În visele mele

       Deschid ochii și simt cum tristețea se așază pe chipul meu abia trezit. Ce poți să faci atunci când te trezești prins într-o viață care pare că nu îți aparține, nu te mulțumește, nu te împlinește?
       Mă uit la persoanele dragi mie și-mi par niște străini, nici pe mine nu mă mai recunosc... Constat cu surprindere că oamenii vor să trăiești doar pentru ei. Ca și când, din punctul lor de vedere, tu ai putea să trăiești mâine, căci astăzi ei și nevoile lor sunt mai importante. Oare când ne-am înstrăinat într-atât?
Îți dai seama că ți-ai risipit cei mai mulți ani din viață cu lucruri și oameni care nu au meritat. Mă uit cu milă la mine. Doar eu îmi înțeleg frământările, îmi șterg lacrimile și-mi mai știu visele...
Oare când am să încetez să mai cred și să sper în lucruri imposibile, în oameni egoiști, în schimbare, în ziua în care va fi mai bine?
    Mă simt ca o frunză bătută de vânt. Totul în jur e o simfonie și acordurile pe care le simt mă răscolesc. Mă ambiționez să rezist și totuși vântul este mai puternic decât mine, mă rupe, mă îndoaie și mă poartă când pe brațe ca într-o ușoară plutire, când mă lovește de toți și de toate...și doare. Uneori cad pe asfalt și cred că în sfârșit e liniște, dar vin oamenii și mă calcă în picioare, mă alungă, mă rănesc. Și bate iar vântul vieții care mă poartă în același dans care mă sfâșie. Simt cum pierd bucăți din mine, puțin câte puțin... Nimic nu e cum ar trebui să fie, nici măcar eu.
     Am risipit atâția ani din viața mea în acest dans nebun, iar și iar de la capăt...  Toată viața am alergat după ceva, după „mai bine”. Am vrut să cred că oamenii vor înțelege și se vor schimba, dar de fiecare dată am sfârșit rămânând singură cu zbuciumul din mine și ochii înlăcrimați. Fiecare își trăiește în primul rând micile bucurii, apoi încep pretențiile, ca în final să vină reproșurile și ajungi să fii singurul vinovat pentru tot ce nu merge bine în viața lor egoistă, pentru neîmplinirile lor, dar și pentru nefericirea ta. De câte ori nu am auzit „dacă nu îți convine, fă ceva” și m-am schimbat. M-am schimbat de nici eu nu mai știu cum să fiu. Mai bine, nu a fost nicicum.

Mă uit cum oamenii din jurul meu se ridică, evoluează, se maturizează sau doar se mint între ei și pe ei.  Sunt prinsă într-un timp trecut de care nu mă pot elibera. Mi-e dor de mine atunci când mă mințeam că va fi bine. Acum nici asta nu mai pot face. Am trecut prin prea multe ca să mă mai pot preface că nu văd realitatea din fața ochilor, căci sub aspectul meu firav se ascunde un chip brăzdat de răni și cicatrici. Până unde să te lași să cazi, să plutești în abis, în negare?
     În visele mele este armonie.  Acolo, după ani întregi de întrebări și căutări, s-a așternut liniștea. Am ajuns să prețuiesc această liniște mai mult decât orice. Am înțeles că nu se cumpără cu bani și cei mai mulți oameni nu o au. Poate tocmai de aceea mi-o doresc, pentru că am ajuns să o înțeleg, să o plac, să mă mulțumească și să mă aline.

Este atât de bine, o armonie perfectă și mulțumirea sufletească mi se citește pe chip, dar este doar în visele mele. Încă nu am curajul de a face ceva, de a schimba ceva radical și dintr-o dată. Aș vrea să rămân în visare, să mă pierd în dezmierdarea ei, dar realitatea mă zdruncină, mă trezește.

    Toată viața am fugit de ceva... Am fugit de „acasă”, de amintiri dureroase, de singurătate, de mine. 

Nu mai vreau să sufăr, nu mai vreau să fug, nu mai vreau să plâng, nu mai vreau să mă schimb...
Cred că cel mai tare m-a obosit schimbarea. Tot timpul să ai așteptări doar la tine, să încerci să fii mereu mai bun, mai înțelegător și îngăduitor, căci nu poți cere oamenilor să te înțeleagă și să se schimbe.  Tu ești problema și asta te sleiește, te golește. Oamenii au așa o mare capacitate de a te face să te simți vinovat pentru orice.  Ești vinovat pentru toate lipsurile lor, pentru neputința lor, pentru indiferența, lor, pentru nesimțirea lor, pentru egoismul lor, pentru invidia lor, pentru nefericirea lor, pentru frustrările lor. 
   Vreau să trăiesc și pentru mine un pic. Vreau să dansez în ploaie, să visez, să iubesc și să fiu iubită... Și nu vreau să fie doar în visele mele...

    Aș minți dacă aș spune că toată viața am fost nefericită. Nu, nu am fost, dar m-am trezit, de multe ori, prinsă  în situații care mă nemulțumesc și de cele mai multe ori nu-mi aparțin, căci nu eu le-am creat și asta m-a afectat. 

         Am încetat de mult să mă mai mint, să aștept și să sper.  În final, ajung să cred că doar eu sunt de vină. Văd lucrurile diferit, pentru că eu m-am schimbat, oamenii au rămas la fel și nu doar în visele mele.