O reclamație

   ”Dragă ... Bunicii, aleg această formă de comunicare spunându-ți că sunt un client supărat. Să nu mă înțelegi greșit, nu mă plâng de prețurile pe care le aveți și nici de calitatea produselor, chiar dacă am găsit multe coji de nucă în Lunițele pe care le aveți. Este pentru a doua oară când cumpăr ceva din magazinul dumneavoastră și cu siguranță o altă dată viitoare nu va mai fi. Supărarea mea vine din faptul că în magazinul dumneavoastră m-am simțit înșelat și cu zâmbetul pe buze am fost furat. Nu vă scriu pentru că aș vrea ceva, căci nu vreau. Tocmai de aceea vă scriu în privat, pentru că nu vreau nici măcar să vă stric reputația. De obicei este greu de reparat și nu-mi doresc să vă fac rău. Dar, mi-aș dori o schimbare în ceea ce vă privește. Mi-aș dori să fiți corecți, să încetați cu păcălitul oamenilor. Așa cum scriam mai sus, nu discutăm de preț și nici de calitatea produselor. Consider că sunt liberă să accept prețul afișat și îmi asum gustul produselor dacă decid să le cumpăr. Dar, faptul că aveți la raft prețuri diferite și din propria dumneavoastră decizie hotărâți să mi le taxați la fel alegând prețul mai mare, asta m-a umplut de furie. Am cumpărat lunițe (95 lei) și biscuiți șprițați (80 lei). Vânzătoarea mi-a spus că așa se procedează de obicei la dumneavoastră și produsele asortate se taxează la prețul cel mai mare. Știți ce mă supără? Că nici măcar nu am vrut biscuiți asortați, însă, am fost plină de înțelegere față de decizia vânzătoarei de a mi servi asortați. Nici faptul că am vrut fix doar 10 bucăți din fiecare și am primit două punguțe pline, nu m-a făcut să fiu nepoliticoasă și am acceptat, nevrând să fiu o persoană urâcioasă. Dar, să constat faptul că am fost taxată la prețul cel mai mare a fost pentru mine ca un duș cu apă rece. De obicei nu mă uit pe bon, dar acum l-am scos din buzunar mototolit și am vrut să-l arunc. Din obișnuință mă uit încă o dată pe ceea ce arunc ca să nu fie ceva important și din pură întâmplare am văzut prețul. Nu știu a cui este vina și am să vă spun că nu contează. Nu vreau să o dați afară pe doamna care lucra în seara respectivă. Ar fi mare păcat să-și piardă locul de muncă acum în prag de sărbători. Mi-aș dori să fiți mai atenți atunci când angajați sau dacă este politica firmei să vândă așa, fără să existe această informație la îndemâna clientului, atunci vă rog să remediați această regulă care nu vă face cinste. Din păcate, după ce m-am întors în magazinul dumneavoastră pentru explicații, am aruncat bonul care poate ar fi servit ca dovadă. Mi-aș dori să mă credeți pe cuvânt iar dacă nu, atunci puteți o puteți întreba pe doamna care a lucrat duminică seara. 

Eu mi-am spus oful, dar ceea ce faceți dumneavoastră mai departe este o decizie care vă aparține. Sper să nu vă supere faptul că mi-am permis să vă scriu și să nu mi-o luați în nume de rău. 

Chiar dacă sunt un client supărat, să știți că vă doresc o seară frumoasă în continuare.”              

   P.S. Citind această reclamație mi-am dat seama că poți fi drăguț și atunci când te superi, dacă o faci cu respect și fără să te lași stăpânit de furie. Un gram de simțul umorului poate să-ți influențeze radical dispoziția și ameliorează considerabil orgoliul rănit. Recitind cele scrise mai sus, am zâmbit. Nu este o glumă și nici de glumit cu așa ceva, dar merită citit. O public pentru că este prea drăguță ca să o păstrez doar pentru mine.     

Dincolo de tăcere

    Astăzi m-am oprit asupra prieteniei. O fac tot mai des în ultimul timp. Gândul m-a purtat către tine și am vrut să-ți scriu. Aș vrea să pot să descriu ceea ce simt, dar mai bine las cuvintele să-ți „vorbească”. Pentru început aș dori să știi că te caut mult timp și te-am tot așteptat. Uneori am deznădăjduit în așteptarea sau căutarea  mea. Te-am căutat în oameni care nu mi-au meritat prietenia și am sfârșit, de multe ori, alegând singurătatea. 

   Ah, dacă ai știi de câte ori m-am întrebat ce este prietenia și m-am pierdut în definiții... Am căutat în fel și chip, dar n-am găsit oameni lângă care să mă fi potrivit. M-am izolat crezând că vina-i la mine și-am suferit. Am simțit că-s un om defect cu idei culese dintr-o carte. Un neînțeles singuratic, rătăcit visător ce-și poartă în suflet dorul. 

Fără să vreau mă-ntorc în copilărie... Ce simplu era atunci totul. Prieteniile atunci erau sincere și de durată. Fără invidie, răutăți și gânduri ascunse, fără să ne judecăm între noi sau să ne impunem. Exista o seninătate în dorința de a ne împărtăși gândurile sau de a le asculta. Copilăria în simplitatea ei era fără măști și ipocrizie.

Acum prietenia este dificilă. Greu de găsit și mai greu de păstrat. Începuturile sunt simple, pline de conversații fără sfârșit venite din dorința destăinuirii. Greul prieteniei mai târziu vine, când tot ce aveai de povestit s-a spus și-și face apariția tăcerea. Fără să vrei inima ți se strânge într-o așteptare plină de emoții. Acum se vede calitatea omului căruia i te-ai destăinuit, când setea conversației s-a domolit și tăcerea își face simțită prezența. Cei mai mulți oameni caută confortul în vorbe, în mii de cuvinte, eu caut tihna sufletului dincolo de ele, când se-așterne tăcerea. Abia atunci când liniștea dintre noi devine confortabilă voi știi că totu-i așa cum ar trebui să fie. Cred cu tărie că unui om care-mi înțelege lipsa cuvintelor nu va trebui să-i explic nici sensul lor. Și pentru mine asta-i prietenia. 

Prietenia... Știam exact cum trebuie să fie... Plăcută, ușoară și emoție, multă emoție. O bucurie profundă la fiecare revedere și un zâmbet întipărit pe chip la fiecare despărțire. Nevoia de a împărtăși gânduri de tot felul, de a depăna amintiri sau doar o-mbrățișare. Puterea de a-ți pune în palmă lacrimi, fără sa-mi fie teamă că le vei strivi. Doua suflete care s-au căutat îndelung. Să nu-ți faci griji, nu vreau nimic de la tine. Îmi este de ajuns liniștea pe care mi-o oferi și-un strop de tăcere. Și-am să te rog să mă ierți dacă nici eu nu mai am ce să-ți ofer în afară de căldura inimii mele și o picătură de culoare în al vieții cenușiu lipsit de soare. Ai să râzi și mulți nu ne vor înțelege, dar tăcerea noastră nu doare, este vindecătoare. 

   Dincolo de orice definiție, prietenia se naște din bunătate și afecțiune sinceră. Se leagă ușor, dar se crește cu migală. Ea este simplă și totuși ceva destul de complex. Este ca o căsnicie, dar fără să fi semnat vreun act. Are fragilitatea pufului de păpădie, dar voința unui ghiocel care răzbește prin zăpadă.   Prietenia adevărată nu ține cont de aspect, de religie sau de limba pe care o vorbești. Ea nu este despre cine a greșit sau cât ai iertat și nu contorizează cât dai sau primești.

Să votăm, dar să rămânem oameni

    Au mai fost momente când am scris despre ura dintre oameni. Mă uimește ușurința cu care se asmut unii spre alții, veninul pe care îl împrăștie care mai de care în dreapta și-n stânga și înflăcărarea cu care se bat cei mai mulți cu pumnii în piept scuipând cuvinte grele. Observ că oamenii se folosesc de orice motiv pentru a se sfâșia între ei. 

   Inițial am stat departe de ceea ce se întâmplă apoi mi-am expus părerea. Dincolo de importanța momentului, căci este de o importanță istorică, mă uimește ura din oameni care este atât de ușor de stârnit. Omul când urăște nu mai ține cont nici de mamă, nici de tată și nici de frați. Ura din oameni este mai puternică decât rațiunea și îi face atât de ușor de manipulat. Se aruncă o idee și haita se repede. Nici nu mai contează motivul pentru care se luptă și nici persoana la gâtul căreia se reped. 

Oare de unde este atât de multă dușmănie pe lume? De ce nu putem să rămânem oameni și să ne respectăm, indiferent de diversitatea opiniilor noastre? Unde dispare bunul simț, educația și chiar omenia? De ce nu putem să dezbatem o problemă fără să jignim și fără să-i strivim pe ceilalți oameni care nu sunt în asentimentul nostru? Politica nu ar trebui să conțină și diplomație? 

    În aceste momente nu pot să nu observ faptul că oamenii care ar trebui să tacă, de fapt, ei urlă cel mai tare. Oamenii care ar trebui să-și plece capul, ei au și mai multă trufie. Oamenii care nu au nici un drept se comportă ca și cum au toate drepturile.

Toată această ură mă duce cu gândul la pandemie, când oamenii uitau că se cunosc și se repezeau unii la alții cu la fel de multă dușmănie. Cât de ușor suntem de învrăjbit și ce păcat că nu reușim să fim uniți în lucruri bune și cu afecțiune, vorbe bune, iubire...

Oamenii își pun o mască pe față și se expun cu negura din ei pe rețelele de socializare învrăjbind. În funcție de subiectul dezbătut unii aleg o mască umilă de victimă ori una mândră de patriot, alții de mari înțelepți a toate cunoscători și așa mai departe. Dar, seara când omul se duce la culcare, masca lui cade, conștiința rămâne și nu toată lumea are somnul liniștit. 

    Ne-am câștigat dreptul de a avea o opinie și de a ne exprima liber, dar asta nu ne dă dreptul de a suprima alte păreri și convingeri. 

Cina cea de taină

    Am privit în sfera asta a „normalității” în care toată lumea se simte îndreptățită să arunce cu pietre.  Subiectul cel mai discutat zilele acestea a fost deschiderea Jocurilor Olimpice. În unanimitate oamenii vorbeau despre blasfemie, subiectul fiind dus până la o extremă de 5D apocaliptică. Vrei sau nu, asculți și citești despre „mizeria” care s-a întâmplat la această ceremonie. Nu am găsit absolut nici o postare care să dezmintă sau să expună un punct de vedere diferit. Poate că au fost, dar nu așa de mult  distribuite. Cei mai mulți oameni au contribuit la împânzirea celor ce s-au spus despre desfrâul prezentat. 

Acum nici nu știu cu se să încep... Sub aspectul pudic și dincolo de faptul că încă este ceva tabu, sexualitatea este un subiect important și avem nevoie de educație în acest sens, indiferent de vârstă. Blamăm ceea ce ni s-a prezentat la această ceremonie, dar nu comentăm ceea ce vedem în propria grădină. Până la urmă, desfrâul a existat din cele mai vechi timpuri iar astăzi el este peste tot la televizor, dar îl găsim și în comportamentul sau atitudinea tinerilor, a oamenilor... De ce nu ne arătăm indignarea despre emisiunile pline de vulgaritate de la noi de la televizor? De ce nu ne oripilează goliciunea pe care și-o etalează unii oameni, indiferent că este virtual sau în spațiul public? Ca să nu mai spunem de adulții care nu vor să-și admită vârsta și cad în ridicol și penibil prin modul cum se expun. Nimeni nu zice nimic și cei mai mulți părinți habar nu au cum sunt îmbrăcați copii lor la școală. Asta mi se pare mai grav. 

Despre momentul mult așteptat s-a vorbit în toată lumea cu indignare. M-am uitat și eu, dar înainte să-mi dau cu părerea am vrut să știu cum s-a ajuns în această situație. Observ că foarte mulți oameni își imaginează conspirații peste conspirații. Dacă ne aruncăm o privire de-a lungul timpului în tot de înseamnă Show, modă, decernarea unor premii ... vom vedea opulență și desfrâu prezent printre ținute chiar și mai elegante sau cele cu stil. 

    Deși regizorul artistic Thomas Jolly a adus clarificări despre interpretarea eronată a segmentului drept „Cina cea de taină”, prea puțini au fost aceia interesați de ele. Acest eveniment nu a fost înțeles nu numai de noi, ci la nivel mondial și chiar dacă mulți s-au întrebat ce s-a întâmplat, a fost mai ușor să aruncăm cu bolovani, să huiduim și chiar să blestemăm. Spectacolul a fost gândit într-o succesiune de 12 „tablouri” menite să reprezinte cultura și societatea franceză în toată diversitatea sa. Printre temele alese – sincronicitate, libertate și egalitate, fraternitate, sportivitate, festivitate, sau solidaritate. S-a vrut a fi o ceremonie care să repare și să reconcilieze, dar a fost greșit înțeleasă. 

Dacă până la această ceremonie s-a dorit egalitatea minorităților și drepturi egale, cu această ocazie a ieșit la suprafață adevărata față a societății în care trăim. Încă suntem o societate în care rasismul este la el acasă. 

Am să aduc în discuție ceea ce s-a întâmplat la această ceremonie, dar fără să dezbat gradul de desfrâu sau blasfemie petrecut. De fapt, dincolo de spectacolul în sine, eu am văzut o manipulare în masă. O dirijare a turmei fără prea mult efort. Exact ca la un spectacol de lupte între câini (sau cocoși, dacă preferați) s-a aruncat o bucățică în mijlocul arenei și apoi li s-a dat drumul să se sfâșie între ei. Nici nu mai contează motivul pentru care s-a ajuns la luptă, căci își pierde importanța, în fața ușurinței cu care o lume întreagă a putut fi instigată să arunce cu tot ce are ea mai rău în adânc. Ne sfâșiem între noi într-o luptă pe care alții au pus-o la cale și cu asta am spus tot. Nici nu mai contează cine și ce a vrut să spună. Ura adâncită în individul consumator de mass-media a fost  stârnită cu ușurință. S-a dorit o verificare a gradului de implicare al individului la stimuli. 

Am revăzut ura din pandemie când se luptau vaccinații cu nevaccinații și se sfâșiau între ei fără să țină cont că, de cele mai multe ori, cei cu care se luptau le erau cândva prieteni, familie, cunoscuți...

Și da, va fi mai rău, dar nu pentru că vine sfârșitul lumii, ci pentru societatea ne vrea proști, ușor de manipulat și plini de ură. 

Dacă ne-am informa despre Jocurile Olimpice, am trage singuri propriile concluzii și poate ne-am diminua ura prea ușor manifestată...

Jocurile Olimpice reprezintă un eveniment sportiv care, în Antichitate, se desfășurau odată la patru ani, în Olympia. Ele erau ținute în cinstea lui Zeus. Primele Jocuri Olimpice s-au desfășurat în 776 î.Hr. Jocurile durau cinci zile. Probele sportive erau: alergarea, luptele, întrecerile de care (trase de 2 sau 4 cai), pentatlonul (întrecere care combina cinci probe: aruncarea discului, săritura în lungime, aruncarea suliței, alergarea, luptele) și pancrațiul. Cu o lună înainte de începerea jocurilor încetau conflictele dintre polisuri. Femeile nu aveau voie să practice sau să asiste la întreceri. Copiii aveau jocurile lor. Jocurile Olimpice Antice s-au desfășurat fără întrerupere timp de aproape 1200 de ani, dar au fost desființate în anul 393 la porunca împăratului roman Teodosiu I.

Jocurile Olimpice au fost reluate în epoca modernă, în anul 1896, la propunerea baronului Pierre de Coubertin. În ciuda a ceea ce Coubertin a sperat, Jocurile Olimpice nu au adus pacea totală în lume.

    Terorismul a fost și a rămas o amenințare pentru Jocurile Olimpice impunând cheltuieli uriașe pentru securizarea lor. Una din problemele principale ale Jocurilor Olimpice este dopajul. La începutul secolului XX, mulți sportivi olimpici au început să folosească medicamente pentru a-și îmbunătăți performanțele sportive. Primul caz de deces la Jocurile Olimpice din cauza dopajului a avut loc în 1960, la Roma. În timpul cursei de ciclism, danezul Knut Enemark Jensen a căzut de pe bicicletă și mai târziu a murit. Autopsia a arătat că sportivul se afla sub influența amfetaminelor. După acest episod, CIO a introdus testul antidoping.

   Și nu în ultimul rând, o altă problemă la Jocurile Olimpice a fost boicotul. Boicotul olimpic a apărut la Olimpiada de la Melbourne din 1956, jocuri boicotate de Țările de Jos, Spania și Elveția pentru a protesta contra represiunii sovietice în Ungaria; în plus, Cambodgia, Egipt, Irak și Liban au boicotat Jocurile în timpul Crizei Suezului. În 1956 a fost cel mai mic număr de țări participante la Jocurile Olimpice. Boicotul a redus numărul țărilor participante la 80.

    Prima apariție feminină ale Jocurilor Olimpice moderne datează de la ediția din anul 1900 desfășurată la Paris (Franța). În anul 2010, doar trei țări ale lumii, Brunei, Arabia Saudită și Qatar, continuau a fi țări fără participare feminină la Jocurile Olimpice. Directorul pentru Relații din Golf, Ali Al-Ahmed, a solicitat interzicerea delegației Arabiei Saudite la Jocurile Olimpice dacă nu acceptă în lotul olimpic și femei. Cum Londra 2012 bătea la ușă, Qatar a anunțat că va trimite patru sportive la ediția din Anglia.

   În încheierea celor scrise mai sus aș dori să menționez faptul că m-a întristat ușurința cu care această  propagandă a fost adoptată și distribuită. M-a întristat că, noi oamenii, am uitat să vedem binele și frumosul, miracolul și magia vieții fiind prea plini de ură. Ne plângem de răul din lume, dar în loc să îl stârpim lăsându-l să dispară prin faptul că nu îl valorificăm, noi îl hrănim și-l înmulțim. 

   Sunt atât de multe povești frumoase care ar trebui spuse... Pentru mine ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice a fost grandioasă prin revenirea pe scenă a artistei Celine Dion după o absență de aproape patru ani. Puterea cu care a hotărât să lupte cu această boală rară este o mărturie vie a ceea ce înseamnă curaj, determinare, voință. Povestea ei și a sportivilor ar trebui să ne ocupe sufletul și mintea, restul... sunt doar decor și fleacuri. 

(Mai multe informații găsiți aici- https://alephnews.ro/cultura/)

O cafea cu companie, vă rog

   Trăim într-o lume plină de abundență. Suntem atât de bogați cu toții, indiferent de cât de puțin ni se pare că avem. Și parcă cu cât avem, cu atât mai nemulțumiți suntem. Pe timpuri aveam lipsuri, dar parcă lumea nu era așa de rea... Ne salutam și chiar ne cunoșteam între noi, cu tot cu lipsuri și necazuri. Astăzi? Astăzi nu mai cunoști omul, vecinul și nici pe cei apropiați nu-i mai știi. Astăzi purtăm măști și ne prefacem, ne expunem nemulțumirile public, dar nu oricum, virtual. De când cu virtualul acesta, toți suntem filozofi și experți în ceva. Se folosesc de acest spațiu ca să „bată șeaua ca să priceapă iapa”, căci în realitate sunt lipsiți de curaj. 

Nu o să spun că în trecut oamenii nu se certau. Ba, se certau, dar cu curaj. Își spuneau ce aveau de spus și nu își mai vorbeau un timp. Dar, omenia învingea și după o vreme se împăcau datorită faptului că se știau de mult, erau vecini (neamuri), se ajutaseră în trecut sau poate că și celălalt se gândea că o fi greșit. Dușmănia nu trăia mult. Nu știu dacă lipsurile te făceau mai bun, mai sincer, mai respectuos, dar prieteniile cu siguranță, atunci, erau cu mult mai sincere. 

Astăzi? Material avem de toate, dar sufletește atât de puțin. Astăzi omul nu se mai cunoaște pe sine, dar pe cel de lângă el. Ne îndepărtăm de oameni fizic, dar ne apropiem virtual. De ce? Pentru că putem să-i alegem doar pe aceia care ne convin și putem să fim cum vrem noi iar în viața reală nu avem curajul să fim. Este mai simplu să ștergi și să adaugi decât să-ți asumi și să respecți. Da, să-ți asumi cine ești și să-l respecți pe celălalt așa cum este, cu bune și mai puțin bune de ambele părți. 

Virtual avem mii de prieteni. Unii! Fizic, oare câți ne stau alături? Cu câți dintre ei putem să bem o cafea cu sufletul curat, și-al nostru și-al lor? 

Și-apoi cum să uităm că asta-i bogăția cea mai de preț, să ai cu cine să bei o cafea iar sufletul tău să se odihnească în prezența lui. 

   Într-o lume plină de măști eu am puțini prieteni, dar ei mă definesc și pentru asta aș vrea să le mulțumesc. 

Biscuiți asortați cu minciună

   Ziua de ieri a fost pentru mine tristă și nu o să vorbesc acum despre faptul că s-a votat soarta României și a noastră a tuturor. Nu, o să vă povestesc despre un magazin micuț, cochet, ascuns între magazine mai mari din centrul Timișoarei. Am intrat la ceas de seară să vedem ce produse au. Deși micuț, oamenii se tot perindau cumpărând din produse. 

Cum ieri a fost zi de plimbare, ne-am luat ceva la pachețel urmând să savurăm cu o cafea produsele cumpărate. zis și făcut. Alegem biscuiți șprițați și lunițe. Cerem exact așa: „vă rugăm frumos, am dori și noi zece biscuiți șprițați și zece lunițe”. Cât să mănânci pe stradă la o cafea? Vânzătoarea ne întreabă dacă să pună zece și zece în două punguțe și noi aprobăm, crezând că așa am și cerut. Dar nu, doamna avea alte socoteli, doar că noi nu ne prinsesem încă de socoteala ei. Ne-am trezit cu două punguțe pline cu biscuiței care păreau că nu se mai termină, dar nu ne-a deranjat că a pus mai mult și la grămadă. Până la urmă, viața ne-a învățat să nu fim cârcotași, avem înțelegere față de oameni, încredere și respect. Din păcate, acest lucru în România nu mai este apreciat. Cu cât ești mai îngăduitor, cu atât omul încercă să te păcălească mai tare. 

După ce am cumpărat biscuiții respectivi, am luat bonul și l-am mototolit în buzunar plecând să ne luăm și o cafea. Aici aș dori să fac o mare precizare, faptul că suntem un pic altfel nu înseamnă că suntem și proști. Am salutat doamna (care părea a fi religioasă) la fel de călduros ca la venire și zâmbind ne-am continuat plimbarea. 

După ce am luat cafeaua am stat un pic să admirăm oamenii care lucrau în semi întuneric la decorațiunile de Crăciun. Până la urmă ne bucurăm să vedem că se întâmplă lucruri frumoase și în țara noastră. Admirând clădirile renovate, catedrala și roata nou apărută în lumina amurgului, scot bonul din buzunar și mă uit pe el înainte să îl arunc. Atunci am un moment de nedumerire conștientizând că am fost furată de un om de la care niciodată nu m-aș fi așteptat. 

Biscuiții erau la prețuri diferite: lunițele la 95 de lei și biscuiții șprițați la 80 de lei, doar că pe bon toți erau la 95 de lei. 

Am mai fost furată și păcălită. Da, este trist, dar se întâmplă. Parcă nu ești român adevărat dacă nu încerci să faci asta. Cumva cred că se vede pe fețele noastre că nu suntem de aici și asta le dă oamenilor curaj să încerce să ne păcălească. De obicei mă prind, dar nu am curajul să ripostez. Mă uit în ochii omului și mă frământ în interior. Îmi pare rău că în dorința de a evita un conflict ajung, de fiecare dată să mă simt proastă. 

De data aceasta nu am mai vrut să tac. Până la urmă era o sumă și chiar un ban de ar fi fost, era munca mea. Oamenii nu știu cum este să lucrezi afară și cu câtă trudă se obțin banii. Mă întorc în magazin. Aștept să se golească de oameni, nedorind să o fac de râs pe vânzătoare. Din păcate nu am reușit asta, căci oamenii tot veneau. La un moment dat mă așez iar la rând și aștept să ajung iar în față. Ajunsă față în față cu doamna, o întreb politicos să-mi explice de ce în vitrină biscuiții au două prețuri iar la mine pe bon doar unul. Senină îmi spune că la biscuiții asortați de obicei pune un singur preț.  „De obicei îl punem pe cel mare.” Șocată întreb și „de ce nu îl pune pe cel mic? De ce decizia îi aparține?  Și de ce clienții nu sunt înștiințați?” Poate eu dacă mi-ar fi spus, nu aș mai fi cumpărat. Fâstâcită îmi spune că ar trebui specificat undeva și că o să-mi dea înapoi ceva... nu știe ce... O opresc spunând că nu-mi doresc nimic, nu este vorba despre bani, ci despre gest. Gestul de a hotărî altcineva pentru mine fără să-mi spună sau de a fi mințit, furat, cu zâmbetul pe buze. Trist, dar adevărat. 

Acum nu o să mai spun că biscuiții aveau coji de nucă în ei, căci nu mai are nici o relevanță, dar mă necăjește ușurința cu care nu ne pasă și nu ne dorim să fim corecți. Suntem atât de mici în suflete, meschini dea dreptul, hrăpăreți, dar urlăm cât ne țin plămânii că „vrem o țară ca afară” și nu o să înțelegem niciodată de ce nu o să avem. Pentru că nouă ne lipsește baza, coloana vertebrală și s-a pierdut și educația, undeva pe drum.

Mulți vor spune că este vina mea pentru că nu am fost atentă sau că nu am verificat atunci. Eu spun că ar trebui să încetăm cu comportamentul acesta înrădăcinat de a păcăli, a fura, a, învârti, a minți, a bârfi și multe altele care, încă, ne caracterizează.  

 Cine m-a furat, vânzătoarea sau magazinul? Nici nu mai contează. Gustul amar va rămâne mult timp. Ce ar trebui să fac? Să fac plângere? Să-i dau în judecată?  Ce rost ar avea? Ei sunt prea mulți și noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva.. Și nici măcar nu am vrut biscuiți asortați...

Oameni și oameni

    Trăim înconjurați de oameni. Cu unii dintre ei interacționăm, voit sau nu, pentru scurt sau mult timp, dar cu alții nu. Trecem zilnic pe lângă oameni pe care, uneori, nici nu-i privim. Alteori îi privim, dar nu-i vedem. Ne atrage atenția felul cum arată, haina, părul ciufulit sau poate mersul târșit. Ne lăsăm păcăliți și nu le privim ochii într-atât cât să le vedem sufletul. Nu ne pasă sau nu mai avem timp... A devenit mai ușor să catalogăm etichetând după aparențe sau după mărimea sufletului nostru. 

   Am cunoscut tot felul de oameni. Oameni buni și mai puțin buni, frumoși și nu prea frumoși, liniștiți și neliniștiți, calzi și reci. Oameni plini de culoare, de sens, de candoare și oameni superficiali, goi, plini de răutate... 

Oamenii vin și pleacă. Sunt oameni care vin ușor și pleacă fără să-i simți. Oameni care te citesc ca pe o carte deschisă și oameni cărora poți să le desenezi fără ca ei să-nțeleagă. Sunt oameni care te îmbracă cu  bunătatea lor, peticindu-ți rănile cu haina lor. Dar, sunt și oameni care-ți intră în viață cu bocancii și pleacă împroșcând cu venin. 

Oameni care îți luminează viața și-n urma lor rămâi zâmbind pentru mult timp și oameni triști, supărați pe toți și toate, care trăiesc într-o permanentă furtună și n-au nici o vorbă bună. 

Oamenii sunt diferiți. Oameni cu multe măști pe lângă care nu-i bine să stai. Oameni sinceri cu sufletul curat de lângă care îți pare rău dac-ai plecat. Fiecare om pe care l-am cunoscut este o lecție. O lecție despre cum vreau să fiu și cum să nu devin. 

Oamenii le au pe ale lor. Unii nu mai au răbdare să te-asculte sau nu vor, alții știu să te asculte cu inima. Peste tot în lumea asta sunt oameni și oameni. Oameni mari și oameni mici, generoși și egoiști. Este bine să iei omul așa cum este, după mărimea sufletului său. Lasă timpul să curgă și omul singur se cerne. Mai devreme sau mai târziu măștile cad, zâmbetul piere. Nimeni nu se poate preface la infinit și răutatea își arată colții. 

Uite așa, ne îndepărtăm unii de alții și-nvățăm. Învățăm să trăim singuri și să ne ascundem culorile sufletului după nuanțe de gri. Din păcate vor fi oameni care nu vor învăța nimic, poate doar cum să lovească mai tare. Tot mai puțini rămân lângă noi. Câteodată hotărâm noi, altădată hotărăsc ei sau viața. Despărțirea doare sau poate fi o binecuvântare. 

   Îmi place să mă uit la oameni, de aproape sau din depărtare. Încerc să le deslușesc culorile inimii chiar dacă ei par plini de paloare. Cred că și în sufletul cel mai întunecat, cândva a fost măcar un strop de culoare...

Visătoare...

    M-am întrebat de multe ori cine sunt eu. Am căutat un răspuns și m-am frământat. Uneori am citit, alteori am întrebat. Sunt oare eu un copac, o floare, o rază de soare? Poate un petic de cer, o picătură de ploaie? Sunt o frunză purtată de vânt sau o stea ce luminează în noapte? 

Cine sunt eu? Hmm... Mă risipesc și m-a adun, mă pierd și mă consum, mă ghemuiesc și suspin... Deschid larg brațele și alerg. Cad, mă ridic, râd și dansez, visez și mă-ntreb de-s reală sau doar o iluzie creată-ntr-o seară de vară de-un suflet rebel, straniu, stingher...

    Așadar, cine sunt eu? Sunt un gând dimineața, o visare la asfințit de soare. Uneori sunt furtună și viscol, vuiet și rafale de ploaie care se pierde în zare. Alteori sunt susur de apă curgătoare, ciripit de păsărele sau doar un  greier răzleț, un trubadur.

    Ah, și cu cât caut mai mult, îmi dau seama că-s doar un om. Un om simplu, vulnerabil și visător. O emoție ieșită dintr-un suflet rebel de om călător. Sunt o femeie aprigă care iubește profund, dar în adâncul meu încă mai sunt o fetiță fragilă care mai crede-n povești cu zâne și feți frumoși. Sunt o mamă care șoptește blând. Dincolo de aceste trăiri sunt doar o mână de om rătăcind pe pământ. O lacrimă pe-un obraz atunci când doare. Sunt o rugăciune nespusă sau doar o scrisoare...

 Sunt, mă aflu, exist!

Să mă ierți

     Să mă ierți dacă uneori vorbesc poate prea mult iar alteori se așterne între noi tăcerea. Să mă ierți dacă sufletu-mi caută alinare în vorbele-ți calde sau doar în răsuflare. Să mă ierți dacă te caut prea des și nu mă pot desprinde din îmbrățișare sau dacă dispar ca o nălucă în zare, fără să mă explic în prea multe cuvinte goale. 

Să mă ierți, știu că-s un om bizar. Nu-ți cer să mă-nțelegi, doar te rog să nu mă judeci punând pe umerii mei etichete grele doar pentru că-s altfel. Ah, știu că vorbesc prea mult... 

Câteodată mă-nfierbânt  încercând să acopăr tăcerea prea multor ani și nu mi se întâmplă prea des să găsesc oameni cărora să le spun tot ce-mi trece prin minte fără cenzură, dar de care am habar. Da, vorbesc mult, dar mi se întâmplă tot mai rar. Mă simt ca o flacără ce abia mai pâlpâie, un foc mocnit sau prea mult jar ce refuză să se facă cenușă și arde-n zadar. Și uneori uit că așa-s oamenii. Mă pornesc a vorbi cu ardoare, îmi expun sufletul și emoțiile ca mai apoi să-mi dau seama că nu interesează pe nimeni ce simt eu, nu mai zic să mă înțeleagă. Tot mai mulți sunt superficiali și egoiști. Cândva te întrebau ce mai faci, fără să le pese de răspuns. Era ca o introducere la ce aveau ei să-ți spună. Astăzi nici nu se deranjează să te mai întrebe. 

Asta mă face să evit oamenii. Trăiesc într-un exil pe care nimeni nu mi-l înțelege. Îmi impun să mă-ndepărtez și mă retrag în inima mea. Doar așa nu mai ajunge la mine nici o vorbă rea. Și-mi dau seama că așa-i omul, m-am lămurit, judecă, se comportă și vorbește după cât de mare sau mică-i inima sa. 

Așa că, te rog să mă ierți dacă încă mai caut și mai sper să găsesc oameni asemeni mie, ciudați, rătăciți, și stingheri...

Melancolie

   Oamenii sunt ca și frunzele. Unele foșnesc tare, altele doar șoptesc. Primele te-nfioară cu vuietul lor plin de frământări. Celelalte, însă, ar trebui să fi foarte atent și să-ți pleci puțin urechea ca să le înțelegi. Ele toate-ți vorbesc despre viață, despre lume, vrute și nevrute, bune și nebune.

Frunzele sunt ca oamenii... Colorați sau șterși. Unii plini de splendoare, alții care și-au pierdut strălucirea. Oameni buni și oameni mai puțin buni. Unii sunt veseli, alții sunt triști. Tot așa și frunzele. Sunt frunze care dansează în vânt și ploaie sau plutesc pe raze de soare. Frunze care zboară ușoare în înaltul cerului sau cad greoi pe pământ. Frunze vesele și zglobii în culori vii sau triste și posace, întunecate și opace. Fremătând în drumul lor povești pline de umor sau, poate, doar de dor. Melancolie sfâșietoare peste care timpul se-așterne prăfuind amintirea lor. 

Ah, oamenii sunt ca frunzele. Frunze mari sau mici, care vin sau care pleacă. Frunze care rănesc lăsând în urma lor suspine sau care vindecă. Sunt frunze care ți se lipesc de tălpi, putrezite și pline de noroi, insistente și de care nu poți să scăpa, care și-au pierdut culoarea și căldura pe care le-au avut cândva. Dar, sunt și frunze pline de farmec care ți se lipesc de suflet oblojindu-l. Care îți acoperă inima și freamătul lor plin de înțelepciune îți umple golul interior făcând ca durerea să nu mai răsune. Frunze discrete pe care cei mai mulți nici nu le observă, le calcă strivindu-le sub talpa lor. Frunze care nu-și varsă neîmplinirea, nu-și plâng singurătatea și nici nu le simți plutirea. Doar dacă ești atent le vezi pâlpâind focul interior transformat în culori calde așezate-n păr.

Da, frunzele sunt ca și oamenii, trecători pe acest pământ. Fără să-ți dai seama dispar și-n urma lor rămân umbrele. Umbre transformate în povești nemuritoare șoptite de frunze călătoare în timp...

Sarmizegetusa Regia

  

   

   Încercând să descopăr frumusețile țării noastre am evadat în trecut. Printre ruine ni se desfășura în fața ochilor noștri un film imaginar readucând la viață legende din trecut.  Căutând date despre adevărul istoric am aflat următoarele: 

   Sarmizegetusa Regia (reședință regală) a fost capitala și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. A fost nucleul unui sistem defensiv strategic format din șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei, folosit de Decebal pentru apărare contra cuceririi romane. Situl arheologic Sarmizegetusa este situat în satul Grădiștea de Munte din județul Hunedoara.
După cucerirea Daciei și înglobarea ei în Imperiul Roman, capitala a fost mutată la Ulpia Traiana (Sarmizegetusa), aflată la peste 40 de km depărtare. Ruinele cetății dacice Sarmizegetusa Regia au fost incluse pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Cetatea de pe Dealul Grădiștei este cea mai mare dintre fortificațiile dacice. Aflată pe vârful unei stânci, la 1.200 de metri înălțime, fortăreața a fost centrul strategic al sistemului defensiv dac din Munții Orăștiei, și cuprindea șase citadele.                                            

  

 

Fortăreața, un patrulater alcătuit din blocuri masive de piatră, a fost construită pe cinci terase, pe o suprafață de aproximativ 30.000 m². Sarmizegetusa conținea de asemenea o zonă sacră. Printre cele mai importante și mari sanctuare circulare dacice se află și Calendarul Circular.

                  

Zidul cetății avea 3 m grosime și o înălțime de aproximativ 4 – 5 m în momentul finalizării construcției lui. Deoarece zidul care îngrădește o suprafață de circa 3 ha este construit în asa fel încât respectă marginile înălțimii, cetatea are o configurație mai neobișnuită, de hexagon cu laturile inegale. În apropiere, spre vest, se află, pe o suprafață de 3 km, o întinsă așezare civilă, în care se observă foarte multe locuințe, ateliere, magazii, hambare, rezervoare de apă. La 100 de metri spre est, în dreptul porții cetății, din același punct cardinal, se află sanctuarele, care au forme și mărimi variate. Sanctuarele erau situate pe o terasă, care fusese legată de poarta amintită anterior printr-un drum pavat. Nu se știe dacă erau șapte sau opt sanctuare patrulatere, deoarece ele au fost distruse de romani în timpul ostilităților și nu se poate aprecia dacă era un singur sanctuar mare sau două mai mici construite foarte aproape. Sanctuarele circulare sunt doar două. Se remarcă și pavajul de andezit sub forma unui soare cu razele compuse din segmente de cerc.
Civilii locuiau pe lângă fortăreață, pe terasele construite în josul muntelui. Nobilimea dacică avea apă în rezidențele lor, adusă prin țevi ceramice. Inventarul arheologic găsit la sit dovedește că societatea Dacică avea un standard înalt de viață. 
Capitala Daciei a atins apogeul sub Decebal, regele dac fiind înfrânt de Imperiul Roman în timpul domniei împăratului Traian. După înfrângerea dacilor, cuceritorii au stabilit o garnizoană militară acolo și au început să dărâme cetatea. Noua capitală romană, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost construită la o distanță de 40 km de Sarmizegetusa Regia. Împăratul Hadrian, voia ca noua capitală construită de Traian să fie percepută ca o continuatoare a celei dacice, de aceea i-a și adăugat numele de Sarmizegetusa. Astăzi, pe locul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa se află localitatea Sarmizegetusa, din județul Hunedoara. Din păcate aici încă nu am ajuns.
Toate cele 6 fortărețe (Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO.

 

  

 

    Chiar dacă cercetătorii se străduiesc să aducă cât mai multă lumină asupra istoriei și civilizației dacice, multe enigme au rămas nedeslușite și continuă să alimenteze mituri mai vechi sau mai noi.

 

Unele dintre cele mai cunoscute legende, care continuă să înfierbânte și azi mințile sunt, desigur, cele legate de aurul dacilor. Despre bogăția dacilor s-a vorbit mult, nu puțini fiind cei care au spus că mirajul aurului ar fi fost cel care i-a ademenit pe romani să cucerească fortificațiile dacice din Munții Orăștiei. 

Se credea că brățările, îngropate în locuri strategice, ridicau un fel de scut de apărare energetic, păzind astfel cetatea. 

Multe au rămas legende pe care fiecare le crede după cum consideră de cuviință. În realitate locul are o energie aparte care poate fi simțită doar în momentele de contemplare profundă. 

 

 

(Sursa informațiilor Wikipedia și https://historia.ro/)

Despre Germania

    Pentru că astăzi este ziua Germaniei, să o onorăm aflând lucruri noi despre această țară frumoasă. 

Iată câteva:  

1. Cea mai mare grădină zoologică din lume se află în Germania. Zoologischer, aflată în Berlin, cuprinde 1500 de specii din regnul animal și peste 14000 de animale adăpostite.
   
2. Germania este țara în care s-au născut unii dintre cei mai mari muzicieni, filosofi și poeți ai toate timpurilor: Goethe, Bach, Beethoven, Handel, Schumann, Brahms, Kant, Hegel și mulți alții.
   
3. Unul dintre cele mai populare festivaluri din lume, Oktoberfest (Munchen) se desfășoară aproape în fiecare an începând din 1810. Până acum, a fost anulat doar de 24 de ani, din cauza războaielor sau epidemiilor. 
4. Pe teritoriul Germaniei se regăsesc peste 150 de castele, iar celebrul Castel Disney este copia Castelului Neuschwanstein. 
5. Daca îți place Currywurst, Germania este locul unde poți savura acest fel de mâncare. Știai ca în fiecare an, în aceasta țară se consuma peste 800 de milioane de Currywurst? Iar în Berlin exista și un muzeu dedicat acestui fel de fast-food. 
6. Te-a impresionat Strada Sforii din Brașov? In Germnia poți vizita o strada și mai îngusta: Spreuerhofstraße se afla în Reutlingen și măsoara 31 cm lățime.
   
7. Îți plac catedralele Gotice? Afla ca în Germania, mai exact in orașul Ulm, se afla catedrala Ulm, considerata cea mai înalta din lume: 161,5 m.
   
8. Cea mai mare gară din Europa se găsește în Berlin.
   
9. În Koln se regăsește o catedrala în stil gotic, considerata cea mai frumoasa din Europa și care ascunde un mister religios: înăuntrul acesteia se afla un sarcofag, denumit Sarcofagul celor 3 Regi. Acolo se spune ca ar fi rămășițele celor 3 magi care s-au închinat la nașterea lui Iisus.
   
10. Daca îți place berea, Germania este țara ideala unde poți degusta cele mai bune și cele mai multe sortimente, realizate după rețete tradiționale. Știai ca germanii consuma anual 2,5 miliarde de tone de bere? În aceasta țară se regăsesc peste 1200 de berarii.
    
11. Un alt lucru interesant legat de gastronomia acestei tari: în Germania poți găsi peste 300 de sortimente de pâine și exista chiar și muzee dedicate acestui aliment.
    
12. Adori să vizitezi muzee ciudate? Ce spui despre Muzeul Porcului din Stuttgart? Este un loc unde sunt expuse peste 50000 de figurine în forma de porc și datează din anul 1988.
    
13. Celebra băutura răcoritoare Fanta a fost inventata în Germania, după ce în anul 1940, a fost interzis importul de sirop folosit pentru pregătirea Coca Cola.
    
14. Nostalgic după mașinile Trabant? Știai că numele acestora se traduce drept ,,Satelit”? Numele este de fapt un omagiu pentru primul satelit lansat pe orbita de către Germania, în 1957.
    
15. Peste 65% dintre autostrăzile din Germania nu au limita de viteza.
16. Aici vei întâlni cele mai multe cluburi înființate de fanii fotbalului. Nicio altă țară nu poate egala Germania la acest capitol.
17. Imprimanta mobilă își are rădăcinile în invenția lui Johannes Gutenberg din jurul anului 1450.
18. Când vine vorba despre economie, Germania este una dintre țările cu cele mai puține probleme chiar și în plină criză economică, clasându-se pe locul 5 în lume din punct de vedere economic.
19. Limba germană rămâne limba cu cei mai mulți vorbitori nativi de limba germană. În trecut aceasta a fost limba cea mai răspândită în centrul, nordul si nord-estul Europei.
20. Germania a fost prima țară care a adoptat ora de vară  în anul 1916 pe parcursul primului război mondial.
21. Germania este clasată foarte sus în topul ratei speranței de viață – undeva în jurul vârstei de 81 de ani.
22. Din punct de vedere al cărților publicate, Germania se află pe primul loc cu aproximativ 94.000 de cărți în fiecare an.
23.  Sunt mai multe poduri în Berlin decât în Veneția. Veneția este un oraș bine cunoscut de canale, gondole și poduri. Cu toate acestea, cea mai mare rețea de ape interioare este capitala Germaniei. Berlinul are până la 960 de poduri și 59,8 mp. km de suprafața apei – râuri, canale și lacuri.
24. Prima carte tipărită – în limba germană. În 1455, John Gutenberg, inventatorul tiparului, a tipărit prima carte. Era o Biblie de 42 de pagini. Acum fiecare a zecea carte din lume este în germană.
25. Noaptea, Germania de Vest și de Est arată diferit, privind din spațiu, datorită becurilor diferite din lămpile stradale. Nuanțe semnificativ diferite de culoare.                                           

Sus avem: Castelul Neuschwanstein, Castelul Lichtenstein, Castelul Hohenzollern                                  Iar jos:  Castelul Heidelberg, Domul din Speyer, Blautopf in Blaubeuren                                                     

   

Sus avem: Castelul Sigmaringen, Meersburg

Iar jos: Rottenburg am Neckar, Insula Mainau

   

         

Sus avem:  Lindau, Lacul Eibsee, Füssen

Iar jos:  Schwetzingen, Pile Dwelling

   

Sus avem: Donauquelle, Balingen

Iar jos: Frankfurt, Hamburg, Rottweil

                         

 

Sus avem: Muzeul BMW din München, Stuttgart

Iar jos: Tübingen, Konstanz

 

  

Sus avem: Schwäbisch Hall, Mannheim,

Iar jos:  Wimsener Höhle, Triberg

 

(Foto: Höllentalklamm)

   Trecând peste toate aceste curiozități, ca să le spun așa, Germania este frumoasă nu numai prin locurile frumoase pe care le putem vizita cât prin oamenii și obiceiurile ei. Despre această țară putem afla multe lucruri la o simplă căutare pe internet (așa cum am făcut și eu), dar asta nu înseamnă că ajungem să o cunoaștem din această căutare. Ca să o cunoști trebuie să simți, să trăiești și să vrei să înțelegi și ceea ce ți se pare straniu sau străin. Pentru a putea face asta ar trebui să ne golim inima de prejudecăți și să învățăm să trăim alături de ei, lăsând ceea ce am cunoscut și felul nostru de fi pentru a putea fi deschiși la nou, la altceva. Asta nu înseamnă să renunțăm la noi, la tradițiile noastre, ci să le împletim pe ale noastre cu altele care ne plac și ni se potrivesc. Sunt oameni care ajung în această țară și nu fac altceva decât să se plângă, dar profită de beneficiile pe care le primesc. Se plâng de oameni de sistem, de locuri, dar banii sunt buni, ajutorul social, alocația... Dar, nu are rost să discutăm despre aceste aspecte, cel puțin nu acum. 

Pentru mine această țară este frumoasă prin tot ce reprezintă ea. Frumusețea locurilor vine datorită faptului că oamenii înțeleg cum funcționează un sistem și îl respectă iar de aici toate sunt legate între ele. 

Pentru mine frumusețea acestei țări vine din:

- faptul că oamenii se opresc să te întrebe dacă ai nevoie de ajutor atunci când te văd în dificultate. (La noi dacă te văd căzut, trec mai departe spunând că ești doar un bețiv.)

- felul cum înțeleg ei comunitatea  și ajută la dezvoltarea ei. Și aici mă refer la voluntariatul benevol pe care îl oferă fiecare, fără să li se ceară și fără să primească ceva. Prin participarea fiecăruia toată lumea are de câștigat. 

(Foto: Grainau)

- corectitudinea pe care o au  și pe care o așteaptă de la ceilalți. În mod special aici vreau să vorbesc despre felul în care ei își vând produsele cu o sinceritate care pare naivă pentru un necunoscător. Își pun la vânzare produsele (fructe, legume, ouă, paste făinoase, miere, flori și multe altele) oferind toate condițiile pentru a achiziționa diverse produse, așteptând în schimb corectitudinea de a plăti corect ceea ce cumperi. Și aici am văzut oameni care cumpărau produse cu o valoare mare și plăteau o valoare mult mai mică. (În perioada trăită printre ei am văzut doar românii făcând asta.)

- răceala nemților. Distanța pe care ei o afișează îți permite să ai o intimitate care mi se pare necesară. Da, poate că le lipsește căldura, dar mai bine așa decât apropierea aceea insistentă de a știi tot ce face x și y, ca mai apoi să avem ce bârfi. 

Frumusețea acestei țări vine din faptul că m-a învățat să mă opresc din ritmul nebun și accelerat în care am trăit toată viața. M-a învățat să mă bucur de liniște, de plimbări, de oameni, de natură. 

Frumusețea ei reprezintă mai mult decât castele medievale și locuri de vizitat. Înseamnă civilizație, corectitudine și multă muncă. Cred că doar trăind acolo poți să înțelegi și să vezi esența frumuseții ei. 

(Sursa informațiilor: https://www.finantistii.ro/20-de-lucruri-interesante-despre-germania/

https://www.helloholidays.ro/blog/curiozitati-despre-germania-top-15-cele-mai-interesante-lucruri-despre-aceasta-tara/)