Ziua de ieri a fost pentru mine tristă și nu o să vorbesc acum despre faptul că s-a votat soarta României și a noastră a tuturor. Nu, o să vă povestesc despre un magazin micuț, cochet, ascuns între magazine mai mari din centrul Timișoarei. Am intrat la ceas de seară să vedem ce produse au. Deși micuț, oamenii se tot perindau cumpărând din produse.
Cum ieri a fost zi de plimbare, ne-am luat ceva la pachețel urmând să savurăm cu o cafea produsele cumpărate. zis și făcut. Alegem biscuiți șprițați și lunițe. Cerem exact așa: „vă rugăm frumos, am dori și noi zece biscuiți șprițați și zece lunițe”. Cât să mănânci pe stradă la o cafea? Vânzătoarea ne întreabă dacă să pună zece și zece în două punguțe și noi aprobăm, crezând că așa am și cerut. Dar nu, doamna avea alte socoteli, doar că noi nu ne prinsesem încă de socoteala ei. Ne-am trezit cu două punguțe pline cu biscuiței care păreau că nu se mai termină, dar nu ne-a deranjat că a pus mai mult și la grămadă. Până la urmă, viața ne-a învățat să nu fim cârcotași, avem înțelegere față de oameni, încredere și respect. Din păcate, acest lucru în România nu mai este apreciat. Cu cât ești mai îngăduitor, cu atât omul încercă să te păcălească mai tare.
După ce am cumpărat biscuiții respectivi, am luat bonul și l-am mototolit în buzunar plecând să ne luăm și o cafea. Aici aș dori să fac o mare precizare, faptul că suntem un pic altfel nu înseamnă că suntem și proști. Am salutat doamna (care părea a fi religioasă) la fel de călduros ca la venire și zâmbind ne-am continuat plimbarea.
După ce am luat cafeaua am stat un pic să admirăm oamenii care lucrau în semi întuneric la decorațiunile de Crăciun. Până la urmă ne bucurăm să vedem că se întâmplă lucruri frumoase și în țara noastră. Admirând clădirile renovate, catedrala și roata nou apărută în lumina amurgului, scot bonul din buzunar și mă uit pe el înainte să îl arunc. Atunci am un moment de nedumerire conștientizând că am fost furată de un om de la care niciodată nu m-aș fi așteptat.
Biscuiții erau la prețuri diferite: lunițele la 95 de lei și biscuiții șprițați la 80 de lei, doar că pe bon toți erau la 95 de lei.
Am mai fost furată și păcălită. Da, este trist, dar se întâmplă. Parcă nu ești român adevărat dacă nu încerci să faci asta. Cumva cred că se vede pe fețele noastre că nu suntem de aici și asta le dă oamenilor curaj să încerce să ne păcălească. De obicei mă prind, dar nu am curajul să ripostez. Mă uit în ochii omului și mă frământ în interior. Îmi pare rău că în dorința de a evita un conflict ajung, de fiecare dată să mă simt proastă.
De data aceasta nu am mai vrut să tac. Până la urmă era o sumă și chiar un ban de ar fi fost, era munca mea. Oamenii nu știu cum este să lucrezi afară și cu câtă trudă se obțin banii. Mă întorc în magazin. Aștept să se golească de oameni, nedorind să o fac de râs pe vânzătoare. Din păcate nu am reușit asta, căci oamenii tot veneau. La un moment dat mă așez iar la rând și aștept să ajung iar în față. Ajunsă față în față cu doamna, o întreb politicos să-mi explice de ce în vitrină biscuiții au două prețuri iar la mine pe bon doar unul. Senină îmi spune că la biscuiții asortați de obicei pune un singur preț. „De obicei îl punem pe cel mare.” Șocată întreb și „de ce nu îl pune pe cel mic? De ce decizia îi aparține? Și de ce clienții nu sunt înștiințați?” Poate eu dacă mi-ar fi spus, nu aș mai fi cumpărat. Fâstâcită îmi spune că ar trebui specificat undeva și că o să-mi dea înapoi ceva... nu știe ce... O opresc spunând că nu-mi doresc nimic, nu este vorba despre bani, ci despre gest. Gestul de a hotărî altcineva pentru mine fără să-mi spună sau de a fi mințit, furat, cu zâmbetul pe buze. Trist, dar adevărat.
Acum nu o să mai spun că biscuiții aveau coji de nucă în ei, căci nu mai are nici o relevanță, dar mă necăjește ușurința cu care nu ne pasă și nu ne dorim să fim corecți. Suntem atât de mici în suflete, meschini dea dreptul, hrăpăreți, dar urlăm cât ne țin plămânii că „vrem o țară ca afară” și nu o să înțelegem niciodată de ce nu o să avem. Pentru că nouă ne lipsește baza, coloana vertebrală și s-a pierdut și educația, undeva pe drum.
Cine m-a furat, vânzătoarea sau magazinul? Nici nu mai contează. Gustul amar va rămâne mult timp. Ce ar trebui să fac? Să fac plângere? Să-i dau în judecată? Ce rost ar avea? Ei sunt prea mulți și noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva.. Și nici măcar nu am vrut biscuiți asortați...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu