România de astăzi

     Zilele acestea s-a împlinit o lună de când m-am întors în țară. Mi-a fost de ajuns să trag anumite concluzii. Una dintre ele are legătură cu mass-media. Sunt ani de zile de când nu mă mai uit la televizor. Mă refer la știri, filme, emisiuni. Prefer Netflix și atât. Chiar și muzica o ascult pe Deezer. Da, recunosc faptul că plătesc pentru aceste preferințe, dar sunt mulțumită pentru că mă uit doar la lucruri care îmi plac și sunt pe gustul meu. Consider că sunt bani investiți, nu irosiți. Din păcate omul vrea de toate, dar gratis dacă se poate. Dar, asta este o altă discuție. 

     Revenind la subiectul postării de astăzi, am să vă spun că am luat decizia de a renunța la uitatul la televizor în 2016 și nu regret. Revenirea în țară mi-a întărit convingerea că nu am nevoie de televizor în viața mea. Inițial am luat această hotărâre fiind sătulă de tenta sexuală din toate emisiunile și de faptul că știrile erau pline de nenorociri, ca și cum nimic bun nu se mai întâmpla pe lume. Reîntorcându-mă, m-am uitat din curiozitate sperând să văd o schimbare. Am constatat că este mai rău. Mult prea multă reclamă și o agresivitatea verbală pe care o regăsesc în tot ce se difuzează la televizor, chiar și la radio. Da, astăzi am mai adăugat la lista mea  și agresivitatea verbală care mi se pare că instigă la violență. Indiferent dacă rulează o emisiune, o reclamă și chiar știri, am observat această agresivitate exprimată în primul rând printr-un mod de a vorbi foarte tare și repede. Zilele trecute, întâmplător am dat peste o emisiune (nu știu cum se numea) în care toți țipau și-și însoțeau țipetele cu gesturi în care se amenințau unii pe alții arătând cu mâna. Era o ceartă care te făcea să crezi că duce la bătaie, dar sfârșeau râzând la fel de zgomotos, ca și cum totul a fost doar o glumă bună. Ce mi-a atras atenția a fost faptul că erau oameni cunoscuți (cântăreți, actori) despre care aveam o cu totul altă părere. M-a surprins ușurința cu care ne manifestăm ca într-o mahala fără să ne gândim la exemplul pe care îl transmitem. Această „normalitate” o regăsesc și în oamenii cu care interacționez... 

Am observat o agresivitatea verbală atât directă cât și indirectă, chiar și vizuală. Felul cum sunt îmbrăcate femeile de la televizor, indiferent de formatul emisiunii prezentate, și prestanța tot mai scăzută lasă mult de dorit, dar se pare că scoate „vedete” pe bandă rulantă.  

De asemenea, am constatat că avem mult mai multe posturi tv. Ai zice că este mai bine, că ai de unde alege și este pentru toată lumea, pentru toate gusturile, dar este mai rău. Totul este pe repede înainte și  naște obișnuința. Sunt doar mult mai multe moduri de manipulare.  Se dau reluări cu emisiuni vechi în care se observă și mai evidențiată stridența cu care sunt făcute și prostia pe care o promovează. Ca scuză probabil că se va spune că asta se cere, asta se vinde și probabil că este adevărat. 

Întâmplător am găsit o emisiune cu și despre oameni de succes. O adevărată plăcere să-i asculți și locul perfect de unde să tragi concluzii și să înveți, dar formatul emisiunii face imposibilă urmărirea vizuală care devine obositoare. Un fel de picătură chinezească pentru creier. Și când reușești să depășești acest disconfort intervine reclama. Nici reclamele nu mai sunt cum erau cândva... Psihic nu ai nici o scăpare. 

În rest numai mocirlă... Inclusiv în muzică. Sunt mulți ani de când se promovează doar suferința în toate etapele ei. 

    Oamenii nu mai știu să fie liniștiți, mulțumiți, fericiți. Parcă dacă nu ai o suferință nu exiști. Și tot ce însemnă rețele de socializare demonstrează asta. Observ agresivitatea în tot ce mă înconjoară, verbal sau vizual. Oamenii nici nu sunt conștienți de ușurința cu care sunt manipulați, instigați și ținuți într-o stare permanentă de stres.

Cineva poate că o să-mi spună să nu mă uit dacă nu-mi place și exact asta fac, dar nu pot să nu mă întreb, oare încotro ne îndreptăm? Eu decid să nu mă uit, dar cei mai mulți oameni petrec foarte multe ore în fața televizorului, ascultând radio sau pe rețelele de socializare și fără să vreau, de multe ori, ajung să interacționez cu ei. Ajung să nu mă mai mir că am rămas genul de oameni miștocari, puși pe jecmăneală și neserioși. Niște mahalagii țâfnoși și aroganți.

Am văzut o știre cu mamă revoltată de faptul că i-a fost agresat copilul de profesoara de la scoală. Se punea accent pe gestul doamnei profesor, dar cele 47 de atenționări pe care le-a primit copilul au trecut neobservate, ca o ploaie de primăvară, ca un lucru firesc și normal, căci este copil și nu are răbdare să stea în bancă. Câtă ură, chef de scandal și dorință de răzbunare am văzut în vorbele acelei femei. Cu câtă ușurință aruncăm cu pietre. A dispărut bunul simț și respectul față de o instituție, de o funcție. Transmitem copiilor nesimțirea de a crede că totul li se cuvine. Până la urmă, gestul profesoarei nu este scuzabil, dar sunt convinsă că nu s-ar fi ajuns aici dacă părinții ar fi luat atitudine de la primele somații. Din păcate nimeni nu s-a deranjat să vorbească și despre asta. Cu cât ești mai nesimțit și mai obraznic, cu atât mai îndreptățit te simți să te bați cu pumnii în piept că vrei să ți se facă dreptate, chiar și pentru momentele când tu ai creat prejudicii. 

Sunt convinsă că sunt foarte puțini oameni care au gândit ca mine, cei mai mulții fiind de acord cu „săracul” părinte. Dincolo de ecranele televizoarelor se creează adevărați monștri. Și acum ajung la un alt exemplu, un tânăr de 18 ani care ieșind de la examenul de bacalaureat spune cu nonșalanță că nu-i pasă dacă îl ia sau nu. Dacă îl ia, părinții îi cumpără mașină iar dacă nu, o să-și cumpere singur.

Am rămas perplexă și mi-am pus câteva întrebări... Oare de unde are bani, căci cu siguranță nu muncit o zi din viața lui? Care mai este scopul  mersului la școală atâția ani?  Și, nu în ultimul rând, care este educația pe care a primit-o de acasă? Să mă mai întreb ce va deveni el în viață? Nu cred că mai are rost, căci banii primiți îi vor asigura un loc la o facultate și un serviciu călduț. Se pare că la noi încă funcționează asta, din păcate. 

Trecând peste firescul de ce arătăm asta la televizor, mă întreb: oare chiar nu mai sunt copii care învață? De ce ajungem să promovăm doar leprele?

Lista mea ar putea continua cu n exemple, dar pot eu să schimb ceva?

În concluzie, cred că suntem ceea ce decidem că vrem să fim iar neluând această decizie conștient, îi lăsăm pe alții să decidă pentru noi. 

România de astăzi este frumoasă, așa cum o știam, dar oamenii sunt mai murdari de cât îmi aduceam aminte...