De exemplu, zilele trecute m-a sunat o prietena dragă. Aș putea spune că prietenia noastră este mai lungă decât căsnicia mea. Ne-am cunoscut în 1998 și am lucrat împreună o perioadă, apoi drumurile noastre s-au despărțit. Acum nu o să mint spunând că ne-am văzut și vorbit zilnic, ceea ce nu ne face mai puțin prietene, dar când o facem este ca și cum ieri a fost ultima dată când ne-am auzit. Știți prieteniile acelea care te lasă zâmbind, mult timp după ce ai încheiat conversația? Înțelegeți ce vreau să spun? Așa a fost și acum. A fost una dintre acele zile când brusc a sunat telefonul și conversația a început cam așa: „Măi Mihaela, ce mai faci tu, că eu...” Și am vorbit fără rețineri despre tot și nimic, reale și imaginare, bune și rele. Mi-a spus, printre multe altele, că în ultimul timp îmi citește postările de pe blog și așa știe despre mine ce mai fac. Mă bucură acest lucru, dar nu sunt pe deplin conștientă de impactul scrierilor mele asupra oamenilor. În spatele fiecărei scrieri se află o poveste trăită de mine, din care fiecare este liber să înțeleagă ce vrea. Unora se poate să le placă, altora nu. Îmi place discreția și încerc să spun lucrurilor pe nume cu delicatețe, fără a intra în detalii prea personale. Chiar dacă scriu în primul rând pentru mine, totuși, mă gândesc că poate cuiva îi sunt de ajutor și prin emoțiile simțite de mine reușesc să îi ating sufletul transmițându-i o stare de bine, un zâmbet sau sentimentul că nu este singur. Acest gând îmi dă curajul de a-mi deschide sufletul, de a elibera emoții pe care nici nu eram conștientă că le posed. Cuvintele vin de la sine și aceste scrieri sunt încărcate de emoție. Mă bucur foarte tare că nu mai folosim cerneala, așa nu-mi vede nimeni lacrimile ce-mi curg atunci când rup bucăți din mine pentru a le așeza frumos printre rânduri.
Când spun asta nu exagerez, iar cine mă cunoaște știe deja acest lucru, mă recunoaște citind. Lucru confirmat și de buna mea prietenă, care mi-a spus că se bucură să vadă că nu m-am schimbat.
Multă lume îmi spune asta, în condițiile în care (uneori) nici eu nu mă mai recunosc. Simt că timpul și-a pus amprenta asupra mea transformându-mă câte puțin în fiecare zi. Dar, poate că ei au văzut în mine ceva ce eu abia acum am descoperit; ceva ce a fost mereu acolo în adâncuri și acum eu reușesc să scot la suprafață, să șlefuiesc.
Mi-am întrebat prietena cum mă vede ea din prisma postărilor mele, iar răspunsul m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus multe lucruri frumoase și am râs spunându-i că îmi place ceea ce aud. Nici nu știam cât de „super tare” sunt, dar auzind-o mi se pare că sunt o persoană chiar „mișto”.
Nu este vorba nici de falsă modestie, nici de narcisism. Pur și simplu, uneori uităm cine suntem sau nu ne vedem așa cum ar trebui. Avem nevoie de cineva care să ne ia de mână și să ne aducă aminte cât suntem de buni, de frumoși, de minunați. Avem nevoie de cineva care să ne spună că problemele noastre nu sunt atât de grave și toată lumea le are, dar nimeni nu vorbește despre asta sau nu le recunoaște. Avem nevoie de cineva care să ne aducă aminte că poate fi mai bine, dar și mai rău. Avem nevoie de cineva care să ne încurajeze, să ne sprijine sau, poate, doar să ne asculte și atât. Este mare lucru să îți spună cineva că „ești minunată” sau că „ești un exemplu” bun de urmat.
Când ți se spune: „Miha, te iubesc, nu știu să îți explic de ce, dar asta simt și vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine” sau „sunt mândră de tine”; atunci sigur te pune pe gânduri. Te întrebi: „Doamne, ce am făcut să merit un om atât de minunat?”
Aceștia, sunt oameni deosebiți și rari cu care legi prietenii adevărate care devin parte din familia ta. Ei fac ca prietenia să fie ceva special. Prietenii aflate mai presus de partea materială, de explicații, de cuvinte. Prietenii care ne dau valoare prin afecțiunea pe care ne-o poartă, ne ajută să fim noi înșine și chiar să ne autodepășim. Știi la ce mă refer? Mă refer la prieteniile acelea ușoare, unde totul vine de la sine fără să fie complicat. Prieteniile acelea care durează peste ani cu o ușurință naturală. Acele prietenii unde, chiar dacă ai greșit, ți se spune „stai liniștită, mi se întâmplă și mie”. Unde distanța nu are importanță și pierzi noțiunea timpului, dar niciodată nu ajungi să termini de vorbit. Sau, poate, acele prietenii unde nu este nevoie să vorbiți și este de ajuns să știți unii de alții că sunteți bine.
Măreția acestor prietenii constă în faptul că aici nu sunt ziduri și nici nu trebuie să te ascunzi în spatele unei măști de teama de a nu fi rănit, judecat sau neînțeles. Mă gândesc că (fără să îmi dau seama) sigur am făcut eu ceva să le câștig respectul, căci nu sunt oameni ușor de impresionat și nu își oferă prietenia oricui.
Din fiecare experiență, bună sau rea, am reușit să leg cel puțin o prietenie sau să pierd una, dar de fiecare dată am învățat câte ceva despre mine, despre oameni, despre viață. Trebuie să vrei să vezi, să simți, să gândești și aici prieteniile își au rostul lor. Unele cresc frumos și armonios, fără să fie nevoie de tratament preferențial și durează; în vreme ce altele, orice le-ai face nu pot merge mai departe alături de tine. Este bine să fim conștienți că nu suntem perfecți și să nu căutăm vinovați, dar să fim recunoscători pentru timpul petrecut împreună. Atât a putut acel om sau poate doar atât putem noi, pentru că uneori ne schimbăm și nu realizăm asta. Ne schimbăm atât de mult încât nu ne mai recunoaștem unii prieteni și ne întrebăm ce au pățit de s-au schimbat așa de mult. Ei sunt la fel, dar noi nu. Atunci este mai bine să lași aceste prietenii, să mergi pe drumul tău și să păstrezi amintirea frumoasă a ceea ce a fost, decât să aduni reproșuri pentru ceea ce nu a putut să fie. Cred că prieteniile sunt făcute ca să-ți aducă aminte cine ești, să te încurajeze atunci când tu nu mai poți și să-ți încălzească inima. Unele sunt făcute să dureze o viață, altele sunt doar stele căzătoare care ne-au luminat cerul pentru scurtă vreme cu frumusețea lor.
Oamenilor le este mult mai ușor să facă rău, să rănească, să murdărească și este foarte greu să rămâi pozitiv, când în jurul tău totul e gri și trist. Vor fi și oameni care îți vor spune că nu ești în stare de mai mult și nu vor vedea nimic bun în tine, dar nu pierde vremea cu ei să le demonstrezi cine are dreptate. Inevitabil atragem și buruieni, dar în final nu are importanță dacă ai dreptate, ci felul cum te simți. Dacă nu te simți confortabil alături de un om, gândește-te bine dacă vrei să mergi mai departe alături de el. Viața este departe de a fi perfectă, dar alege să vezi partea bună și frumoasă a lucrurilor. Nu pierde timp prețios cu lucruri prea mărunte.
Acum am să vă spun un secret. Nu sunt mereu așa pozitivă și optimistă. Mai am și eu momentele mele de cădere, dar fix în acele momente se întâmplă ca cineva să mă caute și să-mi aducă aminte că sunt un om bun. Nu știu cum se sincronizează aceste momente, dar mă simt ca și cum cineva acolo sus mă iubește și îmi trimite semne, ca nu cumva să uit.
Altfel nu știu cum să explic faptul că acești oameni minunați mă caută exact în acele momente de îndoială și doar ca să-mi spună că le sunt dragă. Exact atunci când sufletul mi-era sfărâmat în mii de bucăți, apare cineva și mă întreabă: „Hei, moțato, ești bine?”
De ce tocmai atunci? Oare de ce nu mă sună înainte sau după momentul de rătăcire?
De unde știu toți acești oameni cât de minunată sunt, atunci când nici eu nu mai știu cine sunt?
Poate pentru că nimic nu este întâmplător în viață...
Eu cred că este foarte important să fim în armonie cu propria persoană și să fim îngăduitori, să ne iertăm, să ne iubim, să avem încredere, să visăm. Poate că nimic nu este întâmplător în viață, dar cu siguranță are legătură cu energia pe care o emiți și în funcție de asta, universul lucrează cu tine sau împotriva ta. Iar oamenii din jurul tău sunt doar mesageri care să-ți arate calea și de tine depinde ce drum alegi.
Felul în care tu te vezi, te respecți și vorbești despre propria persoană își pune amprenta asupra viziunii celui de lângă tine în privința ta. Dacă tu te vezi un prost, toți din jur te vor percepe așa și te vor trata ca atare, iar dacă tu ai tot timpul o problemă (sau mai multe),inevitabil și oamenii din jurul tău vor avea. Dacă tu nu te placi și nu te poți iubi, atunci cum te aștepți să facă altcineva asta?
Știu că sunt și oameni care nu mă cunosc și se întreabă dacă eu am scris fiecare postare. Sunt oameni care se miră ce „ filosof” am devenit, în ultimul timp, sau se minunează de romantismul meu și le confirm (cu această ocazie) că sunt eu în fiecare cuvânt. Ceea ce am devenit nu s-a întâmplat peste noapte, a fost nevoie de timp, de trăiri. Faptul că am petrecut timp împreună sau că ne-am întâlnit de câteva ori în fața blocului când eram copii, nu ne face prieteni și nici nu înseamnă că ne cunoaștem... Fără supărare, vă rog.
Îmi asum cele scrise și îmi cer scuze pentru eventualele greșeli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu