Oameni și oameni

    Trăim înconjurați de oameni. Cu unii dintre ei interacționăm, voit sau nu, pentru scurt sau mult timp, dar cu alții nu. Trecem zilnic pe lângă oameni pe care, uneori, nici nu-i privim. Alteori îi privim, dar nu-i vedem. Ne atrage atenția felul cum arată, haina, părul ciufulit sau poate mersul târșit. Ne lăsăm păcăliți și nu le privim ochii într-atât cât să le vedem sufletul. Nu ne pasă sau nu mai avem timp... A devenit mai ușor să catalogăm etichetând după aparențe sau după mărimea sufletului nostru. 

   Am cunoscut tot felul de oameni. Oameni buni și mai puțin buni, frumoși și nu prea frumoși, liniștiți și neliniștiți, calzi și reci. Oameni plini de culoare, de sens, de candoare și oameni superficiali, goi, plini de răutate... 

Oamenii vin și pleacă. Sunt oameni care vin ușor și pleacă fără să-i simți. Oameni care te citesc ca pe o carte deschisă și oameni cărora poți să le desenezi fără ca ei să-nțeleagă. Sunt oameni care te îmbracă cu  bunătatea lor, peticindu-ți rănile cu haina lor. Dar, sunt și oameni care-ți intră în viață cu bocancii și pleacă împroșcând cu venin. 

Oameni care îți luminează viața și-n urma lor rămâi zâmbind pentru mult timp și oameni triști, supărați pe toți și toate, care trăiesc într-o permanentă furtună și n-au nici o vorbă bună. 

Oamenii sunt diferiți. Oameni cu multe măști pe lângă care nu-i bine să stai. Oameni sinceri cu sufletul curat de lângă care îți pare rău dac-ai plecat. Fiecare om pe care l-am cunoscut este o lecție. O lecție despre cum vreau să fiu și cum să nu devin. 

Oamenii le au pe ale lor. Unii nu mai au răbdare să te-asculte sau nu vor, alții știu să te asculte cu inima. Peste tot în lumea asta sunt oameni și oameni. Oameni mari și oameni mici, generoși și egoiști. Este bine să iei omul așa cum este, după mărimea sufletului său. Lasă timpul să curgă și omul singur se cerne. Mai devreme sau mai târziu măștile cad, zâmbetul piere. Nimeni nu se poate preface la infinit și răutatea își arată colții. 

Uite așa, ne îndepărtăm unii de alții și-nvățăm. Învățăm să trăim singuri și să ne ascundem culorile sufletului după nuanțe de gri. Din păcate vor fi oameni care nu vor învăța nimic, poate doar cum să lovească mai tare. Tot mai puțini rămân lângă noi. Câteodată hotărâm noi, altădată hotărăsc ei sau viața. Despărțirea doare sau poate fi o binecuvântare. 

   Îmi place să mă uit la oameni, de aproape sau din depărtare. Încerc să le deslușesc culorile inimii chiar dacă ei par plini de paloare. Cred că și în sufletul cel mai întunecat, cândva a fost măcar un strop de culoare...