Dor să aparțin

        Astăzi de dimineață mi-a sunat la ușă un bătrân. Dacă nu ar fi vorbit,  puteai să spui că este român, cum la fel de bine putea fi francez, italian... Oamenii sunt la fel, doar caracterul și limbajul ne diferențiază. În rest toți ne naștem și îmbătrânim la fel. Toți avem sentimente, vise, dezamăgiri, bucurii și tristeți... Zâmbim atunci când suntem fericiți și plângem când avem o durere. Ne curg la fel lacrimile și în piept avem doar o inimă ce se frânge la fel de ușor.
        În momentul în care a deschis gura și a turuit în germană, m-a blocat pentru o fracțiune de secundă. Omul poftise la ardeiul iute din grădină și cerea voie să ia și el câțiva. Am reușit să îi spun că vorbesc foarte puțin germană (spre deloc, aș spune), dar că am înțeles ce zice și l-am condus să își aleagă.
        Am început o conversație ușoară, într-o engleză combinată cu cuvinte nemțești și a fost chiar plăcut. I-am explicat că sunt ardeii vecinei mele, dar cum ea nu este acasă poate să-și ia câți vrea :))
         El mi-a spus că știe puțină engleză pentru că sora lui trăiește în America, New York. Încântată de asta, i-am povestit că și fiica mea își dorește să ajungă în America.
         Deci, un om este tot om, indiferent de țara în care locuiește și de limba pe care o vorbește. Și el are vise la fel ca și noi, doar că în vreme ce noi ne dorim să ajungem la el în țară, visul lui este să ajungă în America. Acest lucru mi-a fost confirmat și de fiica mea, care a fost oaspete într-un liceu de aici și mi-a spus că marea majoritate a copiilor de aici visează să plece din Germania, destinația fiind America.
        Vedeți?  Și ei au vise și își doresc să le fie „mai bine”.
        Și el a poftit la ardeiul din curtea altuia, doar că nu a sărit gardul să fure.
        Și ei sunt curioși la tot ce se întâmplă pe afară. Îi vezi cum trag perdeaua și se uită, dar îți zâmbesc și îți răspund la salut, nu doar se uită pe ascuns.
        Poate și la ei o fi râca dintre vecini, dar mai presus de asta, ei sunt o comunitate și se pare că țin mult la asta. Că te plimbi prin oraș, prin pădure sau pe la livezi, totul este foarte curat și organizat.
        În general sunt foarte discreți cu viața lor.  Nu sunt stridenți în viața de zi cu zi și asta te face să crezi că satul este părăsit, doar luminile de la ferestre îi trădează că sunt în case. În schimb, cum se face vineri seara lucrurile se schimbă și devin mai zgomotoși.  Îi auzi pe afară, în grădinile caselor cum  își iau cina în familie sau cu prietenii. Stau și vorbesc la  un pahar și se aud hohote de râs. Doar în weekend îi vezi cum trebăluiesc pe lângă casă, cum se plimbă prin livezi sau pur și simplu lenevesc la soare.
         Mai tot timpul în sătucul acesta este câte un „Fest” care, de obicei, durează cam trei zile :))
Atunci se adună aproape toți, se salută, stau la mese și vorbesc. Comunitatea este importantă aici. Asta admir cel mai tare la ei și regret cel mai mult că la noi s-a pierdut.  Să-ți fie dragi oamenii, să simți că le aparții lor și locului în care te-ai născut și ai crescut...

P.S.      Vara petrecută  la bunici, la țară... Am amintiri vagi, din copilăria mea.  Cum colindam pădurile și nu aveam frică. Umblam în picioarele goale și salutam pe toată lumea cu un „săru' mâna” spus în gura mare. Bătrânii umblau ușor aplecați cu un toiag în mână, ca să îi ajute la mers. Te întrebau „a cui ești maică”, iar când le spuneai, deja știau, „a, ești a Aurichii de la București, a lu' Leana, lu' Gheorghe de la dial”. Eram a cuiva, de undeva...
            Acum pare că alerg spre nicăieri iar în suflet simt dor. Dor să aparțin...