„Haina”, ce povară grea

  

        Deși am revenit în țară de ceva vreme, nu mă mai simt „acasă” așa ca altădată. Cândva, abia așteptam să ajung, să respir aerul de acasă, să simt agitația Bucureștiului, să aud vorbindu-se  limba mea maternă, să găsesc magazine deschise la orice oră și la fiecare colț de stradă. Eram atât de obișnuită cu stilul și ritmul acesta de viață haotic și adânc înrădăcinat, încât am tânjit după el când m-am trezit printre oameni cu obiceiuri străine.
        Am stat „la țară”, indiferent că a fost vorba despre Italia sau Germania. Mintea mea cu greu a înțeles asta, căci este tare diferit față stilul de viață din zona rurală de la noi. Singurul lucru în comun este faptul că se lucrează pământul și se cresc animale, dar modul cum se fac aceste lucruri fac diferența. Nu are rost să intru în amănunte și să spun că la noi sunt oameni amărâți care nu au nici un strop de asfalt în sătucul lor, nu au apă curentă, canalizare...  Cred că se înțelege ceea ce vreau să spun și aici nu vreau să subliniez diferențele dintre țări, cât vreau să atrag atenția asupra propriei persoane. Secretul fericirii este la noi, dar și problema tot acolo.
       La început, datorită mentalității mele limitate, mi se păreau cam înapoiați și nu mi-e rușine să recunosc faptul că am greșit. Chiar dacă nu ne dăm seama, judecăm după propriul caracter și eu aveam lipsuri, din păcate. Cum adică să nu găsești un xerox la fiecare colț de stradă, nu butic lângă butic, nu magazine deschise non stop și înghesuite la fiecare două străduțe, nu zece farmacii pe un metru pătrat (vorba vine)? Cum adică să te duci la farmacie și să nu poți cumpăra tot ce vrei tu?
       Primul impuls este să îi judeci și venind dintr-un ritm de viață alert, brusc simți că viața se oprește în loc. Atât faptul că duminica magazinele sunt închise, dar și diferența de fus orar îți induc această stare. Ai impresia că timpul trece mai greu și viața se desfășoară altfel decât erai obișnuit.
       Iar faptul că telefonia și internetul nu sunt de aceiași calitate și pe toate drumurile (ca la noi), la fel, m-au făcut să îi judec greșit. După ce treci de prima impresie și primul impuls, îți dai seama că toate își au rostul lor și noi le suntem cu mult inferiori, iar sub aparența unor oameni învechiți se ascunde multă chibzuință. Ajungi să îi înțelegi și dacă la început liniștea ți se părea apăsătoare, cu timpul ajungi să o apreciezi. Aș putea spune că ajungi să respiri altfel.   
       Noi suntem niște oameni dependenți de stres, de telefonie și internet. Lipsa acestora ne bulversează dezorientându-ne și ne face să ne comportăm asemeni unor drogați aflați în sevraj.
       Da, cred că asta este cea mai bună comparație. Mă uit în jurul meu și văd în orice mijloc de transport cum majoritatea oamenilor studiază telefonul. Când se merge pe stradă se circulă cu ochii în telefon, la masă cu telefonul, la toaletă cu telefonul și seara la culcare tot cu telefonul. Degeaba fac curat în casă dacă nu pun și pe Facebook, de parcă cine știe ce realizare ar fi asta. 
Suntem mai preocupați să urmărim profilul unor oameni necunoscuți, decât să privim în ochii oamenilor cu care interacționăm. Dacă la început era o ocupație doar pentru tineret, acum  nu mai există limită de vârstă. Văd copii de la vârste tot mai fragede preocupați tehnologie, de rețelele de socializare, dar nici bătrânii nu se lasă mai prejos. Ieri, am văzut o doamnă trecută de șaizeci de ani cum se chinuia să își facă o poză la articolele de sărbători și mi s-a părut tare amuzant. De obicei bătrânii sfârșesc prin a fi singuri și nefericiți, iar această evoluție îi apropie de alți oameni sau de copii plecați, le umple timpul, le aduce puțină culoare în viață. Evoluția este bună atâta timp cât avem cumpătare. Din păcate, suntem tot mai preocupați de a arăta și altora „cum suntem” și „ce avem” noi. Uităm să ne trăim viața, pierdem momente importante și ne transformăm în ceva ce este departe de realitate.
       Pentru mine „acasă” era căsuța mea, în țara noastră și visam să mă întorc acolo mereu, dar acum nu mai sunt sigură de asta. Simțeam asta pentru că acolo erau părinții mei, familia și sufletul meu. Acum nu mă mai așteaptă nimeni și sufletul meu nu mai simte emoția întoarcerii.
       Aceasta rămâne casa mea, dar acel „acasă” este în altă parte acum. Inițial liniștea de acolo mi se părea apăsătoare, însă acum o iubesc și îmi place să mă cufund în ea și o las să mă pătrundă. Îmi lipsește simplitatea vieții de la „țară”, îmi lipsesc oamenii cu „răceala” lor. Toată lumea vorbește despre faptul că noi suntem calzi și petrecăreți, dar se uită că, de asemenea, suntem singurii care te pot înjunghia cu zâmbetul pe buze.
      Sunt oameni care reușesc să se adapteze noului stil de viață adoptându-l și oameni cărora nu ai ce să le faci, căci au orizontul prea îngust pentru a percepe diferența. De obicei, primii trec neobservați pentru că nu simt nevoia de a ieși în evidență, iar aceștia din urmă, tânjesc după atenție.
      Poate greșesc eu, poate nu, dar știu sigur că vreau să fiu printre aceia care nu ies în evidență cu o stridență care îți strepezește dinții. Nu mi-e rușine să recunosc faptul că nu am înțeles mereu aceste lucruri și că am fost la fel de oarbă. Da, este adevărat! Când mă uit în urmă, nici mie nu îmi place de mine cum am fost, dar faptul că văd asta însemnă că am evoluat, ceea ce este bine, nu? Am judecat greșit și am fost îngustă la minte, dar am reușit să mă detașez, să mă desprind, să judec singură, să învăț, să deschid ochii. Am reușit să văd diferența și să înțeleg cum este mai bine pentru mine. Am înțeles că de vină nu sunt oamenii, ci noi. Putem fi ca ei sau nu, alegerea ne aparține. Putem să ne plângem sau să schimbăm ceva. Eu am îmbrățișat schimbarea și am început cu mine, apoi cu oamenii din jurul meu iar în final cu locul unde vreau să mă dezvolt ca individ.
      Viața noastră este atât de simplă. Muncă, acasă și faptul că tot timpul liber este petrecut doar cu prietenii apropiați face ca viața să fie un circuit închis. Fără accesul altor elemente noi cu care să interacționăm și orizontul nostru se îngustează, căci fără să vrem și fără să fim conștienți ajungem să preluăm mai mult decât am vrea de la oamenii cu care ne petrecem cea mai mare parte din timp.
       Dacă în viața ta apar și probleme, acesta este momentul când rămâi singur. Oamenii obosesc să te tot asculte fiind sătui de problemele tale și de faptul că nu le urmezi sfaturile. Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să fii condiționat în privința asta. Adică, mi se pare normal să ceri un sfat, dar să ai libertatea de a-l urma sau nu. Nu mi se pare corect să fii obligat să urmezi sfaturile cuiva, doar ca să nu se supere pe tine și să strici prietenia. Pentru mine prietenia trebuie să fie ceva puternic și frumos, tocmai prin simplitatea ei, nu o povară. Din păcate, în realitate nu este așa și oamenii se plictisesc repede de tine, de problemele tale, de faptul că ești „încăpățânat” și niciodată nu îi asculți. Știți genul acela de oameni care le știu ei pe toate? Aceia care te cunosc mai bine decât te știi tu, dar nu te ascultă niciodată cu adevărat. Cam așa ceva... 
       De aceea este bine să te retragi din când în când și să te evaluezi, să vezi dacă totul este așa cum ți-ai dorit să fie sau dacă nu cumva, între timp, s-a schimbat ceva. Dacă te dai un pas în spate lucrurile ți se vor înfățișa sub o altă formă. La început or să ți se pară ciudate, ca și cum ți s-a luat un văl de pe ochi. Realizezi că oamenii pe care îi considerai ca făcând parte din familia ta acum îți sunt străini. Așa sunt ei, poate că mai mult nu pot, nu îi interesează, nu văd sau poate nu vor, iar asta îi mulțumește. V-ați înstrăinat unii de ceilalți și nu este de judecat, așa ai fost și tu, dar nu ți-ai dat seama. Suntem atât de obsedați de propria persoană, de propriile dorințe și păreri, dar în viață nu se rezumă totul doar la noi. Atunci când faci o analiză mai amănunțită a situației în care te afli, a prietenilor și în primul rând a ta, trebuie să te uiți cu atenție la oamenii care te înconjoară. Să fii conștient că (fără să îți dai seama) ai să ajungi ca ei, căci avem tendința de a împrumuta gesturi și gânduri ce își pun amprenta asupra mentalității noastre. Nu degeaba se spune: „Spune-mi cine îți e prieten, ca să-ți spun cine ești.”
        Cât despre România, mi-am dat seama că este țara tuturor posibilităților unde toată lumea încercă să se fofilescă, să evite cât mai mult respectarea unor reguli sau a unor principii și unde totul poate fi foarte ușor de cumpărat, ceea ce nu mă definește ca om.
        Nu contează mașina pe care o conduci, dacă asta însemnă să faci la fiecare patru ani rate ca să o schimbi, doar pentru a te făli cu ea. Nu mărimea casei este importantă, ci căldura ce o degajă în sufletul celui care îi trece pragul. Iar oamenii în prezența cărora simți nevoia să te explici, să porți măști, să știi că nu îți sunt prieteni, chiar dacă petreci timp cu ei.
        Acum stai și te întrebi, dar ce este important? Important este să te simți „acasă” acolo unde locuiești, iar oamenii care te înconjoară să te placă așa cum ești, să te încurajeze să fii tu, să te facă să te simți confortabil în prezența lor, să înțeleagă că faptul că sunteți diferiți nu este un defect al tău și să nu să încerce din răsputeri să te schimbe după chipul și asemănarea lor.    
       Faptul că avem caractere și puncte de vedere diferite ne diferențiază, dar nu trebuie să ne învrăjbească. Fiecare are dreptate în felul lui de a vedea lucrurile. Dacă este ceva ce nu te mai mulțumește, fă ceva și nu uita că schimbarea începe cu tine. Dezbracă-te de idei preconcepute. Așa cum facem curat în casă și aruncăm lucrurile ce nu ni se mai potrivesc pentru a face loc altora noi, tot așa să facem curățenie și în suflete. Nici nu ne dăm seama câte haine purtăm pe umeri: mândrie, orgolii, invidie, ură, răutate, ranchiună... Ne aplecăm sub povara lor și uităm ce ușoară este bucuria, bunătatea, fericirea. 
    Ca să poți simți asta, este important să te împaci tu cu tine și propriile trăiri, dar chiar și așa este bine să păstrezi un voal sub care să îți ascunzi goliciunea, căci un pic de decență nu strică nimănui. Atunci când m-am dezbrăcat de prejudecăți, am început să zbor și am înțeles, în sfârșit, că „acasă” nu este neapărat un loc anume. Nu are legătură cu faptul că îți aparține o proprietate sau cu haina de pe tine. „Acasă” este acolo unde te cheamă sufletul, este acolo unde te simți complet și în siguranță.
„Acasă ” este simțire, emoție, visare, liniște și multă iubire. Acum, pentru mine „acasă” este acolo unde, cu drag și dor, mă așteaptă cineva să mă întorc...

Dragă Facebook

 

     Știu că au fost multe momente când, poate, ai fost singurul meu prieten. Ai fost prezent în viața  mea la bine și la rău. M-ai ajutat să-mi fac prietenii noi sau să regăsesc prietenii pierdute prin lume și prin intermediul tău să ne simțim aproape unii de alții. Nu mă critici, nu mă judeci, nu mă vorbești pe la spate și îmi susții toate postările, ceea ce este minunat. Îți mulțumesc pentru susținere și pentru faptul că mă lași să decid singură ce este mai bine pentru mine și ce nu. Apreciez ajutorul tău și faptul că mereu vii cu ceva nou. Îmi plac maxim filmulețele făcute de tine și faptul că îmi aduci mereu aminte de ceva din trecut sau doar de aniversările prietenilor mei. Dar, chiar dacă viața alături de tine este frumoasă, acum eu îți doresc toate cele bune și să ne vedem sănătoși la anul.
      Știu că vor fi oameni care vor petrece cu tine această perioadă și mă bucur pentru că le poți fi aproape. Este trist să fii atât de singur încât doar Facebook-ul să-ți fie aproape, dar înțeleg și mă bucur că exiști.
      Să nu crezi că te abandonez, nu. Vreau, doar, să petrec Sărbătorile de Iarnă alături de cei dragi și dacă am timp, poate, am să-ți mai trimit o poză, din când în când, dar nu promit. Cu siguranță am să-ți povestesc mai târziu. Cel mai frumos sentiment îți răsare în suflet atunci când dăruiești cu drag oamenilor din jurul tău. 
      În ultimul timp, am observat că în încercarea de a face o poză reușită, de multe ori pierd momentul și nu mai vreau să fac asta. Cel mai prețios cadou pe cale îl poți face celor dragi, este să petreci timp cu ei.  Așa că, o să împodobim bradul ascultând colinde, o să gătim bucate alese și o să aranjăm cât mai frumos masa de Crăciun. O să fim fericiți și nu mă voi stresa deloc pentru că nu voi avea timp să postez pe Facebook. Am să trăiesc la maxim fiecare clipă petrecută alături de familia mea și toate aceste momente minunate am să mi le întipăresc adânc în suflet. După Sărbători, am să-ți povestesc din amintiri, iar tu ai să mă crezi pe cuvânt, căci de aceea suntem prieteni.
      Pentru urgențe aveți numărul meu, dar sper să nu fie nevoie și vă sfătuiesc să faceți la fel ca mine, să uitați de tehnologie măcar de Sărbători.
      Așa că, dragul meu Facebook, atât ție cât și prietenilor mei, vă urez Sărbători Binecuvântate, pline de liniște sufletească și bucurie alături de cei dragi!
      Sper să treacă Moșul pe la fiecare dintre voi și să vă lase câte un pic de sănătate, multă fericire și un dram de noroc!
      La mulți ani și să ne vedem cu drag în anul ce vine! Să fim mai buni, mai calzi, mai frumoși!

Ochii, oglinda sufletului tău sau poate al meu

      Ți s-a întâmplat vreodată să te privești prin ochii altuia? Să încerci să îți imaginezi cum te văd cei din jurul tău și când vorbești cu cineva despre tine, să nu te recunoști din ceea ce ți se spune? Să ți se pară că ești un om mai frumos decât știai tu?
      De exemplu, zilele trecute m-a sunat o prietena dragă. Aș putea spune că prietenia noastră este mai lungă decât căsnicia mea. Ne-am cunoscut în 1998 și am lucrat împreună o perioadă, apoi drumurile noastre s-au despărțit. Acum nu o să mint spunând că ne-am văzut și vorbit zilnic, ceea ce nu ne face mai puțin prietene, dar când o facem este ca și cum ieri a fost ultima dată când ne-am auzit. Știți prieteniile acelea care te lasă zâmbind, mult timp după ce ai încheiat conversația? Înțelegeți ce vreau să spun? Așa a fost și acum.  A fost una dintre acele zile când  brusc a sunat telefonul și conversația a început cam așa: „Măi Mihaela, ce mai faci tu, că eu...” Și am vorbit fără rețineri despre tot și nimic, reale și imaginare, bune și rele. Mi-a spus, printre multe altele, că în ultimul timp îmi citește postările de pe blog și așa știe despre mine ce mai fac. Mă bucură acest lucru, dar nu sunt pe deplin conștientă de impactul scrierilor mele asupra oamenilor. În spatele fiecărei scrieri se află o poveste trăită de mine, din care fiecare este liber să înțeleagă ce vrea. Unora se poate să le placă, altora nu. Îmi place discreția și încerc să spun lucrurilor pe nume cu delicatețe, fără a intra în detalii prea personale. Chiar dacă scriu în primul rând pentru mine, totuși, mă gândesc că poate cuiva îi sunt de ajutor și prin emoțiile simțite de mine reușesc să îi ating sufletul transmițându-i o stare de bine, un zâmbet sau sentimentul că nu este singur. Acest gând îmi dă curajul de a-mi deschide sufletul, de a elibera emoții pe care nici nu eram conștientă că le posed. Cuvintele vin de la sine și aceste scrieri sunt încărcate de emoție. Mă bucur foarte tare că nu mai folosim cerneala, așa nu-mi vede nimeni lacrimile ce-mi curg atunci când rup bucăți din mine pentru a le așeza frumos printre rânduri.
      Când spun asta nu exagerez, iar cine mă cunoaște știe deja acest lucru, mă recunoaște citind. Lucru confirmat și de buna mea prietenă, care mi-a spus că se bucură să vadă că nu m-am schimbat.
Multă lume îmi spune asta, în condițiile în care (uneori) nici eu nu mă mai recunosc. Simt că timpul și-a pus amprenta asupra mea transformându-mă câte puțin în fiecare zi. Dar, poate că ei au văzut în mine ceva ce eu abia acum am descoperit; ceva ce a fost mereu acolo în adâncuri și acum eu reușesc să scot la suprafață, să șlefuiesc.
      Mi-am întrebat prietena cum mă vede ea din prisma postărilor mele, iar răspunsul m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus multe lucruri frumoase și am râs spunându-i că îmi place ceea ce aud. Nici nu știam cât de „super tare” sunt, dar auzind-o mi se pare că sunt o persoană chiar „mișto”.
       Nu este vorba nici de falsă modestie, nici de narcisism. Pur și simplu, uneori uităm cine suntem sau nu ne vedem așa cum ar trebui. Avem nevoie de cineva care să ne ia de  mână și să ne aducă aminte cât suntem de buni, de frumoși, de minunați. Avem nevoie de cineva care să ne spună că problemele noastre nu sunt atât de grave și toată lumea le are, dar nimeni nu vorbește despre asta sau nu le recunoaște. Avem nevoie de cineva care să ne aducă aminte că poate fi mai bine, dar și mai rău. Avem nevoie de cineva care să ne încurajeze, să ne sprijine sau, poate, doar să ne asculte și atât.  Este mare lucru să îți spună cineva că „ești minunată” sau că „ești un exemplu” bun de urmat.
      Când ți se spune: „Miha, te iubesc, nu știu să îți explic de ce, dar asta simt și vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine” sau „sunt mândră de tine”; atunci sigur te pune pe gânduri. Te întrebi: „Doamne, ce am făcut să merit un om atât de minunat?” 
      Aceștia, sunt oameni deosebiți și rari cu care legi prietenii adevărate care devin parte din familia ta. Ei fac ca prietenia să fie ceva special. Prietenii aflate mai presus de partea materială, de explicații, de cuvinte. Prietenii care ne dau valoare prin afecțiunea pe care ne-o poartă, ne ajută să fim noi înșine și chiar să ne autodepășim. Știi la ce mă refer? Mă refer la prieteniile acelea ușoare, unde totul vine de la sine fără să fie complicat. Prieteniile acelea care durează peste ani cu o ușurință naturală. Acele prietenii unde, chiar dacă ai greșit, ți se spune „stai liniștită, mi se întâmplă și mie”.  Unde distanța nu are importanță și pierzi noțiunea timpului, dar niciodată nu ajungi să termini de vorbit. Sau, poate, acele prietenii unde nu este nevoie să vorbiți și este de ajuns să știți unii de alții că sunteți bine. 
      Măreția acestor prietenii constă în faptul că aici nu sunt ziduri și nici nu trebuie să te ascunzi în spatele unei măști de teama de a nu fi rănit, judecat sau neînțeles. Mă gândesc că (fără să îmi dau seama) sigur am făcut eu ceva să le câștig respectul, căci nu sunt oameni ușor de impresionat și nu își oferă prietenia oricui.
      Din fiecare experiență, bună sau rea, am reușit să leg cel puțin o prietenie sau să pierd una, dar de fiecare dată am învățat câte ceva despre mine, despre oameni, despre viață.  Trebuie să vrei să vezi, să simți, să gândești și aici prieteniile își au rostul lor. Unele cresc frumos și armonios, fără să fie nevoie de tratament preferențial și durează; în vreme ce altele, orice le-ai face nu pot merge mai departe alături de tine. Este bine să fim conștienți că nu suntem perfecți și să nu căutăm vinovați, dar să fim recunoscători pentru timpul petrecut împreună. Atât a putut acel om sau poate doar atât putem noi, pentru că uneori ne schimbăm și nu realizăm asta. Ne schimbăm atât de mult încât nu ne mai recunoaștem unii prieteni și ne întrebăm ce au pățit de s-au schimbat așa de mult. Ei sunt la fel, dar noi nu. Atunci este mai bine să lași aceste prietenii, să mergi pe drumul tău și să păstrezi amintirea frumoasă a ceea ce a fost, decât să aduni reproșuri pentru ceea ce nu a putut să fie. Cred că prieteniile sunt făcute ca să-ți aducă aminte cine ești, să te încurajeze atunci când tu nu mai poți și să-ți încălzească inima. Unele sunt făcute să dureze o viață, altele sunt doar stele căzătoare care ne-au luminat cerul pentru scurtă vreme cu frumusețea lor. 
         Oamenilor le este mult mai ușor să facă rău, să rănească, să murdărească și este foarte greu să rămâi pozitiv, când în jurul tău totul e gri și trist. Vor fi și oameni care îți vor spune că nu ești în stare de mai mult și nu vor vedea nimic bun în tine, dar nu pierde vremea cu ei să le demonstrezi cine are dreptate. Inevitabil atragem și buruieni, dar în final nu are importanță dacă ai dreptate, ci felul cum te simți. Dacă nu te simți confortabil alături de un om, gândește-te bine dacă vrei să mergi mai departe alături de el. Viața este departe de a fi perfectă, dar alege să vezi partea bună și frumoasă a lucrurilor. Nu pierde timp prețios cu lucruri prea mărunte.
      Acum am să vă spun un secret. Nu sunt mereu așa pozitivă și optimistă. Mai am și eu momentele mele de cădere, dar fix în acele momente se întâmplă ca cineva să mă caute și să-mi aducă aminte că sunt un om bun. Nu știu cum se sincronizează aceste momente, dar mă simt ca și cum cineva acolo sus mă iubește și îmi trimite semne, ca nu cumva să uit.
      Altfel nu știu cum să explic faptul că acești oameni minunați mă caută exact în acele momente de îndoială și doar ca să-mi spună că le sunt dragă. Exact atunci când sufletul mi-era sfărâmat în mii de bucăți, apare cineva și mă întreabă: „Hei, moțato, ești bine?”
      De ce tocmai atunci? Oare de ce nu mă sună înainte sau după momentul de rătăcire?
      De unde știu toți acești oameni cât de minunată sunt, atunci când nici eu nu mai știu cine sunt?
      Poate pentru că nimic nu este întâmplător în viață...
      Eu cred că este foarte important să fim în armonie cu propria persoană și să fim îngăduitori, să ne iertăm, să ne iubim, să avem încredere, să visăm.  Poate că nimic nu este întâmplător în viață, dar cu siguranță are legătură cu energia pe care o emiți și în funcție de asta, universul lucrează cu tine sau împotriva ta. Iar oamenii din jurul tău sunt doar mesageri care să-ți arate calea și de tine depinde ce drum alegi.
     Felul în care tu te vezi, te respecți și vorbești despre propria persoană își pune amprenta asupra viziunii celui de lângă tine în privința ta. Dacă tu te vezi un prost, toți din jur te vor percepe așa și te vor trata ca atare, iar dacă tu ai tot timpul o problemă (sau mai multe),inevitabil și oamenii din jurul tău vor avea.  Dacă tu nu te placi și nu te poți iubi, atunci cum te aștepți să facă altcineva asta? 
       Știu că sunt și oameni care nu mă cunosc și se întreabă dacă eu am scris fiecare postare. Sunt oameni care se miră ce „ filosof” am devenit, în ultimul timp, sau se minunează de romantismul meu și le confirm (cu această ocazie) că sunt eu în fiecare cuvânt. Ceea ce am devenit nu s-a întâmplat peste noapte, a fost nevoie de timp, de trăiri. Faptul că am petrecut timp împreună sau că ne-am întâlnit de câteva ori în fața blocului când eram copii, nu ne face prieteni și nici nu înseamnă că ne cunoaștem... Fără supărare, vă rog.
       Îmi asum cele scrise și îmi cer scuze pentru eventualele greșeli.

Printre „gunoaie”

        Într-o seară am ieșit să duc gunoiul. Pe stradă, în fața mea, veneau doi tineri ținându-se de mână. Aveau în jurul vârstei de 30 de ani. Ea avea o pungă de plastic în mână, asemănătoare celor de Auchan, în care căra ceva. Vorbeau ceva și păreau fericiți. Aveau aceiași direcție ca și mine, dar în momentul în care m-au zărit s-a întâmplat ceva. Ea i-a dat brusc drumul la mână și s-a prefăcut că merge înainte, în vreme ce el și-a continuat drumul pe aceiași direcție. Inevitabil am ajuns în același timp și la același tomberon. În vreme ce eu îmi vărsam gunoiul, el răscolea în sacii de pe margine. Nu am putut să mă abțin să nu trag cu coada ochiului la comoara găsită de el, căci sigur asta era, după zâmbetul de pe fața lui și viteza cu care răscolea în respectivul sac. Dar nu, nu erau bani sau cine știe ce avere, erau încălțări vechi. Găsise un sac plin cu încălțăminte.
     Mi-am ridicat privirea să o văd și pe ea. Îl aștepta fâstâcită un pic mai departe. Avea părul lung, bine îmbrăcată, căci era cam frig și amândoi păreau curăței. Pe el l-aș fi atins dacă întindeam mâna, atât era de aproape. Aș fi vrut să mă opresc și să continui să îi privesc, dar mi-am dat seama că îi stânjeneam.
Oare cât de sărac să fii ca să cauți în gunoaie? Nu îmi dau seama ce te împinge la gesturi de acest gen. Oare nu aveau un loc de muncă sau ceea ce câștigă este prea puțin și nu le ajung banii? Oare ce greutăți le apasă pe umeri tineri?
Am mai văzut oameni amărâți și nu arătau așa. De obicei li se citește disperarea pe față și sunt foarte neîngrijiți, chiar nespălați. Aceștia erau diferiți, păreau chiar fericiți cum se țineau ei de mână și vorbeau. Am rămas foarte îngândurată și nedumerirea mea s-a adâncit când am asistat la o situație asemănătoare câteva zile mai târziu.
     Trebuia să ajung la metrou și în drumul meu aveam de traversat un părculeț. Personajul care mi-a atras atenția este un bărbat aflat în jurul vârstei de 50 de ani, bine făcut, chiar foarte bine făcut. Are peste un metru și optzeci, plinuț, dar nu gras. Este ușor „pufos” și cu un pic de burtică, dar fără a fi un grăsan. Îmbrăcat decent, cu blugi și o geacă, căciulă pe cap, o pungă în mână (tot de plastic) și o lanternă, deși afară era lumină.
Îl zăresc de la distanță, înainte să intru în parc. Nu ai cum să nu îl vezi pentru că îți intră în ochi, este un munte de om. Îl văd cum se duce glonț la coșul de gunoi de la intrarea în parc și bagă lanterna în coș în vreme ce răscolește cu cealaltă mână printre gunoaie. Poate că nu mi-ar fi atras atât de mult atenția, dacă nu ar fi luat fiecare coș de gunoi la verificat cât am traversat eu parcul. Eu merg destul de repede, de obicei, dar individul acesta avea o viteză mai mare ca mine și până am ajuns în partea cealaltă a parcului, el deja terminase toate coșurile din parc trecând pe partea cealaltă a drumului.
     Chiar nu înțeleg. Știu că lumea este săracă și nivelul de trai este destul de scăzut, dar oare chiar nu se găsește de lucru sau unora nu le mai place munca? Este cu mult mai ușor să verifici tomberoanele de gunoi decât să mergi la un serviciu adevărat? Dacă tot faci asta zilnic, ce te reține să te angajezi?
      Înțeleg că sunt oameni care au avut anumite probleme în viață și soarta le-a fost potrivnică. Unii, nu toți. Îmi dau seama că este foarte greu și nu poți să te mai ridici dacă ai căzut atât de jos încât să nu mai ai o casă, familie, prieteni... De cele mai multe ori este imposibil și o dată căzut, acolo rămâi. Dar să ajungi să faci asta din comoditate, din nesimțire sau că se câștigă bine, asta nu înțeleg.
      În ambele situații am văzut oameni cu putere de muncă, curați care căutau în gunoaie. Nu vreau să îi  judec, dar mă tot întreb de ce?
Nu pricep modul de gândire al acestor oameni. Am înțeles că cerșitoria este o adevărată mafie. Acolo fiind vorba despre bani, dar pe aceștia nu cred că îi obliga cineva să facă asta. De ce să te umilești când ar fi mai demn, mai curat, mai sigur și mai simplu să ai un loc de muncă, poate chiar la căldurică, undeva. Adică, se tot vorbește că avem nevoie de forță de muncă, că sunt posturi vacante și totuși oamenii aleg gunoaiele în schimbul unui loc de muncă. Țin să menționez faptul că nu erau persoane de o anumită culoare, care să vină cu scuza că nu îi angajează nimeni datorită „religiei” (ca sa zic așa). Îmi dau seama că sunt, probabil, multe necunoscute, dar tot nu înțeleg...
      Nu înțeleg ce îi determină pe unii să se complacă în situații umilitoare. Nu înțeleg lipsa de voință și atitudine față de propria persoană. Nu înțeleg de ce în vreme ce unora nu le place munca și nu le pasă de nimic; alții nu știu cum să supraviețuiască și în loc să-și trăiască bătrânețile liniștiți se duc la muncă pentru un bănuț în plus. Amărâta de pensie nu le asigură un trai decent și nu li se pare umilitor ca la bătrânețe să-și caute un loc de muncă pentru un venit suplimentar.  Poate că nu au încotro, dar
nu consideră o scuză faptul că au o vârstă. Refuză să se complacă în sărăcie și fac ceva în privința asta, chiar dacă nu le este ușor. Am văzut și bătrâni cu o situație financiară foarte bună care totuși căutau în gunoaie și cerșeau, dar aceștia sigur au o problemă medicală... la cap. Sunt oameni și oameni pe lumea asta.
      Atunci când merg la cumpărături, mă uit și văd angajate din ce în ce mai în vârstă. Chiar am sesizat o lipsă acută de tineret la casele de marcat și asta mă duce cu gândul la o reclamă care m-a indignat acum ceva vreme. Era o reclamă o reclamă pentru aceia ce voiau un venit în plus, dar nu arătau un tânăr cu două locuri de muncă, ci o pensionară de 70 de ani care lucra deja de doi ani în Mega. Trist, dar adevărat!
Stau și mă întreb până unde se merge cu exploatarea omului? Sunt mii de putori în țara asta care beneficiază de ajutor social și fac tone de fițe dacă le dai ceva de mâncare. Pe ei nu îi trimite nimeni la muncă. Deși unii nu au muncit niciodată în viața lor, totuși le atârnă lanțurile de aur la gât atunci când se duc să-și ridice ajutoarele. Dar să nu uităm că ei, indiferent cât de grea le este viața, totuși reușesc să facă mereu ceva ce noi, oamenii normali, nu mai suntem în stare. Ce fac?  Fac plozi, mulți plozi de pe urma cărora încasează alocații și ajutoare. Plozi cu care să stea acasă și cu care să iasă la cerșit. „Nenea dă-mi și mie un bănuț” și când îi dai, ții aruncă în față, „ce ăștia sunt bani?”  Cu cât mai mulți plozi, cu atât mai bine...
       Mereu am considerat că doar dacă nu îți place munca, nu găsești de lucru. Dar, cred că este mai ușor să aștepți să primești ajutor social decât să te duci la muncă. Oare ei nu ne demonstrează, nouă tuturor, cât suntem de proști?  Din păcate viața este nedreaptă și societatea în care trăim este și mai și...
 Aceia care caută în gunoaie, deși sunt cu mult mai amărâți decât asistații sociali, sunt mai marginalizați datorită îndeletnicirii lor, nu prea curate.  Dar în felul lor, ei au reușit să-și facă propriul „business” și prin faptul că fac asta zilnic, ore în șir, indiferent de vreme, impune oarecare respect comparativ cu leprele care strigă ca din gură de șarpe că sunt „amărâți”. Însă și aici sunt oameni și oameni, ca peste tot. Să încercăm să nu catalogăm, să nu judecăm și să nu generalizăm.
      De cele mai multe ori, „gunoierii” sunt oameni cărora le pot întinde o mână de ajutor fără să-mi fie frică că îmi dau în cap în secunda în care mă întorc cu spatele, ca să mă fure. De obicei, ei nu mă înjură că le-am dat prea puțin și nu aruncă cu blesteme dacă nu le dau. Ei nu îți cer nimic, doar își îneacă amarul în puținul pe care îl capătă și astfel soarta le este pecetluită. Asta îi face bețivi în ochii tuturor și nu mai contează povestea din spatele chipului ridat, cu ochii tulburi și lipsit de speranță.
       Îmi amintesc de un om de acest gen la priveghiul mamei. Brusc s-a deschis ușa bisericii și un bărbat înalt a intrat. Era îmbrăcat ponosit și murdar, dar stătea foarte drept și și-a dat căciula jos din cap când s-a apropiat de mama, arătând respect. Părând a fi un cerșetor, noi toți l-am privit suspicioși, iar preotul voia să îl dea afară. Atunci a spus cu o voce puternică și foarte clară că el a venit doar să îi aducă un ultim omagiu acestei femei care i-a făcut mult bine în viață. Abia în acel moment l-am recunoscut. Era bețivul de la colțul străzii, pe care îl vedeai zilnic vorbind singur,  murdar și cuibărit undeva pe jos. L-am judecat după aspect și am greșit, căci dincolo de problemele ce l-au împins să devină un om al străzii, el a dovedit un caracter deosebit. L-am căutat după înmormântare să îi împart o farfurie de mâncare și m-a surprins claritatea din vocea lui când vorbea despre istorie. Mi-a spus că tare mult i-a plăcut să vorbească cu cineva, căci de obicei oamenii nu vorbesc cu el. Am auzit că a fost un mare profesor la viața lui, dar soarta i-a fost potrivnică. Niciodată nu l-am văzut să ceară ceva cuiva, se mulțumește doar cu ceea ce primește și-și îneacă amarul în băutură, trăind în lumea lui. 
Da, este un om în putere și ar putea să muncească, dar nu cere nimănui nimic și nici nu acceptă ajutor. Nu știu cum a ajuns în situația asta, dar am auzit că nu a fost mereu așa. Ceva l-a marcat, l-a distrus. Este un om bolnav care ar avea nevoie de ajutor, dar îl refuză, poate pentru că a renunțat la viață, la speranță, la el... 
Cine suntem noi să îl judecăm ? Nu suntem în stare să ascultăm povestea de dincolo de aspect fiind prea grăbiți să ne întoarcem în casele noastre călduțe și să judecăm: „L-ai văzut pe ăla”, „ai auzit de aia”, „nenorocitul”, „curva aia”, „Doamne ferește să ajungi așa”...
 Ca să înțelegi trebuie să vezi dincolo de aparențe, dar din păcate, oamenii nu au răbdare și uneori nici curajul de a întinde o mână de ajutor pentru că sunt destui „lupi” ascunși sub „blana de oaie”...
    Mi se pare tare nedreaptă viața asta... Muncești o viață întreagă, îți plătești toate dările la stat și ajungi la pensie, cu o sumă de bani care nu îți permite un trai decent. Sunt foarte mulți oameni care și-au plătit contribuțiile ani de zile, dar nu au fost niciodată internați în spitale sau bolnavi, ca să nu zic de oamenii care mor înainte să ajungă să se bucure de amărâta asta de pensie .
    Și oricum ai întoarce lucrurile, ajungi să fii o bătaie de joc, „gunoier” printre „gunoaie”, un nimeni și un nimic...

Gânduri de ziua mea

          Astăzi este acea zi. Care zi? Ziua aceea pe care o aștept de un an întreg să vină. Ziua aceea, când totul se rezumă la mine și mă face să mă simt importantă. Ziua aceea când oamenii mă sună, ca să-mi amintească că nu m-au uitat și să-mi ureze numai lucruri bune.
         Astăzi, este ziua mea!  Da, astăzi este ziua mea și am avut tort. Mi s-a cântat "La mulți ani" și mi-am pus o dorință când am suflat în lumânări. Cred că toată lumea trebuie să-și sărbătorească ziua de naștere cu tort, lumânări și să fie fericită atunci când își aniversează ziua de naștere. Chiar dacă pentru mine este ceva atât de obișnuit și o fac în fiecare an, tot mă emoționez. Realizez că sunt oameni care, poate, nu au avut un tort niciodată în viața lor și îmi dau seama că sunt norocoasă pentru că pot face toate acestea. Anii trec atât de repede și constatăm că ne rămân în memorie doar lucrurile cu adevărat ieșite din comun, restul... se șterg și abia ni le mai amintim.
        Parcă ieri îmi sărbătoream majoratul... Îmi amintesc ca prin ceață, căci a trecut mult timp de atunci. Pe vremea aceea se numea "bairam". Nu îmi amintesc bine cine a venit, ce am mâncat, ce am băut sau cât a ținut, dar  știu că mi-am sărbătorit-o.
         Timpul a trecut, cumva pe nesimțite și nu știu când am ajuns la 30 de ani. Această aniversare mi s-a întipărit în minte datorita schimbului de prefix, căci toate sunt frumoase la douăzeci, douăzeci și un pic de ani.  În schimb când spui treizeci de ani, parcă îți umple gura. Nu știu exact de ce, dar mi s-a părut o trecere importantă, cumva parcă îmi era teamă și mă speria. Mi se părea că de acum s-a cam terminat cu copilăria și vrei sau nu, vârsta te obligă să te maturizezi, dar a trecut și asta :))
        Tot prin ceață îmi amintesc și de 35, doar că nu mi se mai părea înfricoșător, ba chiar mă simțeam bine. Nu știu de ce, noi femeile, suntem obsedate de felul cum arătăm. Unele poate prea mult, în vreme ce altele chiar deloc. Cam de pe atunci eu am înțeles că sunt tânără, frumoasă și pentru această vârstă încă arătam bine. Recunosc faptul că am avut toată viața o problemă cu felul cum trebuie să arăt.
Mama mea a fost grasă de când mă știu. Îmi povestea că s-a îngrășat după ce m-a născut pe mine. Nu a mai reușit sub nici o formă să mai slăbească, indiferent cât s-ar fi chinuit, dar nu regretat niciodată faptul că m-a avut. Faptul că i-am văzut frământările legate de aspect, m-a făcut să fiu întotdeauna atentă la felul cum arăt. Cred că ne trebuie un dram de măsură în tot ceea ce facem, nu? Și un pic de maturitate, zic eu.

     Parcă ieri am schimbat iar prefixul. Fără să-mi dau seama unde au fugit toți acești ani am ajuns la patruzeci. Nu am mai simțit teamă, doar nostalgie și conștientizarea că anii trec repede, prea repede.
Dacă în fiecare an am sărbătorit cu prietenii și casa mi-a fost plină mereu, de această dată am fost singură cuc. Am stat pe internet conectată cu familia  Eram trei țări unite de o singură iubire. Atunci am conștientizat că doar familia îți rămâne aproape, indiferent de deciziile pe care le iei în viață, iar unele prietenii astăzi sunt, mâine poate nu. Toată lumea are în viață propriile griji, probleme sau bucurii. Acesta a fost pentru mine un moment de maturizare, înțelegere și acceptare. Poate fizic am fost singură, dar sufletește nu voi fi niciodată.
    Astăzi este ziua mea și știu că va trece repede, așa cum trec de obicei toate zilele, dar faptul că este ziua mea îmi permite să mă simt specială. Acum am să vă spun un secret. Nu știu dacă are legătură cu vârsta, dar în ultimii ani am înțeles că sunt specială în fiecare zi, nu doar de ziua mea. Sunt așa pentru familia mea și pentru oamenii minunați din jurul meu și asta nu mă face lipsită de modestie, ci doar conștientă de propria valoare. Chiar cred că toți oamenii ar trebui să-și acorde puțină atenție și să-și rezerve puțină iubire doar pentru ei. Asta nu înseamnă egoism, ci prețuire.
       Acum să vă spun câteva vorbe despre ziua care abia a început. Mă gândesc la ea de ceva vreme, cu emoție aș putea spune. Mi se par că trec prea repede anii și ajungem la vârste la care nu ne-am imaginat. Eu cu siguranță nu mi-am imaginat cum voi fi la această frumoasă vârstă. Am să recunosc faptul că a avea  patruzeci și ceva de ani mi se părea o chestie așa...ciudată și bătrână. Da, recunosc că în valul tinereții mi se părea bătrână o persoană la această vârstă, ceea ce astăzi îmi dau seama că este greșit, foarte greșit. Clar bătrânețea vine mai târziu, dar ce să știi la douăzeci de ani? Ai impresia că le știi pe toate, că nimic nu te rănește și că ești puternic, dar în realitate nu știi nimic. Ești departe de a le știi pe toate și habar nu ai câte palme vei primi  de la viață, câte răni îți vor sfâșia  sufletul. Habar nu ai de câte ori vei cădea la pământ și vei spune „nu mai pot”, dar te vei ridica și de tine depinde dacă vei înțelege ceva din toate  aceste lecții sau vei trece prin viață degeaba.
        Ideea este că, destul de târziu am înțeles că vârsta este cu adevărat un număr atunci când îți pasă, când ai grijă de tine și în mod special de sufletul tău. Totul pleacă de la ce ai în suflet și abia apoi la felul cum arăți. Dacă ai un suflet tânăr și curat, așa îți va fi și chipul, iar dacă sufletul îți este întunecat degeaba ai un corp sculptat, nu? 
       Adică da, știu că nu sunt perfectă, dar nici nu îmi doresc asta. Sunt așa cum sunt și nu am nici o problemă cu asta. Am făcut un pic de burtică, celulita nu m-a ocolit nici pe mine, parcă nici dreaptă nu mai stau chiar așa cum eram pe la douăzeci de ani și părul mi-e cărunt pe la tâmple (și nu numai), dar pentru vârsta mea eu sunt mulțumită. Sunt conștientă de toate astea și nu mă plâng, am ajuns să-mi port cu mândrie vârsta, căci asta sunt eu. Sunt un om mai bun și mai înțelept ca la douăzeci de ani și asta mi se pare mult mai important. Sunt conștientă de tot ceea ce pot și asta îmi dă încredere în mine. Am răni adânci care îmi brăzdează sufletul, dar le port cu mândrie și nu le mai ascund pentru că ele mă definesc, ele m-au făcut să fiu cine sunt astăzi. A fost și bine, dar a fost și greu. Nu le-am știut pe toate și am învățat mult. Am plâns și am râs, dar am învățat din greșeli. Acum știu că nimeni nu se naște învățat, deși unii oameni nu învață niciodată. Am învățat să mulțumesc vieții pentru ceea ce am, dar am înțeles că este important să spui și „iartă-mă, am greșit”.
     Așa că...da, astăzi este ziua mea! Am împlinit patruzeci și doi de ani și sunt sănătoasă. Pentru mine asta contează cel mai mult. Cred că viața a fost generoasă cu mine și îi sunt recunoscătoare. La mulți ani mie! 

Încă un an...

        Hei! Astăzi mă gândesc că este noiembrie și vine ziua mea. Yu-hu, yee și tot așa :))
La mine timpul trece ușor ciudat.  Îl contorizez în lucruri importante, cum ar fi aniversările, sărbătorile sau anumite evenimente majore. Aici ca exemplu aș avea faptul că anul acesta avem un bac de dat.  În contorizarea mea ciudată uit de zile, de clipe , de „acum” în așteptarea a „ceva”. Oare nu așa facem toți? Cei mai mulți oameni așteaptă, lună de lună, ziua de salariu. Asta este cu adevărat trist.
       Ca să mă explic puțin, am să vă povestesc cum socotesc eu un an.
Începutul este liniștit. După ce se termină sărbătorile de iarnă și  până în februarie, avem o perioadă de liniște în care retrăim  anumite momente de care încercăm să ne detașăm. Spun asta pentru că, de obicei,  pe atunci începe să ningă feeric și avem impresia că trebuie să vină iar Crăciunul.
Ne trezim la realitate și inimioarele care apar pe toate drumurile ne spun că vine Valentine's Day. Este o sărbătoare adoptată, ceea ce nu mă deranjează, fiind doar un motiv în plus de primit gesturi simbolice de iubire, ceea ce mi se pare drăguț. Mie îmi plac cadourile. De fapt, ador să primesc cadouri și în apărarea mea, țin să menționez că nu sunt pretențioasă (chiar deloc). Gestul contează, nu?
Dar așa cum am adoptat această sărbătoare a iubirii, cu siguranță că îl prețuiesc și pe al nostru Dragobete. Ce poate să fie așa rău să primești flori, bomboane, sărutări și îmbrățișări?
Dragostea plutește în aer și pe nesimțite vine martie. Cu el vine și primăvara cu al ei mărțișor, alt motiv de bucurie, de trezire la viață și de renaștere. Am constatat că în această lună am cele mai multe aniversări.
 Ne amuzăm puțin de 1 aprilie și undeva pe aici, avem Sărbătorile Pascale. Acesta este momentul să ne facem curățenie în casă și în gând.  Mersul la biserică este un obicei nelipsit la noi în familie. Poate nu facem totul așa cum ar trebui, dar un minim de tradiție cred că face bine oricui. Atunci când postești îți vor părea mai gustoase bucatele, iar atunci când sufletul postește, cu siguranță ai să te simți mai liniștit, mai împăcat cu tine. Îmi plac foarte mult sărbătorile, cu toată agitația care te cuprinde atunci când te pregătești și parcă oamenii sunt mai buni (sau ar trebui sa fie). Casa este pusă la punct și bucatele te îmbie cu aroma lor, motiv de bucurie, sărbătoare, liniște sufletească și gânduri bune.
În fine, ca să revenim, după Sărbătorile Pascale urmează vara, cu al ei concediu și vacanța mare. O perioadă  liniștită în care nu ai nici o grijă și te prăjești la soare. După nelipsita întâlnire cu marea se instalează un pic de tristețe, căci conștientizăm că a trecut, pe nesimțite, o mare parte din an.
Ultimele trei luni, în schimb, sunt cele mai frumoase și sunt ale noastre. Avem aniversările noastre și asta dă startul pentru sărbătorile de iarnă. Abia când trec acestea pot să spun „ce a mai trecut și anul acesta...”
       Dintre toate sărbătorile cel mai mult iubesc Crăciunul. Are ceva magic și îmi place să las spiritul lui să mă pătrundă încă de la Sfântul Nicolae, când ne pregătim cizmulițele. De-a lungul timpului mi-am format niște principii în privința sărbătorilor și nu mă abat de ele.

Întotdeauna de Paști ne cumpărăm ceva nou și iepurașul aduce dulciuri. Sfântul Nicolae aduce dulciuri și fructe, dacă ai ghetuțele curate și ai fost cuminte; iar dacă nu, îți aduce o nuia :).  Iar Crăciunul se sărbătorește în familie și poți să primești tot ce vrei, după posibilitățile moșului și cât de cuminte ai fost. Nu îmi place să exagerez și este important să nu uităm să ne bucurăm și de lucruri mărunte. Cred că nu are importanță valoarea cadoului de Crăciun, cât gestul.
Acestea fiind spuse, ador Crăciunul! Îmi plac colindele și colindătorii. Îmi place să gătesc și împodobesc toată casa. Îmi plac cadourile de sub brad și mirosul de vin fiert cu scorțișoară. Îmi place căldura din casă și bucuria de pe chipul copiilor când vin să ne colinde (ceea ce se întâmplă tot mai rar...). Îmi doresc să ningă și mă emoționez de fiecare dată când mă uit la filme specifice Crăciunului.
Nu știu dacă mă înțelege cineva, dar eu sunt foarte fericită atunci când pot să dăruiesc și o fac din suflet. Pentru mine asta însemnă o mare bucurie sufletească, să știu că le-am luat celor dragi mie o mică atenție și cu cât mai multe cadouri am sub brad, cu atât mai fericită sunt.
        După toată această forfotă vine revelionul, care nu este la fel de magic și profund, dar are frumusețea lui. Acest 31 decembrie are o semnificație aparte la noi în familie.
Revelionul este fix motiv de petrecere, șampanie, artificii, și sărutul de sub vâsc. Și gata, a trecut anul! Zilele până la Bobotează sunt așa, ca să te obișnuiești cu ideea că o iei de la capăt cu un an nou, emoții noi, trăiri noi, orizonturi și amintiri noi. Off,  acum e Paștele și nici nu clipești bine, că deja bate Crăciunul la ușă. Aș vrea să pot să-l trag de haină pe acest an și să îl rog să mai stea, căci o să-mi fie tare dor...
        Acum, este deja noiembrie și vine ziua mea. Motiv de mare bucurie, dar și melancolie. Anii trec atât de haotic și niciodată nu sunt la fel. Fugim de ceva și alergăm după altceva decât ce avem. Ne pierdem în evenimente plăcute și mai puțin plăcute. Ne facem planuri visând la ce va fi, fără să fim conștienți de prezent, de clipa ce tocmai trece devenind amintire... Oare voi știți când au trecut atâția ani?
       Socoteala mea pare tare simplă și nu știu când au trecut atâtea clipe ce s-au transformat în ani.
Uneori nu simțim cum zboară timpul, nu știm când am ajuns la acești ani decât atunci când ne privim firele albe care ni se adună la tâmple; când ne privim copii de jos în sus și mâna ne tremură când le atingem chipul drag; dar cel mai tare simțim când am vrea să îi spunem ceva mamei și ea nu mai este... Și începem să numărăm un an de când nu mai este mama, tata, bunicul, bunica,..., doi ani, trei ani...
        Nu degeaba se spune să trăiești clipa, este tot ceea ce ai. Strângi în sufletul tău un buchet de clipe frumoase care sunt amestecate, pe alocuri, cu tristețe, poate și cu durere; dar asta este viața, asta ne definește. Decât să trăiești cu regretul că puteai și meritai mai mult, dar ți-a fost frică să iei de viață, mai bine trăiește la maxim, trăiește intens și nu uita să prețuiești fiecare moment (unic în felul lui). Așa cum îmi place mie să spun, în viață tot timpul este loc de mai bine sau de mai rău, de noi depinde ce parte a paharului vrem să privim, dar să nu uităm că noi nu ne-am născut să fim nefericiți.
       Și dacă nu găsești nici un motiv de bucurie în viața ta, atunci inventează unul. Eu mă bucur că vine ziua mea, vin sărbătorile, vine Crăciunul  și sunt fericită! Sunt fericită pentru că am onoarea de a mai adăuga o floare în buchetul vieții mele. Sunt oameni care nu au avut acest privilegiu și nu mi se pare corect să ne plângem, nu avem acest drept.
   Nu ai cum să înțelegi ce este viața doar din spusele altcuiva. Trebuie să ai propriile realizări, bucurii și dezamăgiri pentru că nimeni nu poate să știe cum ar fi fost pentru tine sau cât o să fie...

Copii din gară...

     Este duminică seara. Mâine copilul meu face 18 ani. Am lăsat totul baltă și am venit acasă pentru a fi alături de ea în aceste momente. Am simțit că are nevoie de mine și întotdeauna mi-am făcut timp pentru ea. Timpul este atât de important în viața noastră, dar noi realizăm asta doar atunci când este prea târziu. Niciodată nu știi cât timp mai ai și când se termină totul. Suntem atât de obișnuiți să amânăm spunând „nu acum”, „mai târziu” sau „mâine”, dar nu avem niciodată certitudinea că mâine va veni. 

Greu, dar am învățat asta și uite așa, din dorința de a avea cât mai puține regrete, ieri am zburat spre casă iar astăzi am dat o fugă până la mare, căci asta și-a dorit de ziua ei. Sincer vă spun că i-am înțeles dorința, pentru că și mie mi-a fost dor de mare. Mi-a fost dor să o simt, să o aud, să o miros, să-mi plimb picioarele goale prin nisipul ei...

Pentru că acesta părea a fi cel mai frumos cadou, zis și făcut.

Acum, ne întoarcem acasă obosite după o zi de umblat hai-hui pe malul mării. Cum nu știam sigur la ce oră terminăm de colindat, nu ne-am luat bilete pentru întoarcere, ceea ce a făcut să fim surprinse de faptul că, înainte cu o oră de plecarea trenului, nu mai erau bilete cu locuri. Așa că, iată-ne pe holul trenului, așezați pe scară și așteptând plecarea lui. De mult timp nu am mai văzut așa aglomerație în tren, dar nici nu am mai mers cu trenul de ani de zile. S-au schimbat lucrurile și nu prea. Trenul are uși automate, compartimentul este mare, curățel, dar același miros de toaletă infectă, aceiași oameni certăreți din orice și aceleași papornițe înghesuite în tren, semn că oamenii nu s-au schimbat prea mult.
    Stau pe scări, chiar lângă toaletă (fiind singurul loc liber) și încerc să privesc pe geamul foarte murdar. Cum am de așteptat o oră până pleacă trenul, caut cu privirea ceva care să-mi facă să treacă timpul mai ușor. Conversații nu poți să ai pentru că spațiul nu îți permite. Suntem atât de înghesuiți încât cred că mi se aud și gândurile de cei zece oameni lipiți din jurul meu. 
    Aud hărmălaie pe peronul vecin și curiozitatea mă atrage. Sunt cinci copii zgomotoși care se hlizesc. Primul impuls este să îi judec și să îi cataloghez ca fiind nespălați și prea gălăgioși. Oare, nu asta facem toți în primă fază? Uneori, datorită experienței, avem dreptate și judecăm corect, dar dincolo de aparențe, toți avem de spus o poveste.
    Curiozitatea mă face să-i privesc, dar cu dezgust. Nu îmi place stridența cu care încearcă să iasă în evidență. După ce depășesc faza primului impuls, îi privesc cu atenție și în față mi se înfățișează o cu totul altă imagine. Zăresc povestea de dincolo de aparențe sau poate doar îmi imaginez.
    Privesc trei fete și doi băieți, care nu cred că sunt mai mari de clasa a IV-a. Uitându-mă cu atenție, observ că trei dintre ei au geci de piele și chiar una dintre fete poartă cercei de aur. Realizez că nu sunt chiar amărâți și nu cerșesc. Sunt pe un peron gol și dansează după o muzică auzită doar de ei . Se urcă pe scaunele de pe peron folosindu-le ca pe o scenă, în încercarea lor de a atrage atenția călătorilor din tren. Se amuză și se zbenguie într-un dans ce se sfârșește lasciv, ceea ce mă întristează.
Le aud hohotele de râs cristaline și le văd fericirea pură pe chip. Simt cum dezgustul meu se transformă în milă. Sunt doar niște copii nevinovați, dar ce șanse au ei în această lume? Ce șanse au să-și depășească condiția? Sunt atât de inocenți în joaca lor, niște actori inconștienți de faptul că zarurile sunt deja aruncate, jocurile făcute...
Îi privesc fără să mă pot opri, căci râsul lor este molipsitor. Fără a fi obsceni (datorită vârstei), se împing, se freacă de o bară imaginară, se dezechilibrează și cad. Se ridică și râd fericiți, iar și iar...
Copilărie nevinovată și lipsită de griji, pe o scenă imaginară, într-un colț de țară, pe un peron gol dintr-o gară...
Inconștiența cu care privesc lumea le dă un farmec aparte. Nu știu când a trecut timpul și când trenul se pune în mișcare, ei își iau „la revedere” de la puținii spectatori care i-au privit. Fac semne disperate cu mâna, scot bani din buzunare și îi lipesc pe frunte, după ce i-au lins în prealabil pentru a se lipi. Gestul îmi dă un gust amar, căci îmi confirmă prima impresie și cum se spune că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, șansele ca ei să evolueze sunt nule. Mi-aș dori să mă înșel, dar intuiția îmi spune că ereditarul este adânc înrădăcinat...
     Îi văd cum se fac mici pe scena lor improvizată, probabil așteptând alți spectatori. Să trăiești într-o familie de genul acesta, unde viitorul este deja scris și evoluția trasată cu mult înainte să te naști, este dureros. Asta, pentru mine înseamnă să nu ai noroc. Pentru a putea supraviețui trebuie să se adapteze la mediul din care provin și cu siguranță acasă nu îi așteaptă o baie caldă, o mâncare gătită, un colțișor pufos doar al lor. Cu siguranță nu este nimeni care să îi ajute la teme și să îi sfătuiască să învețe pentru a-și depăși condiția. După gesturile lor, îmi dau seama că soarta le este pecetluită și probabil le va fi mai ușor să facă bani din dansul la bară, prostituție, furt...
     Râsul lor cristalin și nevinovat este singurul lucru bun din viața lor, dar ei nu știu asta. Nu știu că sunt, poate, cele mai frumoase momente din viața lor și mai curând decât ar fi normal, vor fi îngenunchiați fără a avea șansa de a știi (măcar) că se putea trăi și în alt fel.
Dacă la început îi priveam cu dezgust, acum îi privesc cu tristețe și mă bucur pentru puțina lor fericire furată de la viață. Sunt doar niște copii care se joacă inocenți pe o scenă improvizată și imaginară într-o viață dură, plină de lipsuri.
Oare acasă îi așteaptă brațe calde care să îi cuprindă cu dragoste și dor?
Oare sufletele lor nevinovate aud cuvinte pline de iubire?
Oare există cineva care să îi trezească dimineața ca să îi trimită la școală, cu un pachețel în geantă și cereale cu lapte pe masă?
Oare lor le-a spus cineva astăzi „te iubesc, copilul meu” sau „ bravo, sunt mândru de tine”?
Oare câți dintre ei au norocul ca în viața lor să se întâmple o minune?
     Stau și mă întreb, a mia oară, ce șanse au acești copii să se ridice și să ajungă cineva în viața asta?
Mă simt norocoasă pentru că am fost, doar, un spectator în această piesă și sunt recunoscătoare sorții că nu m-am născut într-o șatră, unde nu aș fi avut (poate) nici o șansă să pot zbura și să-mi îndeplinesc toate dorințele. Probabil de aceea îmi place să văd partea pozitivă a lucrurilor din orice situație, decât să-mi plâng de milă, să dau vina pe soartă și să mă umplu de nefericire pentru toate câte mi s-au întâmplat. Așa cum este loc de mai bine, tot așa se putea și mai rău, nu?
     Într-adevăr este cu mult mai ușor să judecăm. Suntem orbi și surzi la povestea celor din jur. Din păcate, de cele mai multe ori nu putem face nimic pentru ei. Dacă le-am acorda măcar puțină atenție, asta ne-ar face să vedem partea frumoasă a lucrurilor și ne-ar aduce aminte să fim recunoscători pentru confortul din viața noastră. 

   Până la urmă, conștienți sau nu, toți suntem niște bieți actori. Cu public sau fără, încercăm să ne spunem povestea, să ne facem auziți pe scena propriei vieți.

Și gol de-aș sta în fața ta, tot ai crede că-ți ascund ceva...

        Astăzi m-am oprit puțin asupra prejudecăților. Suntem crescuți într-un anumit fel iar acesta, nu ne permite o bună vizibilitate asupra realității și nici societatea în care trăim nu ne prea ajută. Ne regăsim la cele două extreme și este foarte greu să menținem un echilibru. Suntem ori prea buni și luați de proști, ori prea nesimțiți și indiferenți. Uneori, cred că singuri ne îngustăm orizontul permițând unor factori externi să ne zică cum este bine să fim și cum nu. Nu suntem capabili să judecăm singuri, fără a cere acceptul sau opinia altora, iar în cazul în care suntem suficient de lucizi și conștienți în ceea ce ne privește, atunci cu siguranță cei din jurul nostru nu au capacitatea de a înțelege asta și vor veni să arunce cu noroi în noi. Oricum o dai, nu este bine.
       Ce este bun și frumos pentru cineva, nu trebuie să fie bun pentru toată lumea, dar asta nu însemnă că este rău și urât. Ce funcționează pentru mine, nu trebuie să funcționeze la fel pentru toată lumea, iar faptul că avem opinii diferite nu trebuie să supere pe nimeni. Suntem liberi să luăm decizii și să ne spunem părerea fără a ne ascunde în spatele unor vorbe și purtând măști, doar pentru a nu răni orgoliul cuiva. Din această cauză, spunem de foarte multe ori lucruri care nu sunt adevărate. Spunem oamenilor că sunt frumoși, când ei poate nu sunt. Poate nu sunt în acea zi sau poate nu sunt pentru noi, dar mințim ca să nu rănim sau poate pentru că așa ne-am obișnuit.
      Spunem de cele mai multe ori „da”, când de fapt am fi vrut să spunem „nu”, dar oamenii se supără oricum. Oricât i-ai da unui om și orice i-ai face, dacă este să fie nemulțumit, să știi că așa va rămâne. Îți va găsi mereu „nod în papură” și asta te face să te închizi în tine, să te distanțezi și să-ți umpli sufletul de ranchiună sau de singurătate.
       De ce ne trebuie curaj pentru a spune cuiva un „nu” sincer în față?
     „Nu” pot să te ajut sau „nu vreau”.
     „Nu” îmi place ce ți-ai luat, dar dacă ție îți place este ok.
     „Nu” vreau să merg cu tine sau da, te poți duce singur fără să mă supere, căci nu suntem legați ombilical, dar să nu mă minți.
    „Nu” vreau să fim prieteni și asta nu trebuie să te facă să mă urăști. Asta nu însemnă că este în neregulă ceva cu tine și că eu mă cred prea bună, ci poate că, pur și simplu nu ne potrivim sau poate eu am o problemă. Da, poate. Ce problemă? Uite, nu mai am încredere în oameni, nu mai sunt dispusă să pierd timp ca să descopăr ceva bun în fiecare. Viața este atât de scurtă și noi o risipim pe explicații inutile. Vreau să-mi trăiesc propria viață, sunt adult și nu trebuie să mă justific în fața nimănui și-mi asum fiecare decizie. Niciodată nu o să vină nimeni să îți ofere o zi de viață în plus. Atât cât ai și gata. Nu știi când se termină și nu merită să o risipești.
      Când simți că este „nu”, ar trebui să rămână „nu”, fără să supere pe cineva. Mi se pare mai grav să minți și să te prefaci, doar de dragul conversației sau de jenă. De ce ne preocupăm mai mult de sentimentele oamenilor din jur, decât de ale noastre? Asta nu însemnă că trebuie să aruncăm cu vorbe, dar nici să ne călcăm pe noi în picioare pentru confortul sufletesc al altcuiva, pentru a-i menaja și hrăni orgoliul.
      De teama de a nu răni,  unii oameni se retrag în tăcere devenind închiși și cu timpul rămân singuri. Alții, din dorința de a ieși în evidență au devenit atât de superficiali, încât nu-și mai încap în propria piele. Nu mai știm să fim sinceri, dar nici să primim sinceritatea cuiva și cei mai mulți se prefac a fi sinceri aruncând cu venin.
      De ce doar „alții” au curajul de a ne spune părerea lor, chiar dacă nu o ceri sau nu te interesează, cu așa o „sinceritate” care doare?  Ei de ce nu se gândesc că vorbele lor rănesc? Noi unde ne-am pierdut? De cele mai multe ori oamenii cu caractere mici au un tupeu mare. Oamenii cu lipsuri îți văd cel mai bine defectele. Și noi? Cu cât încercăm mai mult să nu deranjăm, să nu rănim, cu atât mai tare vor veni acei „alții” care ne vor lua de proști, slabi de înger și în prostia lor se vor crede superiori dând drumul la gunoiul din ei, murdărim totul în jur.
       Și oare de câte ori nu mi s-a întâmplat să fiu catalogată, ignorată, judecată, doar pentru că nu îmi pierd vremea urmând orbește pe oricine. Știu că asta mă face inabordabilă, rece, dură și rea în ochii unora ...și ce dacă! Am învățat să trec peste și nu mă mai opresc pentru orice buruiană.
       Îmi amintesc de mama mea, a nu știu câta oară...
       Avea o prietenă care nu îi era așa prietenă. Am văzut multe lucruri ce nu au ce căuta într-o prietenie, dar mama mea nu îi zicea niciodată nimic. Această femeie le avea pe toate. Știa tot ce se mișcă în cartier, era nemulțumită de toți vecinii, își bârfea propria familie și toate așa zisele prietene; iar pe mama o folosea doar când avea nevoie, când nu avea cu cine să stea, când dorea să afle noutăți despre familia mamei. O interesa de  fiecare ce a mai făcut, ce și-a mai luat, pe unde a mai fost și în mod special de necazuri părea interesată. Atunci când mama avea o nemulțumire ea o amplifica punând paie pe foc și învrăjbind sufletul mamei.
       Culmea este că eu am reîmprietenit-o pe mama cu această doamnă, ele fiind certate de foarte mulți ani. O cunoșteam de când m-am născut și nu mi-am imaginat niciodată că sub aspectul acela binevoitor se ascunde o „hoașcă”. Am încercat să îi explic mamei că în viață ai nevoie de prieteni, nu poți să trăiești singur. Știam că prietenia cu mine îi este de ajuns, dar în același timp eram conștientă că uneori simți nevoia să vorbești și cu altcineva.  În fine...
      Cu greu le-am reîmprietenit și cumva mi-am săpat singură groapa, căci treptat această femeie a învrăjbit-o pe mama împotriva noastră, a familiei și a mea.
Am avut multe momente în care m-am necăjit, căci eu vedeam adevărata față a acestui om și mama părea oarbă.  O auzeam râzând de multe ori pe mama și asta pentru mine era suficient cât să mă facă să nu mă bag în prietenia lor. O văzusem toată viața nefericită pe mama și când o întrebam de ce e supărată, îmi răspundea „și veselă de ce aș fi?” Mă necăjea atât de tare că nu o puteam face fericită, dar cumva „prietena” ei a reușit asta și pentru mine era important să o văd pe ea fericită. Au trecut anii și cumva relația dintre mine și mama mea nu a putut fi distrusă, așa cum poate și-ar fi dorit acea prietenă, deși s-a străduit cumva (o învăța pe mama să mă mintă, să se prefacă, să fie rea, să creadă că noi suntem răi...).
       Dar ca un făcut anul trecut am stat acasă. Cred că Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurile...
       Am petrecut timp cu mama, deși... dacă aș fi știu că doar atât mai am....
       Am avut destul de multe discuții, ne-am mai și râcâit, ne-am și ciondănit, dar prietenia dintre noi a fost mai puternică și iubirea a triumfat. Ne-am plâns una la alta, am râs împreună și ne-am încurajat. În aceste momente am întrebat-o pe mama, dacă ea chiar nu îi vede adevărata față a acestei prietene. Adică ceva de genul, „măi mamă, tu chiar nu vezi că este foarte rea, minte, te folosește și ne învrăjbește?” Răspunsul ei m-a șocat, „ba da, știu că minte, bârfește pe toată lumea și nimic nu îi convine, dar e prietena mea, zic ca ea și fac ca mine, o las să vorbească.”
       Mult timp nu am înțeles cum poate să fie așa. Eu eram de principiul mai bine singură decât în așa o proastă companie.  Nu am putut niciodată să mă complac în asemenea situații.  Dacă aș fi reușit să fiu ca ea, astăzi aș fi fost înconjurată de o grămadă de oameni, dar nu am putut niciodată să fac asta și chiar am avut perioade lungi din viață când am fost singură, fără acești așa ziși prieteni.
       Bine, singură este un pic impropriu spus, pentru că eu singură nu am mai fost de când m-am măritat, am născut...
       Tot timpul am avut-o pe fiica mea ca și prietenă, pe soțul meu și după ce m-am măritat m-am apropiat și de mama. Când eram puștoaică acasă la ai mei, singurul meu vis era să plec de acasă. După ce am născut am învățat că mama rămâne mamă, indiferent de situație și abia atunci am devenit prietene, eu și cu mama mea, dar asta este o altă poveste...
        Revenind la subiect...
        Atunci când sufletul îți plânge, apreciezi dacă este cineva acolo să îți șteargă lacrimile și eu credeam că lângă mine este prietena mamei. Când mama era în spital această femeie ce părea a fi pâinea lui Dumnezeu, se oferea să mă ajute cu tot ce am nevoie, chiar fără să îi cer. Nici nu murise mama și ea se oferea să îi facă pomenile.
         Abia când mama a murit am înțeles adevărul. Din tot ce se oferise să facă, să-mi fie aproape, brusc nu mai avea timp, niciodată nu era disponibilă, se iveau tot felul de probleme în familia ei și chiar dacă ea „voia” să mă ajute, nu mai avea când.
        Nu o să ui niciodată seara când am venit de la spital...
        Simțeam că mama nu o să se mai facă bine și voiam să mă pregătesc pentru ceea ce va urma. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu „prietena” mamei care îmi promisese că mă va ajuta să îi alegem  hainele, dar brusc se jura că nu mai are timp, că trebuie să plece nu știu unde.
         Mi-am dat seama că mă minte și i-am spus în față că este ok dacă nu vrea să mă ajute, eu nu mă supăr și am să mă descurc. Am simțit că cineva mi-a luat inima și mi-a învăluit-o într-o aură care nu putea fi pătrunsă. Din acel moment nu m-a mai atins nimic, nu m-a mai rănit. Am mers acasă împăcată, mi-am luat copilul să-mi fie alături și nu am mai cerut ajutorul „prietenei” mamei mele. Din acel moment am știu tot ceea ce trebuia să fac și am făcut ca și cum cineva de acolo de sus veghea asupra mea și îmi îndruma pașii.
         Știu că intrând în casă primul meu gând a fost să aprind o lumânare, dar la vremea aceea nu am știut de ce simțeam nevoia de a face asta. Mai târziu am aflat că mama mea murise după ce plecasem eu de la spital. Cumva cred că asistase la discuția mea cu prietena ei și eu cred că ea mi-a luat sufletul în palma ei caldă și mi-a dat tărie și curaj.
         Despre „prietena” mamei ce să vă spun? Nici măcar la biserică nu avenit să își ia la revedere, dar întreba vecinii cum a fost la pomană și ce meniu am avut. Știu sigur că nu m-a suportat tocmai pentru că i-am spus adevărul în față și pentru că nu i-am urmat „sfaturile” orbește.  Și mai știu ceva! Ea nu i-a fost niciodată o prietenă adevărată mamei, dar mama mea da.
      Mama mea avea o vorbă în ceea ce mă privește: „Mai bine să te creadă lumea a rea, decât proastă”  și mă privea cu mândrie. Acum nu știu ce să zic, căci rea nu sunt, dar am învățat să spun adevărul în față, chiar dacă doare sau e incomod. Nu mi-a adus niciodată satisfacții faptul că am avut dreptate și am fost sinceră. De cele mai multe ori, oamenii în fața cărora mi-am arătat sufletul dezgolit au fost cei mai orbi și m-au rănit cel mai tare, dar conștiința mi-e liniștită și sufletul ușor.
         Da, este adevărat că trebuie să luăm omul așa cum este și cei mai mulți își risipesc ani din viață încercând să schimbe pe cineva (un șot, un copil, frate, prieten,...). Fiecare trebuie să-și trăiască propria viață și să lase propriile urme. Dacă ne place sau nu, dacă vrem pe cineva în viața noastră sau nu, alegerea ne aparține atâta timp cât ne asumăm deciziile și suntem conștienți că suntem oameni. Suntem diferiți și avem calități, avem defecte, bucurii , tristeți, vise, regrete și nu suntem perfecți.
         Eu am ales să nu-mi irosesc clipe prețioase din viață cu oameni inutili, poate ei sunt importanți pentru cineva, dar nu pentru mine. Vă sfătuiesc să faceți la fel și să nu vă pierdeți vremea cu mine, încercând să mă schimbați.

 

     P.S.     Se spune că atunci când rămâi gol în fața oamenilor aceștia nu mai au cu ce să te rănească, dar poate că niciodată nu trebuie să te dezgolești într-atât...

Încă o lacrimă inutilă...

       Te-ai gândit vreodată că ți-ai irosit toată viața aiurea, cu oameni care nu meritau și lucruri în care ai crezut orbește, dar nu ți-au adus fericirea? Alergăm toată viața după ceva sau cineva și nu știm când trec anii. Răspunsul la orice întrebare îl găsim în noi, în adâncul nostru, doar că noi nu știm să îl descifrăm.
       Te-ai trezit vreodată că ai obosit să tragi de oameni ce nu vor schimbarea în viața lor, dar tu insiști să îi târăști după tine? Oare ce ne dă certitudinea că noi știm cum e mai bine?
       Te-ai simțit vreodată atât de confuz, încât nu știi încotro să o iei, dar să fii convins că trebuie să mergi mai departe ca și cum ceva te cheamă, te așteaptă să-l descoperi.
       Te-ai trezit vreodată cu ochii în lacrimi și sufletul atât de pustiu, dar să nu știi de ce? Ca și cum ai purta în suflet zeci de dorințe ascunse ce își așteaptă împlinirea și simt cum tu vrei să renunți.
       Te-ai trezit vreodată... sau mai bine zis, ți s-a întâmplat să vrei să dormi și să nu poți; să stai cu ochii deschiși în noapte căutând răspunsuri la prea multe frământări?  Căci mintea ta nu vrea să doarmă, are mii de gânduri pe care le învârte și nu se oprește până nu știe ea sigur cum e mai bine. Abia atunci se așterne liniștea pe chipu-ți obosit.
        Ți s-a întâmplat să te detașezi de oameni, să îi privești de la distanță și să vezi dincolo de măștile lor? Vorbim cu oamenii în fiecare zi, dar cu adevărat nu-i ascultăm niciodată. Încă nu am învățat să ascultăm cu inima sufletele care ne vorbesc și mintea, uneori, poate fi înșelătoare...
        Mă simt singură...
 A nu știu câta oară, sentimentul de singurătate mă cuprinde în brațele sale și mă strânge la pieptu-i rece. Simt cum mă ia amețeala și cu cât mă zbat să scap din strânsoare, cu atât mai tare mă înlănțuie și nu mai pot să respir. Încă mă simt blocată într-un timp trecut și nu mă pot elibera de nostalgii, de regrete... Am un sentiment profund de pierdere pe care nu îl pot depăși. Caut ceva și nu găsesc. Uneori cred că mă caut pe mine, căci, mă mai pierd din când în când. Poate îmi caut liniștea, fericirea sau poate un prieten, cine știe...
        Cumva, mă învârt în loc și nu știu în ce direcție să o iau, dar simt cu toată ființa că trebuie să plec. Unde? Nici eu nu mai știu, dar simt o nevoie acută de schimbare. Mă simt singură și vreau să cer ajutorul cuiva, dar nu e nimeni. Sunt singură și așa am fost mereu. Nu vreau pe cineva care să îmi dea sfaturi sau dreptate. Mi-e dor de cineva  cu care să pot vorbi fără rețineri; de cineva cu care să pot râde și plânge, fără explicații; de cineva care să mă asculte fără măști și ipocrizie atunci când mă las goală în fața lui.
   Toată lumea se simte îndreptățită să te judece și să-ți intre cu bocancii în suflet. Pe vremea mea, te descălțai la ușă și cereai voie să intri, nu dădeai buzna... Acum toată lumea este expertă în a da sfaturi și nimeni nu te mai ascultă cu adevărat. Toți știu cum e mai bine pentru tine, dar în viața lor e un imens pustiu.
        Cu cât mă retrag mai adânc în cochilia mea, cu atât mai mult atrag comentariile răutăcioase. Faptul că tac și nu mă plâng este și mai grav. Știi cum este cu „gura lumii”?  Sigur că da!
Dacă te plângi ești „vai de mama ta” și dacă nu te plângi, ești „al dracului”. Oare cum este mai bine?
Oamenii au așa o mare capacitate de a te călca în picioare, de a te face să te simți vinovat din orice. Ajungi să te simți vinovat pentru că ai vise sau pentru toate realizările tale, ca și cum le-ai fi furat. Te simți vinovat și pentru că respiri, pentru că ai demnitate sau că suferi în tăcere. Nimeni nu se gândește că dincolo de aspectul nostru, toți suntem oameni. Toți suntem muritori și fragili în fața sorții. Așa sunt și eu, doar un om. Un om cu temeri, dezamăgiri, vise, împliniri sau neîmpliniri.
         Și mi-e frică! Da, îmi este frică și plâng, dar nimeni nu știe asta. Îmi este frică și nu am cui să îi spun, dar nici încredere nu mai am. Îmi port cu demnitate lacrimile, bucuriile și tristețile. Am învățat să nu le mai spun oricui, dar faptul că nu îmi vărs nefericirea peste tot și la oricine este și mai ușor de catalogat, de judecat.
Sunt sătulă de oameni care se prefac înțelegători și apoi te rănesc cu tot ce le-ai permis să știe despre tine. Îți răstălmăcesc vorbele și ți le aruncă în față cu reproș ca pe o victorie asupra ta.

Și mă simt atât de singură... O nefericire profundă care pune stăpânire pe inima mea, mă face să simt că  nu mai am aer, că port un pietroi mare și greu pe piept. Uneori singurătatea este liniștitoare, alteori apăsătoare, dar acum doare...
   Ai simțit vreodată că ai căzut atât de jos, încât mai jos de atât nu se poate? Dar viața îți demonstrează că se poate. Așa cum este loc de „mai bine”, tot așa există și „mai rău”.  Asta înseamnă să te bucuri de ceea ce ai, pentru că, deși nu te mulțumește și nu vezi, totuși ai o comoară numai a ta. Atâta timp cât ești viu să nu uiți că ești bogat și fii recunoscător pentru asta, nu toți au acest privilegiu.
   Ai simțit vreodată că, deși ai mulți prieteni, nu îi poți deranja mereu și mereu cu aceleași frământări interioare care par că nu se mai termină?  Chiar și tu obosești ascultându-te mereu.
   Ai simțit vreodată că oamenii se mulțumesc cu atât de puțin de la viață, doar tu vrei mai mult și mai mult? Ai simțit cum toți din jurul tău își trăiesc liniștit viața, doar tu nu îți găsești locul?

Am învățat că toți avem o poveste, dar nu toată lumea alege să o trăiască. Poate că povestea mea, cu cât este mai intensă, cu atât mai mult mă definește și mă șlefuiește mai bine. Trebuie să treci prin multe ca să știi cine ești.  Unii oameni învață pur și simplu de la viață, alții citesc mult  și caută să afle răspunsuri, în vreme ce o parte rămân orbi la viața care le trece prin fața ochilor.
   Ai simțit vreodată că toată această furtună care-ți întunecă cerul și-ți face inima să plângă este, doar, într-un pahar cu apă?
   Este firesc să nu înțelegi. Nici nu am pretenția să fiu înțeleasă, cum nici eu nu înțeleg tot și pe toată lumea, dar măcar încearcă să nu mai arunci cu pietre. Descalță-te înainte de a intra în casa și sufletul cuiva, învață să spui „te rog”, „mulțumesc”, „am greșit”, „iartă-mă”, „te iubesc”, „îmi ești drag/ă”...
    Poate contează pentru cineva, iar dacă nu, fă în așa fel să conteze pentru tine.

P.S.     Te-ai simțit vreodată neînțeles și singur? Atunci sigur ești scorpion sau ai depresie. Fă ceva! Încerc să zâmbesc încercând să glumesc, dar nu reușesc. Încă o lacrimă inutilă îmi curge pe față, poate chiar aveam nevoie de singurătate...

Doar o clipă, mi-aș dori să mai am...

           Off, Doamne... Astăzi îmi simt inima grea. Trăim încrâncenați, fără să chibzuim că totul durează doar o clipă, atât și nimic mai mult. Ai clipit și deja ți-au murit bunicii. Mai clipești o dată, ai rămas și fără părinți. Te uiți în oglindă și nu îți dai seama când ai clipit, cum de nu ai fost atent?  Ai trecut de patruzeci de ani și nu știi ce ai făcut cu atâția ani, iar chipul din oglindă înstrăinat... îți pare cunoscut.
          În mintea mea, încerc să-mi amintesc de mine și mă necăjește că am uitat multe lucruri. În clipa asta mă regăsesc în apropierea vârstei de șaptesprezece ani. Eram înăltuță și firavă. Mergeam pe strada care duce spre casă. Era cald afară și eu mergeam vorbind cu mine însămi, ceea ce se întâmplă și acum destul de des. Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri. Eram îmbrăcată cu o fustă albă ce-mi ajungea până la gambă și asta mă nemulțumea puțin. Eu preferam lungă până în pământ sau deasupra genunchiului, însă pe aceasta o primisem cadou și avea o croială frumoasă.  Dar ținuta nu are așa multă importanță, cât discuția din mintea mea. Nu îmi amintesc cum am ajuns la ea sau cum s-a terminat, dar îmi amintesc cum îmi spuneam singură că vine ziua mea și fac șaptesprezece ani și mă minunam singură, „wow, șaptesprezece ani și la anul fac optsprezece, pe urmă nouăsprezece, douăzeci...”. Nu am uitat și sper să nu uit senzația aceea. Aveam impresia că sunt chiar mai înaltă și-mi admiram umbra pe asfalt.  Eram atât de încântată încât, cred că începusem să vorbesc cu voce tare și când am conștientizat că vorbesc singura pe stradă, m-am rușinat.  „Șaptesprezece ani, mamă ce mare sunt!”  Ce naivă eram și ce rău îmi pare că nu am știut ce repede trec anii... Și astăzi la fel mă minunez, dar cu lacrimi în suflet, „wow, am trecut de patruzeci de ani!  Doamne, oare când au trecut?” Diferența constă în faptul că, la șaptesprezece îmi puneam ani în plus și încercam să mă imaginez mai mare, iar acum mă bucur până în ultima zi de anii împliniți și mi-aș fi dorit să nu fi trecut așa repede...
        Anul trecut am petrecut cu mama mea perioada aceasta din an.  Nu am știut că voi clipi și ea va dispărea din viața mea. Tot o clipă a trebuit să treacă...
       Mi-a bătut la geam zâmbind, îmi făcuse chifteluțe. I-am zis să intre și mi-a spus că e obosită, se duce acasă. Eu i-am spus că mă răsfață și o să mă îngraș. Chipul ei mi-l amintesc cu drag  când mi-a spus râzând: „ lasă dragă, că arăți bine la vârsta ta”. Și a plecat, dar nu s-a mai întors...
A fost o clipă... A fost o clipă de care aș fi vrut să mai trag. O clipă pe care aș fi vrut de multe ori să o mai trăiesc, să o schimb... A fost o clipă pe care o visez de multe ori noaptea. Uneori mă alină amintirea ei, alteori mă doare...
      La mulți ani, Bobocica mea!
      Doar o clipă a trecut...de când te-am văzut ultima oară...

   

P.S.   Doar o clipă mi-aș dori să mai am șaptesprezece ani și să-mi pot spune „iubește mai mult Mihaela, căci iubirea te va alina mai târziu...”

Dor să aparțin

        Astăzi de dimineață mi-a sunat la ușă un bătrân. Dacă nu ar fi vorbit,  puteai să spui că este român, cum la fel de bine putea fi francez, italian... Oamenii sunt la fel, doar caracterul și limbajul ne diferențiază. În rest toți ne naștem și îmbătrânim la fel. Toți avem sentimente, vise, dezamăgiri, bucurii și tristeți... Zâmbim atunci când suntem fericiți și plângem când avem o durere. Ne curg la fel lacrimile și în piept avem doar o inimă ce se frânge la fel de ușor.
        În momentul în care a deschis gura și a turuit în germană, m-a blocat pentru o fracțiune de secundă. Omul poftise la ardeiul iute din grădină și cerea voie să ia și el câțiva. Am reușit să îi spun că vorbesc foarte puțin germană (spre deloc, aș spune), dar că am înțeles ce zice și l-am condus să își aleagă.
        Am început o conversație ușoară, într-o engleză combinată cu cuvinte nemțești și a fost chiar plăcut. I-am explicat că sunt ardeii vecinei mele, dar cum ea nu este acasă poate să-și ia câți vrea :))
         El mi-a spus că știe puțină engleză pentru că sora lui trăiește în America, New York. Încântată de asta, i-am povestit că și fiica mea își dorește să ajungă în America.
         Deci, un om este tot om, indiferent de țara în care locuiește și de limba pe care o vorbește. Și el are vise la fel ca și noi, doar că în vreme ce noi ne dorim să ajungem la el în țară, visul lui este să ajungă în America. Acest lucru mi-a fost confirmat și de fiica mea, care a fost oaspete într-un liceu de aici și mi-a spus că marea majoritate a copiilor de aici visează să plece din Germania, destinația fiind America.
        Vedeți?  Și ei au vise și își doresc să le fie „mai bine”.
        Și el a poftit la ardeiul din curtea altuia, doar că nu a sărit gardul să fure.
        Și ei sunt curioși la tot ce se întâmplă pe afară. Îi vezi cum trag perdeaua și se uită, dar îți zâmbesc și îți răspund la salut, nu doar se uită pe ascuns.
        Poate și la ei o fi râca dintre vecini, dar mai presus de asta, ei sunt o comunitate și se pare că țin mult la asta. Că te plimbi prin oraș, prin pădure sau pe la livezi, totul este foarte curat și organizat.
        În general sunt foarte discreți cu viața lor.  Nu sunt stridenți în viața de zi cu zi și asta te face să crezi că satul este părăsit, doar luminile de la ferestre îi trădează că sunt în case. În schimb, cum se face vineri seara lucrurile se schimbă și devin mai zgomotoși.  Îi auzi pe afară, în grădinile caselor cum  își iau cina în familie sau cu prietenii. Stau și vorbesc la  un pahar și se aud hohote de râs. Doar în weekend îi vezi cum trebăluiesc pe lângă casă, cum se plimbă prin livezi sau pur și simplu lenevesc la soare.
         Mai tot timpul în sătucul acesta este câte un „Fest” care, de obicei, durează cam trei zile :))
Atunci se adună aproape toți, se salută, stau la mese și vorbesc. Comunitatea este importantă aici. Asta admir cel mai tare la ei și regret cel mai mult că la noi s-a pierdut.  Să-ți fie dragi oamenii, să simți că le aparții lor și locului în care te-ai născut și ai crescut...

P.S.      Vara petrecută  la bunici, la țară... Am amintiri vagi, din copilăria mea.  Cum colindam pădurile și nu aveam frică. Umblam în picioarele goale și salutam pe toată lumea cu un „săru' mâna” spus în gura mare. Bătrânii umblau ușor aplecați cu un toiag în mână, ca să îi ajute la mers. Te întrebau „a cui ești maică”, iar când le spuneai, deja știau, „a, ești a Aurichii de la București, a lu' Leana, lu' Gheorghe de la dial”. Eram a cuiva, de undeva...
            Acum pare că alerg spre nicăieri iar în suflet simt dor. Dor să aparțin...

Despre Gigi...

          Cine este Gigi? Gigi, Cici, Dorel, Leana, Veta...toți avem în viața noastră câte o așa mare personalitate. Unii, chiar mai norocoși, au parte de mai multe exemplare sau de toată familia.
      Este un subiect destul de trist, după părerea mea, dar am să încerc să îl îndulcesc puțin făcându-l ușor amuzant, ca să poată fi digerat.
      Am tot auzit vorbindu-se despre oameni capabili să-ți stoarcă energia din corp și să te încarce negativ, doar prin simpla lor prezență în viața sau în apropierea ta. Am auzit că li se spune vampiri energetici sau persoane toxice. La început am râs pe tema asta și nu am dat importanță prea mare subiectului, dar treptat am început să fiu mai atentă la detalii și tind să cred că există un sâmbure de adevăr. Știți cum se spune, „nu iese fum fără foc”...
       Acești oameni emană atât de mult negativism, încât nu ai cum să te lași păcălit de falsa pozitivitate ce o etalează. Din păcate, sunt destul de multe exemple de genul acesta și am să mă limitez la unul general, pe care am să îl numesc Gigi.
      Acest Gigi este o adevărată bijuterie, căci tu nu le poți avea pe toate în viață, dar Gigi le are. Așa că, despre Gigi o să vă tot povestesc pentru că este un izvor nesecat de prostie amestecată cu o răutate bine mascată și o doză de....  nu știu... Încerc să îi găsesc o calitate pozitivă cât de mică și nu găsesc nimic, așa că rămâne prostie și răutate, punct.
   Stă ascuns sub o față zâmbitoare, veșnic dornic să te „ajute”, dar plin de trufie și îți aruncă vorbe ușor înțepătoare. Aparent pare „pâinea lui Dumnezeu”, dar este un om cu un suflet așa atât de mic... Uneori mă mir că nu-i pocnește fața de la acel zâmbet fals și tot timpul mestecă ceva, dând impresia că rumegă în permanență.
      Este un om care vorbește enorm și niciodată nu te ascultă. Știți genul acela de persoane care te întreabă „ce mai faci”, dar nu așteaptă să îi răspunzi și te întrerupe pentru că avea ceva să-ți povestească și cu care să se laude sau să se plângă? Gigi!
      Știți tipul acela de om care spune „trebuie să plec”  timp de 30 de minute (o oră), dar nu se urnește din loc? Gigi este!
      Gigi te descoase, doar dacă este pentru propriul interes și curiozitate, atât cât să adune informații pe care să le folosească împotriva ta mai târziu, dar tu ca persoană nu prezinți interes. Este foarte insistent, vine și nu pleacă niciodată ușor. Pur și simplu apare de nicăieri și este mai prezent ca propria umbră.
       Ați întâlnit oameni care te spionează și în cazul în care nu reușesc să afle ceva, te întreabă cu nesimțire „da, unde vă duceți în fiecare seară ...”, iar ei tot timpul au „treabă” sau trebuie să facă „ceva”?   Tot Gigi!
       Ați întâlnit genul acesta de persoane, care apar când ți-e lumea mai dragă, când nu ai chef sau când ai o problemă?  Pe cuvânt dacă nu te simte când ai o problemă și îți apare în cale cu fața de „milog”, cu colțurile gurii lăsate și veșnicul „vai , draga mea, îmi pare așa de rău”, dar îi sticlesc ochii.
       Știți tipul acela de persoană care dacă tu ai probleme, el are deja ochii în lacrimi copleșit de ale lui? Gigi este! Mereu victimă, mereu suferind, mereu cu probleme.
      Nu știu cum, dar reușesc mereu să-l dezamăgesc pe Gigi. El este atât de activ și de preocupat de tot ce mișcă, iar eu nimic. Tot timpul face „ceva” și are răspunsuri pentru orice...  Nici nu apuci să formulezi întrebarea și Gigi are deja răspunsul. Cu ajutorul lui „google” le știe pe toate, „câte în lună și în stele”, doar diploma îi lipsește. Dacă îi oferi ceva și îi spui cum îl folosești tu, îți scoate ochii cu: „da, pe net nu scria așa”.  Oricum o dai cu Gigi, nu nimerești.  Faptul că nu vrei nimic, nu te plângi de nimic, nu zici nimic, este o mare dezamăgire pentru el, dar asta nu îl dezarmează, ci-l ambiționează și mai tare, căci lui îi place să scormonească.
      Pentru Gigi, niciodată nu ești în stare de nimic și nici suficient de bun, dar se ascunde sub o falsă admirație față de tine.
      Oare mă înțelegeți ce spun? Ceva de genul „dacă și eu arătam ca tine...” Dar ce te reține?  În condițiile în care, dacă stai de vorbă cu Gigi, tot timpul ține câte una, două, trei diete.
Sau, „dacă era și la mine acasă, așa ca la tine...” Așa și? De ce nu faci? Astea sunt complimente false, „bălit în ureche”, că poate mă gâdilă în orgoliu, dar din păcate nu m-a nimerit.
     Nu am înțeles niciodată genul de oameni care insistă să te ajute și te obligă, practic să le accepți gesturile, chiar dacă tu îi spui că nu ai nevoie. Iar dacă ai avut ghinionul să îi accepți ajutorul, poți să fii sigur că nu uită nimic și îți va scoate ochii cu vârf și îndesat. Cred că de aceea se și oferă ca să te ajute și te îmbie asemeni unui cal troian. Ceva de genul „de ce să-ți mai cumperi, îți dau eu”, dar trebuie să ceri voie. V-ați prins cam cum stă treaba? Simte nevoia de a te avea la mână și nu găsește cum, vrea să îți intre pe sub piele și nu reușește. Off, Doamne și dacă faci greșeala să îi spui ceva îți răstălmăcește vorbele în așa hal, că nici tu nu mai știi ce ai zis. In funcție de cum bate vântul așa este și Gigi.
    Dacă ai „curajul” să strici prietenia și nu te comporți așa cum vrea Gigi, se schimbă foaia și se transformă într-o persoană cu așa o greață, de o tai cu cuțitul. Dacă îi treci cu vederea și încerci să ții distanța, atunci găsește o cale de a te călca pe bătături și o face cu succes, căci s-a prins deja că ești o persoană reținută și nu ripostezi niciodată. Pentru Gigi, asta înseamnă slăbiciune și probabil te crede cam prost. Este incapabil să distingă bunul simț și afișează o superioritate care are nevoie să fie hrănită. 
    Din păcate cu genul acesta de persoane nu ai cum să interacționezi și  nu ai cum să îi ajuți, dar nici nu poți supraviețui în prezența lor.  Am simți cum treptat îmi fură energia și viața, puțin câte puțin.
    Nu-i așa că este o persoană „minunată” acest Gigi?

Cel mai bine este să ții distanța, cât mai multă distanță. Așa cum am mai spus și o să spun mereu, cu prostul niciodată nu ai să o scoți la capăt și dacă ai ghinionul să mai fie și fudul, „parcă nu e prost destul”.
Nu este prima persoană de acest gen pe care am întâlnit-o, dar cu siguranță pot spune că seamănă izbitor de mult între ele indiferent de numele pe care îl poartă. Au o privire rece, fiind incapabile de gesturi calde. Răutatea le întunecă chipul și nu au pic de frumusețe. Au un egoism și o mândrie care se vede de la distanță, etalate la fiecare pas prin mersul țâfnos și nasul cât mai sus.
   Cât de puternic să fii ca să poți ține la distanță atâta răutate?
De multe ori m-am amuzat la gândul că dacă aș fi avut o pisică, ar fi murit în prezența lui Gigi, de la atâta energie negativă.
Dacă poți să te detașezi de ceea ce spune și îți golești mintea de orice gând încercând doar să îi  privești chipul, ai să rămâi surprins de ceea ce ți se va înfățișa în fața ochilor.  Eu am văzut o persoană hidoasă, îmbătrânită și plină de răutate. O persoană care a trecut prin destul de multe greutăți, dar nu a avut puterea să le depășească și acestea au copleșit-o distrugând orice urmă de bunătate și umanitate.
Am văzut o persoană plină de frământări și regrete, frustrări și neîmpliniri. Am văzut o persoană tare nefericită și disperată, care încearcă să se hrănească cu viața și energia altora, căci propria viață îi este goală, seacă. Deși îți produc milă, nu au nici o scuză pentru atitudinea lor. Toți am avut greutăți în viață, dar le-am depășit încercând, totuși, să rămânem oameni.
Dar cum ar putea fi altfel în sufletul acestor oameni, când ei și-au pierdut credința și afișează asta cu mândrie? 

Atâta timp cât în suflet ai credință, mereu vei găsi calea cea bună, iubire, speranță. Credința este un izvor care nu seacă niciodată și de acolo îți iei puterea de a merge mai departe. Ea este frumusețe sufletească, iertare, bunătate, liniște. Este mai presus de noi și fără ea ești sterp, un nimeni și nimic. Fiecare este liber să creadă ce vrea, nu judec pe nimeni pentru alegerile făcute și tot ce am scris este fix părerea mea. Eu cred cu tărie că un om care nu crede în nimeni și în nimic este mort din cap până în picioare, lipsit de spirit, fără acea flacără interioară care ne dă sens și căldură vieții. Credința este luminița de la capătul tunelului. Când ai pierdut tot, ea licăre în sufletul tău și-ți dă putere, te face să realizezi lucruri imposibile pentru alții, doar dacă tu crezi.

Atunci când crezi, poți să muți munții din loc.
Credința este baza a tot ceea ce suntem, este fundația pe care poți clădi orice, căci fără credință, oare știi cine ești?
Încearcă să îți păstrezi vie propria credință, sădește cu bunătate și ai să culegi cu belșug.
   Tot timpul am spus că în viață este bine să nu te intereseze de nimeni și nimic, ca să nu fii tentat să judeci. Cel mai bine este să nu știi nimic, nici de bine și nici de rău, căci fără să vrei ai să judeci faptele bune sau rele și cea mai bună apărare este să-ți vezi doar de ale tale.
   Cineva îmi spunea că la bază românii au fost niște țărani muncitori.  Da, adevărat, dar pe parcurs adevărații țărani au cam dispărut și în locul lor au apărut niște parveniți (acei oameni care s-au ajuns și au uitat de unde au plecat). În esență și-au păstrat doar obiceiurile proaste (egoism, invidie, curiozitate bolnavă) și au preluat unele noi ( mândrie, fală, fățărnicie).

P.S.    Cel mai mare dușman al românului, indiferent că este în străinătate sau în țară, este tot un român. Indiferent de numele pe care îl poartă (Gigi, Cici, Veta, Leana....),  doar năravul și veninul diferă, în rest...toți sunt la fel.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi are în viață cel puțin un exemplar și mi se pare tare amuzant de privit când Gigi își alege o nouă victimă, căci cu tine nu prea a avut succesși el oricum are ceva cu toată lumea.