Printre „gunoaie”

        Într-o seară am ieșit să duc gunoiul. Pe stradă, în fața mea, veneau doi tineri ținându-se de mână. Aveau în jurul vârstei de 30 de ani. Ea avea o pungă de plastic în mână, asemănătoare celor de Auchan, în care căra ceva. Vorbeau ceva și păreau fericiți. Aveau aceiași direcție ca și mine, dar în momentul în care m-au zărit s-a întâmplat ceva. Ea i-a dat brusc drumul la mână și s-a prefăcut că merge înainte, în vreme ce el și-a continuat drumul pe aceiași direcție. Inevitabil am ajuns în același timp și la același tomberon. În vreme ce eu îmi vărsam gunoiul, el răscolea în sacii de pe margine. Nu am putut să mă abțin să nu trag cu coada ochiului la comoara găsită de el, căci sigur asta era, după zâmbetul de pe fața lui și viteza cu care răscolea în respectivul sac. Dar nu, nu erau bani sau cine știe ce avere, erau încălțări vechi. Găsise un sac plin cu încălțăminte.
     Mi-am ridicat privirea să o văd și pe ea. Îl aștepta fâstâcită un pic mai departe. Avea părul lung, bine îmbrăcată, căci era cam frig și amândoi păreau curăței. Pe el l-aș fi atins dacă întindeam mâna, atât era de aproape. Aș fi vrut să mă opresc și să continui să îi privesc, dar mi-am dat seama că îi stânjeneam.
Oare cât de sărac să fii ca să cauți în gunoaie? Nu îmi dau seama ce te împinge la gesturi de acest gen. Oare nu aveau un loc de muncă sau ceea ce câștigă este prea puțin și nu le ajung banii? Oare ce greutăți le apasă pe umeri tineri?
Am mai văzut oameni amărâți și nu arătau așa. De obicei li se citește disperarea pe față și sunt foarte neîngrijiți, chiar nespălați. Aceștia erau diferiți, păreau chiar fericiți cum se țineau ei de mână și vorbeau. Am rămas foarte îngândurată și nedumerirea mea s-a adâncit când am asistat la o situație asemănătoare câteva zile mai târziu.
     Trebuia să ajung la metrou și în drumul meu aveam de traversat un părculeț. Personajul care mi-a atras atenția este un bărbat aflat în jurul vârstei de 50 de ani, bine făcut, chiar foarte bine făcut. Are peste un metru și optzeci, plinuț, dar nu gras. Este ușor „pufos” și cu un pic de burtică, dar fără a fi un grăsan. Îmbrăcat decent, cu blugi și o geacă, căciulă pe cap, o pungă în mână (tot de plastic) și o lanternă, deși afară era lumină.
Îl zăresc de la distanță, înainte să intru în parc. Nu ai cum să nu îl vezi pentru că îți intră în ochi, este un munte de om. Îl văd cum se duce glonț la coșul de gunoi de la intrarea în parc și bagă lanterna în coș în vreme ce răscolește cu cealaltă mână printre gunoaie. Poate că nu mi-ar fi atras atât de mult atenția, dacă nu ar fi luat fiecare coș de gunoi la verificat cât am traversat eu parcul. Eu merg destul de repede, de obicei, dar individul acesta avea o viteză mai mare ca mine și până am ajuns în partea cealaltă a parcului, el deja terminase toate coșurile din parc trecând pe partea cealaltă a drumului.
     Chiar nu înțeleg. Știu că lumea este săracă și nivelul de trai este destul de scăzut, dar oare chiar nu se găsește de lucru sau unora nu le mai place munca? Este cu mult mai ușor să verifici tomberoanele de gunoi decât să mergi la un serviciu adevărat? Dacă tot faci asta zilnic, ce te reține să te angajezi?
      Înțeleg că sunt oameni care au avut anumite probleme în viață și soarta le-a fost potrivnică. Unii, nu toți. Îmi dau seama că este foarte greu și nu poți să te mai ridici dacă ai căzut atât de jos încât să nu mai ai o casă, familie, prieteni... De cele mai multe ori este imposibil și o dată căzut, acolo rămâi. Dar să ajungi să faci asta din comoditate, din nesimțire sau că se câștigă bine, asta nu înțeleg.
      În ambele situații am văzut oameni cu putere de muncă, curați care căutau în gunoaie. Nu vreau să îi  judec, dar mă tot întreb de ce?
Nu pricep modul de gândire al acestor oameni. Am înțeles că cerșitoria este o adevărată mafie. Acolo fiind vorba despre bani, dar pe aceștia nu cred că îi obliga cineva să facă asta. De ce să te umilești când ar fi mai demn, mai curat, mai sigur și mai simplu să ai un loc de muncă, poate chiar la căldurică, undeva. Adică, se tot vorbește că avem nevoie de forță de muncă, că sunt posturi vacante și totuși oamenii aleg gunoaiele în schimbul unui loc de muncă. Țin să menționez faptul că nu erau persoane de o anumită culoare, care să vină cu scuza că nu îi angajează nimeni datorită „religiei” (ca sa zic așa). Îmi dau seama că sunt, probabil, multe necunoscute, dar tot nu înțeleg...
      Nu înțeleg ce îi determină pe unii să se complacă în situații umilitoare. Nu înțeleg lipsa de voință și atitudine față de propria persoană. Nu înțeleg de ce în vreme ce unora nu le place munca și nu le pasă de nimic; alții nu știu cum să supraviețuiască și în loc să-și trăiască bătrânețile liniștiți se duc la muncă pentru un bănuț în plus. Amărâta de pensie nu le asigură un trai decent și nu li se pare umilitor ca la bătrânețe să-și caute un loc de muncă pentru un venit suplimentar.  Poate că nu au încotro, dar
nu consideră o scuză faptul că au o vârstă. Refuză să se complacă în sărăcie și fac ceva în privința asta, chiar dacă nu le este ușor. Am văzut și bătrâni cu o situație financiară foarte bună care totuși căutau în gunoaie și cerșeau, dar aceștia sigur au o problemă medicală... la cap. Sunt oameni și oameni pe lumea asta.
      Atunci când merg la cumpărături, mă uit și văd angajate din ce în ce mai în vârstă. Chiar am sesizat o lipsă acută de tineret la casele de marcat și asta mă duce cu gândul la o reclamă care m-a indignat acum ceva vreme. Era o reclamă o reclamă pentru aceia ce voiau un venit în plus, dar nu arătau un tânăr cu două locuri de muncă, ci o pensionară de 70 de ani care lucra deja de doi ani în Mega. Trist, dar adevărat!
Stau și mă întreb până unde se merge cu exploatarea omului? Sunt mii de putori în țara asta care beneficiază de ajutor social și fac tone de fițe dacă le dai ceva de mâncare. Pe ei nu îi trimite nimeni la muncă. Deși unii nu au muncit niciodată în viața lor, totuși le atârnă lanțurile de aur la gât atunci când se duc să-și ridice ajutoarele. Dar să nu uităm că ei, indiferent cât de grea le este viața, totuși reușesc să facă mereu ceva ce noi, oamenii normali, nu mai suntem în stare. Ce fac?  Fac plozi, mulți plozi de pe urma cărora încasează alocații și ajutoare. Plozi cu care să stea acasă și cu care să iasă la cerșit. „Nenea dă-mi și mie un bănuț” și când îi dai, ții aruncă în față, „ce ăștia sunt bani?”  Cu cât mai mulți plozi, cu atât mai bine...
       Mereu am considerat că doar dacă nu îți place munca, nu găsești de lucru. Dar, cred că este mai ușor să aștepți să primești ajutor social decât să te duci la muncă. Oare ei nu ne demonstrează, nouă tuturor, cât suntem de proști?  Din păcate viața este nedreaptă și societatea în care trăim este și mai și...
 Aceia care caută în gunoaie, deși sunt cu mult mai amărâți decât asistații sociali, sunt mai marginalizați datorită îndeletnicirii lor, nu prea curate.  Dar în felul lor, ei au reușit să-și facă propriul „business” și prin faptul că fac asta zilnic, ore în șir, indiferent de vreme, impune oarecare respect comparativ cu leprele care strigă ca din gură de șarpe că sunt „amărâți”. Însă și aici sunt oameni și oameni, ca peste tot. Să încercăm să nu catalogăm, să nu judecăm și să nu generalizăm.
      De cele mai multe ori, „gunoierii” sunt oameni cărora le pot întinde o mână de ajutor fără să-mi fie frică că îmi dau în cap în secunda în care mă întorc cu spatele, ca să mă fure. De obicei, ei nu mă înjură că le-am dat prea puțin și nu aruncă cu blesteme dacă nu le dau. Ei nu îți cer nimic, doar își îneacă amarul în puținul pe care îl capătă și astfel soarta le este pecetluită. Asta îi face bețivi în ochii tuturor și nu mai contează povestea din spatele chipului ridat, cu ochii tulburi și lipsit de speranță.
       Îmi amintesc de un om de acest gen la priveghiul mamei. Brusc s-a deschis ușa bisericii și un bărbat înalt a intrat. Era îmbrăcat ponosit și murdar, dar stătea foarte drept și și-a dat căciula jos din cap când s-a apropiat de mama, arătând respect. Părând a fi un cerșetor, noi toți l-am privit suspicioși, iar preotul voia să îl dea afară. Atunci a spus cu o voce puternică și foarte clară că el a venit doar să îi aducă un ultim omagiu acestei femei care i-a făcut mult bine în viață. Abia în acel moment l-am recunoscut. Era bețivul de la colțul străzii, pe care îl vedeai zilnic vorbind singur,  murdar și cuibărit undeva pe jos. L-am judecat după aspect și am greșit, căci dincolo de problemele ce l-au împins să devină un om al străzii, el a dovedit un caracter deosebit. L-am căutat după înmormântare să îi împart o farfurie de mâncare și m-a surprins claritatea din vocea lui când vorbea despre istorie. Mi-a spus că tare mult i-a plăcut să vorbească cu cineva, căci de obicei oamenii nu vorbesc cu el. Am auzit că a fost un mare profesor la viața lui, dar soarta i-a fost potrivnică. Niciodată nu l-am văzut să ceară ceva cuiva, se mulțumește doar cu ceea ce primește și-și îneacă amarul în băutură, trăind în lumea lui. 
Da, este un om în putere și ar putea să muncească, dar nu cere nimănui nimic și nici nu acceptă ajutor. Nu știu cum a ajuns în situația asta, dar am auzit că nu a fost mereu așa. Ceva l-a marcat, l-a distrus. Este un om bolnav care ar avea nevoie de ajutor, dar îl refuză, poate pentru că a renunțat la viață, la speranță, la el... 
Cine suntem noi să îl judecăm ? Nu suntem în stare să ascultăm povestea de dincolo de aspect fiind prea grăbiți să ne întoarcem în casele noastre călduțe și să judecăm: „L-ai văzut pe ăla”, „ai auzit de aia”, „nenorocitul”, „curva aia”, „Doamne ferește să ajungi așa”...
 Ca să înțelegi trebuie să vezi dincolo de aparențe, dar din păcate, oamenii nu au răbdare și uneori nici curajul de a întinde o mână de ajutor pentru că sunt destui „lupi” ascunși sub „blana de oaie”...
    Mi se pare tare nedreaptă viața asta... Muncești o viață întreagă, îți plătești toate dările la stat și ajungi la pensie, cu o sumă de bani care nu îți permite un trai decent. Sunt foarte mulți oameni care și-au plătit contribuțiile ani de zile, dar nu au fost niciodată internați în spitale sau bolnavi, ca să nu zic de oamenii care mor înainte să ajungă să se bucure de amărâta asta de pensie .
    Și oricum ai întoarce lucrurile, ajungi să fii o bătaie de joc, „gunoier” printre „gunoaie”, un nimeni și un nimic...