Dincolo de tăcere

    Astăzi m-am oprit asupra prieteniei. O fac tot mai des în ultimul timp. Gândul m-a purtat către tine și am vrut să-ți scriu. Aș vrea să pot să descriu ceea ce simt, dar mai bine las cuvintele să-ți „vorbească”. Pentru început aș dori să știi că te caut mult timp și te-am tot așteptat. Uneori am deznădăjduit în așteptarea sau căutarea  mea. Te-am căutat în oameni care nu mi-au meritat prietenia și am sfârșit, de multe ori, alegând singurătatea. 

   Ah, dacă ai știi de câte ori m-am întrebat ce este prietenia și m-am pierdut în definiții... Am căutat în fel și chip, dar n-am găsit oameni lângă care să mă fi potrivit. M-am izolat crezând că vina-i la mine și-am suferit. Am simțit că-s un om defect cu idei culese dintr-o carte. Un neînțeles singuratic, rătăcit visător ce-și poartă în suflet dorul. 

Fără să vreau mă-ntorc în copilărie... Ce simplu era atunci totul. Prieteniile atunci erau sincere și de durată. Fără invidie, răutăți și gânduri ascunse, fără să ne judecăm între noi sau să ne impunem. Exista o seninătate în dorința de a ne împărtăși gândurile sau de a le asculta. Copilăria în simplitatea ei era fără măști și ipocrizie.

Acum prietenia este dificilă. Greu de găsit și mai greu de păstrat. Începuturile sunt simple, pline de conversații fără sfârșit venite din dorința destăinuirii. Greul prieteniei mai târziu vine, când tot ce aveai de povestit s-a spus și-și face apariția tăcerea. Fără să vrei inima ți se strânge într-o așteptare plină de emoții. Acum se vede calitatea omului căruia i te-ai destăinuit, când setea conversației s-a domolit și tăcerea își face simțită prezența. Cei mai mulți oameni caută confortul în vorbe, în mii de cuvinte, eu caut tihna sufletului dincolo de ele, când se-așterne tăcerea. Abia atunci când liniștea dintre noi devine confortabilă voi știi că totu-i așa cum ar trebui să fie. Cred cu tărie că unui om care-mi înțelege lipsa cuvintelor nu va trebui să-i explic nici sensul lor. Și pentru mine asta-i prietenia. 

Prietenia... Știam exact cum trebuie să fie... Plăcută, ușoară și emoție, multă emoție. O bucurie profundă la fiecare revedere și un zâmbet întipărit pe chip la fiecare despărțire. Nevoia de a împărtăși gânduri de tot felul, de a depăna amintiri sau doar o-mbrățișare. Puterea de a-ți pune în palmă lacrimi, fără sa-mi fie teamă că le vei strivi. Doua suflete care s-au căutat îndelung. Să nu-ți faci griji, nu vreau nimic de la tine. Îmi este de ajuns liniștea pe care mi-o oferi și-un strop de tăcere. Și-am să te rog să mă ierți dacă nici eu nu mai am ce să-ți ofer în afară de căldura inimii mele și o picătură de culoare în al vieții cenușiu lipsit de soare. Ai să râzi și mulți nu ne vor înțelege, dar tăcerea noastră nu doare, este vindecătoare. 

   Dincolo de orice definiție, prietenia se naște din bunătate și afecțiune sinceră. Se leagă ușor, dar se crește cu migală. Ea este simplă și totuși ceva destul de complex. Este ca o căsnicie, dar fără să fi semnat vreun act. Are fragilitatea pufului de păpădie, dar voința unui ghiocel care răzbește prin zăpadă.   Prietenia adevărată nu ține cont de aspect, de religie sau de limba pe care o vorbești. Ea nu este despre cine a greșit sau cât ai iertat și nu contorizează cât dai sau primești.