Oamenii sunt ca și frunzele. Unele foșnesc tare, altele doar șoptesc. Primele te-nfioară cu vuietul lor plin de frământări. Celelalte, însă, ar trebui să fi foarte atent și să-ți pleci puțin urechea ca să le înțelegi. Ele toate-ți vorbesc despre viață, despre lume, vrute și nevrute, bune și nebune.
Frunzele sunt ca oamenii... Colorați sau șterși. Unii plini de splendoare, alții care și-au pierdut strălucirea. Oameni buni și oameni mai puțin buni. Unii sunt veseli, alții sunt triști. Tot așa și frunzele. Sunt frunze care dansează în vânt și ploaie sau plutesc pe raze de soare. Frunze care zboară ușoare în înaltul cerului sau cad greoi pe pământ. Frunze vesele și zglobii în culori vii sau triste și posace, întunecate și opace. Fremătând în drumul lor povești pline de umor sau, poate, doar de dor. Melancolie sfâșietoare peste care timpul se-așterne prăfuind amintirea lor.
Ah, oamenii sunt ca frunzele. Frunze mari sau mici, care vin sau care pleacă. Frunze care rănesc lăsând în urma lor suspine sau care vindecă. Sunt frunze care ți se lipesc de tălpi, putrezite și pline de noroi, insistente și de care nu poți să scăpa, care și-au pierdut culoarea și căldura pe care le-au avut cândva. Dar, sunt și frunze pline de farmec care ți se lipesc de suflet oblojindu-l. Care îți acoperă inima și freamătul lor plin de înțelepciune îți umple golul interior făcând ca durerea să nu mai răsune. Frunze discrete pe care cei mai mulți nici nu le observă, le calcă strivindu-le sub talpa lor. Frunze care nu-și varsă neîmplinirea, nu-și plâng singurătatea și nici nu le simți plutirea. Doar dacă ești atent le vezi pâlpâind focul interior transformat în culori calde așezate-n păr.
Da, frunzele sunt ca și oamenii, trecători pe acest pământ. Fără să-ți dai seama dispar și-n urma lor rămân umbrele. Umbre transformate în povești nemuritoare șoptite de frunze călătoare în timp...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu