt convinsă că aș posta aceleași lucruri și aș scrie în același mod pe blog.  Așa că mă pot bucura, atunci când am motive și pot să-mi strig în gura mare fericirea, cum de altfel, pot să plâng și nu e nimic rușinos în asta. Asta nu mă face lipsită de modestie, încrezută sau slabă și plângăcioasă. Pot face ce vreau eu, tocmai  pentru că nu o fac pentru cineva anume, o fac pentru mine. Nu simt nevoia de a demonstra nimănui nimic și nici nu sunt în competiție cu cineva. Pur și simplu mă bucur din tot sufletul pentru copilul meu  și nu înțeleg de ce nu pot fii doi copii la fel de buni, la fel de frumoși, la fel de talentați. 

      Nu înțeleg de adulții se comportă ca niște copii. Nu conștientizează că puterea exemplului face cât o mie de cuvinte și apoi se întreabă de ce sunt copii lor așa...
     Nu înțeleg de ce doi oameni nu pot povesti împreună și bune și rele. De ce trebuie să fim mereu în competiție și nu putem face o echipă împreună. De ce trebuie să ne umilim când am putea să ne ajutăm.

De  ce ne-am schimbat așa de mult și ne mirăm că ne-am înstrăinat.
     Nu înțeleg de ce oamenii mari nu se maturizează...
  

Rățușca cea urâtă

      Mi-a fost frică și am vrut să fug, să mă ascund, să scap, dar din acel moment nu a mai fost vorba despre mine.  Eu nu am mai contat și mai presus de mine a fost... EA.
Îmi aduc aminte de primul moment, acela care te face să ai sufletul la gură de emoție și nerăbdare. Momentul acela când am văzut-o pentru prima oară, deși ne cunoșteam de ceva vreme...
Să știți că nu este adevărată faza cu, „fiecare  cioară își vede puiul lebădă”.  Cum de altfel nu cred că toate miresele sunt frumoase. Nu, nu este adevărat. Era o chestie mică neagră, înfășurată în scutece albe și era urâtă rău. Da, ați citit bine, era urâtă cu crengi. Era păroasă și neagră tuci. Nu m-a impresionat la prima vedere și nu o să mint spunând ce minunată era.  Și acum mă mai amuz când îi povestesc despre primele mele impresii și ea râde spunând că puteam să o fac măcar cu gropițe în obraz. Nu era o frumusețe de copil, dar îmi vibra sufletul într-un fel ciudat când o priveam.
   După ce am adus-o acasă, totul s-a schimbat la 180 de grade.  Am văzut transformarea cu ochii mei. Căpăta forme și culori, iar eu m-am îndrăgostit iremediabil!
Părul negru  a fost înlocuit de  unul șaten-blondin și tenul ei a devenit trandafiriu cu o tentă creolă. Ochișorii ei încadrați de sprâncene perfect conturate, gurița ei de rățușcă, mânuțele mici....totul te făcea să rămâi fascinat  de admirație.
Și ne uitam la ea zi și noapte, până ne-am prins că atunci când doarme ea trebuie să dormim și noi.
Și noi....eram doi naivi. Da, da, doi naivi mari!
     În prima zi, când am venit acasă de la spital și copilul plângea, noi nu înțelegeam de ce plânge. Am crezut că îi este foame și o tot alăptam și ea tot plângea. Credeam că poate nu s-a săturat și o alăptam iar și  iar, dar ea nu se oprea din plâns.  Asta până când mirosul ne-a făcut să ne prindem că are și alte necesități, nu doar să pape.
Acum o să mă-ntreb, naivitate sau prostie?  :)
Un alt moment când mi-am pus aceiași întrebare a fost când avea colici. Asta a fost cea mai tare! Toată lumea ne spunea că plânge pentru că are colici.
   Ce sunt aceia colici? Am luat un pampers și am căutat. Nimic! Mă duc la Vio și îi zic să se uite și el. Nimic!
Mai are rost să vă zic fețele nașilor când le-am spus că noi nu credem ca are colici pentru că ne-am uitat în caca și nu am văzut nimic?
Nu-i așa că e amuzant? Eu încă râd atunci când îmi amintesc.
   Nu spun că este totul roz, numai lapte și  miere. Este inevitabil să nu faci greșeli, mai ales dacă nu ai experiență și nu ai pe cineva lângă tine care să te învețe, dar trebuie să înveți din greșeli.  Și dacă ai experiență, tot greșești undeva... poate prea multă dragoste, prea multă înțelegere... nu știu, dar știu sigur că nu ai cum să nu greșești.
Simți că nu faci față situației, te cuprinde o oboseală ce te sfârșește și depresia. Ai sentimentul că nimeni nu te înțelege, nu te ajută și te simți singură. Și cu cât te adâncești în starea asta, cu atât mai tare urlă copilul...și urlă...și urlă...
     Trebuie să înveți să ai răbdare în primul rând cu cel mic, dar și cu tine.
 A fost greu la început, apoi totul a venit de la sine,  din instinct. Practic am crescut împreună, ne-am bucurat de copilărie împreună, ne-am maturizat împreună.
Nu o să uit că  primul cuvânt a fost „tata”, dar rostit cu un așa accent de franțuzoaică de-ți venea să-i mănânci gurița.
Nu o să uit cum cânta, în gura mare, în autobuzul aglomerat până la refuz „rățuștele mele”. Și nu își mai aducea aminte decât că stăteau cu capul în apă și codița în sus, iar și iar... până a reacționat un domn și a zis că or să se înece dacă le mai ține mult cu capul în apă. :)
M-am coborât la nivelul ei și ea m-a învățat să privesc lumea prin ochișorii ei.  Acum privesc în urmă cu o altă maturitate și sincer mă amuz, dar mă  și minunez. Nu îmi vine să cred ce treabă bună am reușit să facem până la urmă. Nu ne dădea nimeni nici o șansă. Au fost mulți cei care ne-au criticat, dar gura lumii nu o închide nimeni... Unii îmi spuneau că am prea multă răbdare și că ar trebui să o mai și pocnesc, alții că îi dau prea multe explicații. Genul acela de persoane care îți aruncă în față replici de genul „eu nu aș fi făcut niciodată așa ceva”, dar ei nu sunt în stare să-și asume decizii pentru propria viață și trăiesc sub zeci de măști la căldura confortului material, căci sufletește sunt goi.
Genul acela de persoane care îți oferă sfaturi și se supără dacă nu le urmezi.
Din exterior toți își dau cu presupusul, că ești prea exigentă sau prea indulgentă, că așa da și așa nu, dar cu adevărat doar tu știi cum e mai bine pentru puiul tău.
 Eram atât de naivă.... Și ușor-ușor am învățat ce înseamnă să fii părinte. Și ușor- ușor am devenit de nedespărțit noi trei. Era ceva ombilical, unde era unul cu siguranță îi găseai și pe ceilalți doi. :)
Și nu au fost doar reguli și exigență, a fost și multă iubire. Îi spuneam că o iubesc până la lună și înapoi, iar ea mă iubea cât „blocu”. I se părea așa o chestie mare blocul, încât îi cuprindea toată iubirea.
Și am învățat-o să meargă cu rotilele și trotineta. I-am pansat rănile atunci când a căzut și uneori, când pierdea prea mult la câte un joc, o lăsam să mai și câștige.
    I-am citit povești seara la culcare și stăteam cu ea până adormea, mângâind-o pe frunte...  Și acum mai dorm cu ea sau facem baie împreună, ne uităm până dimineața la seriale și jucăm leapșa pe stradă. Da, da! Ați citit bine la cei 41 de ani ai mei și 47 ai lui Vio, noi jucăm leapșa pe stradă și se aud râsetele noastre de la distanță.
Între noi a devenit așa o chestie ...dincolo de cuvinte, pur și simplu o simt. După felul cum scrie, vorbește sau tace, simt când e ceva diferit. A devenit atât de profundă relația dintre noi încât ne simțim una pe cealaltă.

  

     Anul trecut, abia venisem acasă din spital și din greșeală am șters toate numerele din telefon. În zece minute m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat. Simțise ceva ...
Altă dată am uitat să îmi încarc cartela și nu mai aveam acces la telefon. Știa că eu sun de fiecare dată în pauza de masă și a înțeles că s-a întâmplat ceva, de nu pot să vorbesc. S-a împrietenit cu o colegă de muncă pe Facebook  și i-a spus să îmi transmită că ea este bine, să stau liniștită  și vorbim când ies și îmi încarc cartela.
Alteori mă sună și îmi spune că are o stare ciudată și nu știe de ce. Când îi spun că am avut eu o problemă, se liniștește spunând „ a, de la tine era”.

Țin minte că într-o zi i-am spus că îmi pare rău că sunt așa exigentă și o rog să mă ierte. Răspunsul ei a fost, ”dacă tu nu erai așa, eu nu ajungeam astăzi aici”... Și nu o să stau să mă laud acum, aici , cu realizările ei, dar știu sigur că oricine stă de vorbă cu ea va simți ceea ce vreau să zic.

    Acum doi ani era în tabără la Sibiu, m-a sunat și mi-a spus simplu că mă  iubește. Noi ne iubim și ne-o spunem foarte des, dar acum era ceva diferit. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că a stat de vorbă cu o doamnă la cămin. Era mama unui copil din tabără și au vorbit destul de mult, iar la sfârșit, doamna i-a spus ”felicitări mamei tale, a crescut un copil minunat”.
 Am foarte multe exemple de genul acesta și lumea îmi spune că am avut noroc, dar nu este vorba despre noroc aici.  Am semănat cu sufletul multă iubire și rățușca mea s-a transformat într-o frumoasă lebădă! Mai devreme sau mai târziu, toți culegem exact ceea ce semănăm.
Secretul constă în capacitatea noastră  de a ne schimba, de a asculta și de a ceda ...uneori. 
 

Îmi place...

    Astăzi mă gândeam la faptul că oamenii sunt din ce în ce mai triști. Oare de ce nu se mai pot bucura de lucruri mărunte? De ce nu se mai opresc să admire un copac, o floare, un nor, un apus de soare? Cei mai mulți merg încruntați, cu capul în jos sau absorbiți de telefoane. Oamenii nu se mai privesc cu simpatie, nu-și mai zâmbesc și-și vorbesc tot mai rar. 
        Mie îmi plac atât de multe lucruri...
        Îmi place să mă trezesc mângâiată pe chip de razele calde ale soarelui. Îl simt cum îmi intră sub gene parcă spunând „ hai, trezește-te!”
        Îmi place să simt aroma de cafea înainte de a deschide ochii. Asta mă face să mă trezesc zâmbind și nimic nu se compară cu cafeaua băută dimineața în balansoar, când afară este încă liniște.
        Îmi plac plimbările în natură, nu mă satur să admir frumusețea și freamătul ei. O simt cum îmi pătrunde în adâncul ființei mele. În funcție de anotimp, este un izvor nesecat de frumos. Freamătul ei mă face să vibrez pătrunsă de toate emoțiile, începând de la adierea caldă și ușoară a vântului și culminând cu vuietul puternic din zilele friguroase și viscolite. Toate  îmi fac sufletul să fie plin de plin de trăiri intense, care trec ușor de la melancolie  în adierea caldă și culminează cu vuietul ei ce îmi vindecă durerea surdă trezită de amintiri.
        Îmi plac plimbările prin ploaie. Să simt apa cum îmi udă fața e ca și cum, de undeva de sus, cineva îmi spală sufletul.
        Îmi place zăpada și nu mă pot sătura niciodată de ea.
        Îmi plac florile și toate anotimpurile. În mod special îmi place atunci când se trezește la viață natura și atunci când se pregătește să moară. Mă fascinează transformarea ei și multitudinea de culori.
        Îmi place căldura soarelui vara și marea. Da, iubesc marea și senzația de libertate atunci când înoți.
        Îmi place să primesc flori fără nici un motiv, așa ...pur și simplu.
        Iubesc Crăciunul și magia lui. Îmi plac surprizele și cadourile de sub brad, dar cel mai tare iubesc să dăruiesc.
        Îmi place să mă uit la un film bun care reușește să trezească în mine aceea emoție și mă face să plâng. Dar, îmi plac și filmele de Crăciun.
        Îmi place mirosul rufelor proaspăt spălate  și bătute de vânt sau de îngheț.
        Îmi place să stau în casă la căldurică și să beau un ceai cald sau o cană cu vin fiert când afară viscolește.
        Îmi place să merg la cumpărături.  Mă face fericită să cheltui bani pe fleacuri. Poate fi terapeutic.
        Îmi place să îmi fac planuri și să am visuri. Îmi place să le pun pe hârtie și mă face fericită atunci când se împlinesc.
        Îmi place să transpun frumosul în fiecare fotografie pe care o fac.
        Îmi plac călătoriile. Mă face fericită să descopăr locuri noi și mă plictisește rutina.
        Îmi place să citesc o carte bună care nu mă lasă să dorm din dorința de a o termina.
        Îmi plac discuțiile interminabile despre viață  și oameni, avute cu fiica mea. Îmi place să descopăr în ea adultul în devenire. Mă face fericită să o privesc, îmi umple sufletul de sentimente pe care nu le pot descrie. Îmi place să-i usuc părul și să o privesc când doarme senină, lipsită de griji.
        Îmi plac prieteniile vechi. Îmi place să stau de vorbă ore în șir cu un prieten drag în fața căruia nu trebuie să îmi caut cuvintele. Nu e nevoie de explicații, pentru că știu că nu mă judecă și mă înțelege dincolo de cuvinte. Îmi place senzația aceea de încredere maximă în cineva, te face să-ți simți sufletul mai ușor.
       Uneori îmi place să-mi fac prieteni noi, alteori iubesc singurătatea. Dar, cel mai mult îmi plac îmbrățișările. Doamne, cât de mult îmi plac acele îmbrățișări puternice, unde strânsoarea este atât de caldă că nu mai este de nevoie de cuvinte. Dar, din păcate, oamenii nu mai fac asta, de parcă le-ar fi frică să se mai atingă.
       Îmi place să-mi simt propriul parfum și mirosul părului proaspăt spălat. Uneori îmi e de ajuns să mă dau cu o cremă și mă simt mai frumoasă decât dată cu toate fardurile. 
       Îmi place să port pantaloni și am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Mă fac fericită lucrurile normale, cum ar fi fac curat în casă sau să-mi îngrijesc grădina. Iubesc casa mea și senzația de „acasă”. Nicăieri nu e mai bine ca acasă la mine.

       Îmi place să fac curățenie când sunt singură și cu muzica dată mai tare. Îmi place, din când în când să mut mobila prin casă și îmi place mulțumirea pe care o simt când toate sunt la locul lor. 

       Iubesc muzica și am cele mai ciudate gusturi, în funcție de stare. 
       Îmi place să scriu pe blogul meu noaptea târziu sau dimineața devreme, când sunt singură. Uneori nu pot să dorm pentru că nu îmi dă pace o idee. Alteori scriu dimineața la cafea și acesta este momentul meu preferat. Nu scriu pentru că vreau să mă descopere cineva, nu scriu pentru comentariile sau aprecierea cuiva anume. Nu, scriu doar pentru mine. La fel ca și muzica, am descoperit că este o altă cale de a ajunge cât mai adânc în mine, de a descoperi sentimente, trăiri și dureri de care nici nu eram conștientă că le port cu mine.
        Îmi place să cred că sunt un om bun și muncesc la asta în fiecare zi.
        Îmi place să cred că sunt puternică și nimic nu mă dărâmă.
        Îmi place să nu mă vadă nimeni atunci când plâng, căci mai și plâng uneori...
        Îmi place să sper și să cred că binele învinge.
        Îmi place să am credință și simt că Dumnezeu mă iubește.
        Îmi place și sunt recunoscătoare pentru că sunt sănătoasă.
        Iubesc să iubesc.
        Îmi place să mă opresc să mângâi câte o mâță maidaneză. Îmi liniștește sufletul când îi smotocesc blănița.
        Îmi place să salut lumea pe stradă.
        Îmi plac oamenii simpli.
        Îmi plac oamenii care îți pătrund în suflet fără să se străduiască.
        Îmi plac oamenii cu care poți să stai de vorbă fără să îi cunoști, dar îți dau o stare de prietenie veche de demult...

        Îmi place să zâmbesc și să râd din tot sufletul.

Ah, sunt atât de multe lucruri care îmi plac, că nu mă pot opri din scris...