Să mă ierți

     Să mă ierți dacă uneori vorbesc poate prea mult iar alteori se așterne între noi tăcerea. Să mă ierți dacă sufletu-mi caută alinare în vorbele-ți calde sau doar în răsuflare. Să mă ierți dacă te caut prea des și nu mă pot desprinde din îmbrățișare sau dacă dispar ca o nălucă în zare, fără să mă explic în prea multe cuvinte goale. 

Să mă ierți, știu că-s un om bizar. Nu-ți cer să mă-nțelegi, doar te rog să nu mă judeci punând pe umerii mei etichete grele doar pentru că-s altfel. Ah, știu că vorbesc prea mult... 

Câteodată mă-nfierbânt  încercând să acopăr tăcerea prea multor ani și nu mi se întâmplă prea des să găsesc oameni cărora să le spun tot ce-mi trece prin minte fără cenzură, dar de care am habar. Da, vorbesc mult, dar mi se întâmplă tot mai rar. Mă simt ca o flacără ce abia mai pâlpâie, un foc mocnit sau prea mult jar ce refuză să se facă cenușă și arde-n zadar. Și uneori uit că așa-s oamenii. Mă pornesc a vorbi cu ardoare, îmi expun sufletul și emoțiile ca mai apoi să-mi dau seama că nu interesează pe nimeni ce simt eu, nu mai zic să mă înțeleagă. Tot mai mulți sunt superficiali și egoiști. Cândva te întrebau ce mai faci, fără să le pese de răspuns. Era ca o introducere la ce aveau ei să-ți spună. Astăzi nici nu se deranjează să te mai întrebe. 

Asta mă face să evit oamenii. Trăiesc într-un exil pe care nimeni nu mi-l înțelege. Îmi impun să mă-ndepărtez și mă retrag în inima mea. Doar așa nu mai ajunge la mine nici o vorbă rea. Și-mi dau seama că așa-i omul, m-am lămurit, judecă, se comportă și vorbește după cât de mare sau mică-i inima sa. 

Așa că, te rog să mă ierți dacă încă mai caut și mai sper să găsesc oameni asemeni mie, ciudați, rătăciți, și stingheri...