Așa că, o variantă ar fi să iei doar ce ți se oferă și te mulțumești cu puțin spunându-ți „asta e viața”.
Ți-e frică și crezi că nu poți mai mult? Ok, dar nu te mai plânge, este plină lumea de oameni care nu fac altceva decât să se vaite. Se zice că „ce cauți, aia găsești” și apoi dacă tu nu cauți nimic, nimic ai să găsești, nu?
O altă variantă ar fi să încerci. Încearcă-le pe toate și de toate, chiar dacă nu îți iese mereu, măcar să știi că ai încercat. Să străbați toată lumea, să răscolești fiecare locșor și să nu te oprești niciodată, acesta este secretul. Să descoperi locuri noi, oameni noi și cumva să te descoperi pe tine. „Nu sta, că-ți stă norocul”, așa îmi spunea bunica mea... Căci, până la urmă, ce este viața asta dacă nu o călătorie? De noi depinde cât de frumoasă sau tristă, de aventuroasă sau anostă o facem.
Despre mine... ce să zic? Cred că am înnebunit! A început să îmi placă așa de mult schimbarea, încât nu mai pot sta locului. Sunt un om ușor de mulțumit și în același timp complicat. Îmi plac lucrurile simple și nu am nevoie de prea multe pentru a fi fericită. Nu aștept nimic de la nimeni și mă arunc cu capul înainte atunci când cred în ceva. Sunt un om care trebuie să aibă un țel, un vis, un prag de atins și simt că de aici îmi iau puterea. În lipsa lor, mă simt de parcă plutesc în derivă. Nu mă pot lăsa să trăiesc din inerție, cu „ce-o da Dumnezeu”... Se spune că „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în buzunar”. Sunt atât de conștientă de asta, încât pentru mine este foarte simplu, știu ce am de făcut. Parcă văd cu ochii minții obiectivul pe care vreau să îl ating, simt un gol în stomac și o emoție plăcută îmi invadează corpul și mintea, ca o fericire lăuntrică. Toată lumea mea se întoarce fundul în sus și îmbrățișez cu drag schimbarea. Acesta este momentul când simt că va fi bine și pornesc încă o dată la drum. Pur și simplu nu mă pot abține. Recunosc faptul că îmi este frică de necunoscut, dar mai frică îmi este că am să mă trezesc la 50-60 de ani și nu mă mai recunosc în oglindă... Mi-e mai frică de regret, de remușcare, de neputință. Neputința când se instalează, ne schimonosește chipul și sufletul.
Se spune că „omul sfințește locul” și este tare adevărat. Trebuie să încetăm să mai dăm vina pe soartă, pe Dumnezeu sau pe alții, căci uneori „cum îți așterni, așa dormi”.
P.S. Să colinzi pădurile și lucrurile minunate se vor lăsa descoperite în fața ta. Așa și această bucată de lemn. Am găsit-o pe când exploram o pădure împreună cu fiica mea. Era ascunsă în spatele unui buștean, sub o altă scoarță de copac mai mare. Nu întotdeauna ce este mai mare este și mai frumos sau mai bun. Bătea vântul, cădeau bețe uscate din copaci, se auzeau tot felul de zgomote și acum îmi vine să râd cum ne imaginam că vin tot felul de lighioane și se reped la noi să ne mănânce sau că iese cineva cu drujba și ne taie, dar nu am renunțat de frică.
Cam așa este și în viață, nu tot ce ne apare în fața ochilor este ceea ce ne trebuie și de multe ori imaginația ne pune piedici. Sunt atât de multe lucruri frumoase, trebuie doar să le descoperi și atunci când ai să găsești ceva special, cu siguranță ai să simți asta.
O altă variantă ar fi să încerci. Încearcă-le pe toate și de toate, chiar dacă nu îți iese mereu, măcar să știi că ai încercat. Să străbați toată lumea, să răscolești fiecare locșor și să nu te oprești niciodată, acesta este secretul. Să descoperi locuri noi, oameni noi și cumva să te descoperi pe tine. „Nu sta, că-ți stă norocul”, așa îmi spunea bunica mea... Căci, până la urmă, ce este viața asta dacă nu o călătorie? De noi depinde cât de frumoasă sau tristă, de aventuroasă sau anostă o facem.
Despre mine... ce să zic? Cred că am înnebunit! A început să îmi placă așa de mult schimbarea, încât nu mai pot sta locului. Sunt un om ușor de mulțumit și în același timp complicat. Îmi plac lucrurile simple și nu am nevoie de prea multe pentru a fi fericită. Nu aștept nimic de la nimeni și mă arunc cu capul înainte atunci când cred în ceva. Sunt un om care trebuie să aibă un țel, un vis, un prag de atins și simt că de aici îmi iau puterea. În lipsa lor, mă simt de parcă plutesc în derivă. Nu mă pot lăsa să trăiesc din inerție, cu „ce-o da Dumnezeu”... Se spune că „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în buzunar”. Sunt atât de conștientă de asta, încât pentru mine este foarte simplu, știu ce am de făcut. Parcă văd cu ochii minții obiectivul pe care vreau să îl ating, simt un gol în stomac și o emoție plăcută îmi invadează corpul și mintea, ca o fericire lăuntrică. Toată lumea mea se întoarce fundul în sus și îmbrățișez cu drag schimbarea. Acesta este momentul când simt că va fi bine și pornesc încă o dată la drum. Pur și simplu nu mă pot abține. Recunosc faptul că îmi este frică de necunoscut, dar mai frică îmi este că am să mă trezesc la 50-60 de ani și nu mă mai recunosc în oglindă... Mi-e mai frică de regret, de remușcare, de neputință. Neputința când se instalează, ne schimonosește chipul și sufletul.
Se spune că „omul sfințește locul” și este tare adevărat. Trebuie să încetăm să mai dăm vina pe soartă, pe Dumnezeu sau pe alții, căci uneori „cum îți așterni, așa dormi”.
P.S. Să colinzi pădurile și lucrurile minunate se vor lăsa descoperite în fața ta. Așa și această bucată de lemn. Am găsit-o pe când exploram o pădure împreună cu fiica mea. Era ascunsă în spatele unui buștean, sub o altă scoarță de copac mai mare. Nu întotdeauna ce este mai mare este și mai frumos sau mai bun. Bătea vântul, cădeau bețe uscate din copaci, se auzeau tot felul de zgomote și acum îmi vine să râd cum ne imaginam că vin tot felul de lighioane și se reped la noi să ne mănânce sau că iese cineva cu drujba și ne taie, dar nu am renunțat de frică.
Cam așa este și în viață, nu tot ce ne apare în fața ochilor este ceea ce ne trebuie și de multe ori imaginația ne pune piedici. Sunt atât de multe lucruri frumoase, trebuie doar să le descoperi și atunci când ai să găsești ceva special, cu siguranță ai să simți asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu