26 noiembrie 2019

Ochii mei sunt ochii mamei mele

     Astăzi m-am trezit de dimineață și mi-am băut cafeaua în liniște. Am constatat că am tabieturile mele, deși nu aș fi crezut. Cafeaua este primul lucru pe care îl fac dimineața, uneori chiar și cu ochii cârpiți de somn. Beau cam trei sferturi și durează cam o oră, timp în care stau la calculator. Apoi nu mai am stare și mă apuc de treaba pe care o am de făcut, sorbind, din când în când, din restul de cafea care mi-a mai rămas. Astăzi am gătit și am făcut curat. După ce am terminat toată treaba mă simțeam obosită, dar mulțumită. Am mers la baie să mă spăl pe mâini și în timp ce făceam asta  am ridicat capul și m-am zărit în oglindă. Am rămas locului o clipă și m-am privit cu atenție. Dincolo de părul prins într-un coc din care scăpau bucle rebele, am avut brusc impresia că ochii mamei mă privesc. Erau acolo, în oglindă și se uitau blând la mine. Am rămas minute bune în fața oglinzii, căci nu am mai putut să-mi iau ochii de la imaginea din fața mea. Am privit în adâncul ochilor din oglindă, detașându-mă de părul blond și gropițele din obraji. Simțeam o căldură aparte cum mă cuprinde, dar și tristețea din ochii aceia ce mă priveau cu insistență. Erau ochii mamei, obosiți și triști de greutățile vieții, dar calzi și plini de bunăvoință. Mă priveau în tăcere și atunci am înțeles...  
Am înțeles tristețea de pe chipul mamei. Am înțeles oboseala și grija din ochii ei. Am înțeles că, de cele mai multe ori, copii își înțeleg părinții doar atunci când este prea târziu, căci această maturitate ți-o dă doar viața. Am înțeles că iubirea părintească este mai presus de cuvinte și nu o poți controla. Am înțeles că părinții nu se supără niciodată cu adevărat. Am înțeles că, mai devreme sau mai târziu, avem să devenim și noi ca ei. Fără să ne dăm seama când, imaginea copilului de altă dată dispare și apare un chip îngrijorat și măcinat de griji sau poate de dor. Am înțeles că, de fapt, oamenii dragi nu pleacă niciodată de lângă noi. Se lipesc de sufletul nostru și dacă stai să te uiți cu atenție îi simți uneori cum te privesc cu afecțiune, căci devin parte din noi. La mine sunt ochii mamei care mă privesc cu dragoste și înțelegere, la tine poate fi surâsul tatălui sau poate gura lui.
Abia acum înțeleg de ce ochii mamei mă priveau înțelegători. Știa că într-o zi am să-i înțeleg  dezamăgirea și gustul amar, durerea și dorul... 

12 noiembrie 2019

Sunt doar un om

     Am început să scriu postarea aceasta cu o zi înainte de aniversarea mea. Nu am terminat la timp și am modificat-o de ziua mea. Iată-mă acum, câteva săptămâni mai târziu, încercând să o finalizez și aducând iar modificări. Ce ți-e și cu scrisul ăsta, nu iese când vrei tu.
    Acum, o să spun că a fost ziua mea și am împlinit frumoasa vârstă de 43 de ani. Nu știu când au trecut, dar este o vârstă decentă ce poartă pe umeri destul de multe trăiri. Am trecut prin multe, dar sunt mulțumită și mă simt binecuvântată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt astăzi, pentru puterea de a trece peste unele lucruri, pentru maturitatea cu care am luat decizii, pentru familia și prietenii mei. Mă simt binecuvântată pentru fiecare zi din viața mea, indiferent de vremea de afară sau din sufletul meu.
Recunosc faptul că nu mi-e bine mereu, dar trebuie să vedem norii ca să apreciem soarele și stelele. Așa cum ne dorim tot timpul să fie mai bine, să fim conștienți că se poate mai rău și să nu uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Cred că toată lumea are parte de bine și rău, doar că unii recunosc asta, alții nu.
     Când le țin socoteala par atât de mulți ani, dar în viața de zi cu zi nu conștientizez trecerea lor. Noi, oamenii, avem un mod tare ciudat de a contoriza timpul. O facem de la un salariu la altul, de la o aniversare la alta, de la un concediu la altul, de la primăvară și până-n iarnă, de la Paște la Crăciun, de la începutul școlii la vacanța de vară...
Ne punem în minte dorințe și mergem așa, de la o realizare la alta, de la o dezamăgire la alta, fără să conștientizăm timpul la adevărata lui valoare, fără să trăim cu adevărat. Apoi, într-o zi te oprești, îți spui cu voce tare vârsta și ai un șoc. Când a trecut copilăria în care ne doream să fim oameni mari? Când ne-am îndrăgostit prima oară? Când a crescut copilul? Când mi-au apărut fire albe pe la tâmple? Când i-am pierdut pe cei dragi? Oare când a trecut timpul?
      Mă uit cu atenție la mine. Zâmbesc. Sunt un om bun și până la urmă asta este tot ce contează. Încerc să văd bunătatea din oameni și las bucăți din mine pe unde trec, chiar dacă este doar o vorbă bună sau un zâmbet. Nu are importanță dacă se observă asta sau nu, pentru că  nu astept nimic în schimb.  Nu mă mai obosesc să le explic oamenilor cum sunt și nici nu-mi mai pierd timpul cu aceia care nu înțeleg. Știu că oamenii se grăbesc să te judece într-atât încât, uneori, nici nu mai știi cine îți este prieten și cine nu.
     Apreciez și sunt recunoscătoare pentru frumusețea mea exterioară, dar sincer vă spun că nu prea m-a ajutat în viață. Ba, aș putea spune că mi-a fost mai greu pentru că a trebuit să le arăt oamenilor că nu sunt doar un chip frumos. Toată viața a trebuit să demostrez că am inteligență, onoare, principii, sentimente, căci oamenii sunt mai preocupați de ambalaj decât de conținut. A fost greu să răzbesc printre prejudecățile oamenilor, căci până la urmă asta rămâne singura problemă: oamenii.
      Oamenii au o problemă cu tine și când ți-e bine și când ți-e rău. Oamenii au o problemă cu tine și dacă te cunosc și dacă nu. Cei mai mulți oameni sunt niște suflete goale pornite să rupă totu-n calea lor, lipsiți de conștiință. Sunt oameni care nu te suportă pentru simplul motiv că nu ești ca ei. Nimeni nu-mi știe rănile, dar îmi invidiază râsul. Nu vi se pare trist?
      Am ajuns să judecăm după aparențe, după aspect, după propriul caracter, după propriile neputințe, după cât suntem noi de mici. Judecăm chipurile oamenilor și, de cele mai multe ori, doar pentru că nu-și poartă durererea în stradă, aruncăm cu pietre, că-i mai ușor. Cineva mi-a zis, cândva, că se vede pe fața mea că am avut o viață ușoară, și-am râs. Ce puteam face? Să stau să-i povestesc o viață-ntreagă unuia care nu a văzut nimic dincolo de un chip drăguț? Ce rost ar avea? Am râs și-am mers mai departe. Toți avem povești de spus și nu întotdeauna sunt fericite, chiar dacă se vede cu ochiul liber sau nu. Le purtăm în spate și nu sunt la fel, nu au cum să fie, căci fiecare își trăiește propria viață. Ceea ce ne aseamănă sunt trăirile noastre. Fericirea este la fel, dar fiecare o percepe în funcție de caracter și de propriile nevoi. La fel și suferința. De exemplu, eu sunt fericită de simt că plutesc atunci când îmi văd familia, alții simt aceiași fericire doar dacă se gândesc la bani. Înțelegeți ce vreau să spun?
      Așadar, cine sunt eu? Sunt un om simplu și trecător prin viață, dar dacă te uiți cu atenție în ochii mei vezi marea și cerul, vezi vise și speranțe, vezi dureri și tristeți, vezi copaci cu flori și frunze ruginii. Dacă te uiți în ochii mei ai să-mi vezi sufletul și fără să fie nevoie de cuvinte ai să simți căldura lui. Dacă ajungi să te uiți în sufletul meu, atunci ai să-mi vezi casa și familia, căci acolo stau, în adâncul sufletului meu. Dacă te-ai uita cu atenție ai vedea cum mi se schimbă culoarea ochilor în funcție de starea sufletească. Ai vedea că ochii mei sunt verzi când plâng, albaștri când sunt fericită, tristețea îi face gri, însă atunci când sunt furioasă, scot flăcări prin ei. Dacă te uiți cu atenție la mine, sunt o mână de om cu o voință puternică și mult curaj. Vorbesc, parcă, cu toată ființa mea și pun atât de mult suflet în vorbele mele, încât te însuflețești doar privindu-mă. Am o energie pozitivă debordantă ce devine molipsitoare și, fără să îți dai seama, ajungi să nu te mai saturi de mine. Sincer, nu ai cum să nu mă iubești. Bine, asta, doar dacă ești un om bun, căci oamenii buni văd dincolo de culoarea ochilor sau a părului, dincolo de aspect și de cuvinte. Dacă nu ești un om bun, ai să te uiți cu superioritate la mine și-ai să mă urăști.  De ce? Pentru că ai să mă privești cu superficialitate și ai să vezi doar golul din tine. Ai să vezi o tipă blondă și o să ți se pară că sunt arogantă, ciudată. Ai să vezi doar niște ochi verzi, reci și schimbători.
      Offf, am învățat atât de multe lucruri despre oameni și încă mă mai surprind acțiunile lor, dar nu mi-am imaginat niciodată cât de departe pot merge unii cu răutatea. Nu mi-am imaginat niciodată că cineva te poate urî pentru culoarea părului, pentru felul cum te îmbraci, pentru râsul tău, pentru modul în care iubești și ești iubită, pentru mersul tău, pentru familia pe care o ai, pentru felul cum te ține de mână soțul, pentru iubirea ce-ți poartă copilul, pentru faptul că trăiești fără să te preocupe ce fac alții... Și pot continua așa la nesfârșit, căci unii oameni par a-și lua puterea de a trăi din ura lor față de tot ce-i înconjoară. Astăzi mă urăsc pe mine, mâine poate pe tine. 
      Știi cum este când încerci toată viața să faci bine, să devii un om cât mai bun, comparativ cu tine cel de ieri, să treci peste murdăria din jur și totuși să reușești să-ți păstrezi noblețea sufletească și strălucirea? Vă spun eu, este foarte greu! Este foarte greu să primești lovitură după lovitură și totuși să-ți continui drumul fără ca noroiul să-ți întunece sufletul. Este greu să crezi, încă, în bine și frumos, chiar dacă viața ți-a demonstrat de nenumărate ori că este nedreaptă.
      Știi cum este să reușești să ajungi la o vârstă și uitându-te în spate, îți dai seama că ești mulțumit de tine și de drumul pe care l-ai parcurs, chiar dacă nu a fost ușor?  Este o mulțumire sufletească greu de descris în cuvinte. Este ceva ce face parte din tine și ajunge să te definească. Este foarte multă muncă să ajungi să te cunoști, să uiți, să ierți și să faci asta, doar, pentru a fi tu mai bun, nu pentru a te raporta la altcineva, nu pentru că ai fi într-o competiție cu oamenii care te înconjoară.
Până la urmă, totul se rezumă la propria persoană și la lumea ta interioară. Doar așa poți ajuta lumea exterioară. Doar așa poți face parte dintr-un întreg mai mare unde poți contribui și tu. Dacă tu nu ești complet și curat, mizeria din tine va murdări totul în jur și nu vei face decât să degradezi și mai tare lumea în care trăim. Este ceva ce oricare dintre noi poate face, indiferent de statut sau de starea materială pe care o are. Este minimul pe care, dacă fiecare dintre noi l-am face, lumea ar fi mai bună, mai curată, dar oamenilor nu le mai pasă și din păcate „ce naște din pisică” nu va mânca niciodată morcovi, nu?
      Nu mi-am imaginat niciodată că oamenii își petrec cea mai mare parte din viață observând, doar, ce fac alții și uneltind împotriva lor. Nu mi-am imaginat niciodată că va veni o zi când cineva mă va urî pentru tot ceea ce mă definește și mă caracterizează, doar pentru că nu-mi suportă lumina de pe chip. Nu mi-am imaginat ușurința cu care va veni și mă va strivi. Nu mi-am imaginat cât de mare va fi prostia, egoismul și ura față de tot ceea ce el niciodată nu va putea fi. Nu mi-am imaginat niciodată că ignorând aceste caractere, nu fac decât să să le accentuez ura față de mine. Oamenii nu-si mai trăiesc  propria viață din dorința de a demonstra altora cum sunt ei. 
      Știu că un suflet frumos atrage binele și răul, deopotrivă, dar merge în liniște și cu discreție alături de oameni buni și frumoși. Omului rău îi place atenția și gălăgia ce răsună din interiorul sufletului său gol. Cred că oamenii mici te urăsc indiferent de felul cum arăți sau cum te porți și cu cât sunt mai mici, cu atât mai mare este ura lor. Cei mai mulți oameni rănesc din răutate, invidie și neputință, dar sunt și oameni care te rănesc din indiferență, le este mai ușor așa.
      În încheiere ce pot să spun?  A trecut ziua mea și abia în decembrie finalizez această postare, dar este încă actuală. Încă simt gustul tristeții care mă cuprinde atunci când văd oameni răi și nedreptate. Cât despre mine, ce pot să spun?  Chiar dacă nu toată lumea mă vede, mă place sau înțelege, eu sunt așa mereu, nu doar în noiembrie, în poze, la început sau la sfârșit de an.
      

    P. S.  Insist să mă uit la oameni și încă mă mai întreb, oare, unde intră atât de multă ură într-un corp atât de fragil? Suntem doar niște frunze călătoare ce se frâng prin soare, ploi și vânt.













06 noiembrie 2019

Pisica albă, pisica neagră

    Acest subiect mă „bântuie” de ceva vreme. Cred că toată lumea are cel puțin un obicei de care ține, o superstiție pe care nu o încalcă sau o vorbă bătrânească pe care o urmează. Toți avem câte ceva de care ne temem sau ne ferim, ca să nu „atragem răul”. Venim cu ele preluate de la bunici sau părinți, la care mai adăugăm și noi câte ceva.
      Uite, de exemplu, eu am preluat de la ai mei să nu spăl duminica sau în zi de sărbătoare. Evit să spăl vinerea și miercurea pentru că așa am prins de la bunici, că e păcat. Off, bunicile astea și regulile lor. Dacă mă gândesc la ele, mi se par așa de multe și devine obositor. Dacă stai să le asculți pe toate, te ia durerea de cap. Să nu speli lunea că te urăște lumea, de parcă oricum nu se găsesc destui care să te urască și dacă nu speli. Să nu te speli la cap (nu știu când) că te ia durerea de cap, dar de durut te doare oricum când dai peste câte un prost. Stau și mă întreb, dacă nimerești câte trei zile de sărbătoare consecutive, stai nespălat doar pentru că nu e bine să te speli? Și ne mirăm de mirosurile din mijloacele de transport în comun...
      Ai grijă să nu spargi oglinda că ai șapte ani de ghinion. Asta chiar doare. Șapte ani nu se compară cu faptul că ți-a tăiat pisica calea, nu?  Aoleu, dacă ai ghinionul să fie și neagră, vai de tine, căci nu scapi și sigur îți merge rău. Ce te faci? Te simți norocos pentru că asta cu pisica are antidot, dar la oglindă nu ai. Dai 7, 9, 10 pași înapoi sau îți merge rău în ziua respectivă și a doua zi ai scăpat, dar dacă te mănâncă undeva și te pune necuratul să spargi oglinda, n-ai ce să-i faci. Mă gândesc că, poate, uiți în șapte ani de unde ți se trage 😂.
      La asta cu pisica, mă amuz cel mai tare pentru că, la un moment dat, ai mei aveau un motan negru. Era un exemplar tare frumos. Avea o blăniță sănătoasă, pufoasă și strălucitoare, pe alocuri puful de la bază bătea într-un grena superb. Avea niște ochi blânzi de un galben intens. L-au adoptat de mic și era blând, chiar iubăreț. Acum vă dați seama ce ar însemna să dai mereu cu spatele prin casă, căci (inevitabil)  tot timpul ai avea motanul printre picioare? Culmea este faptul că mama lui era o birmaneză frumoasă care făcea numai pisoi negri. Ar fi trebuit omorâți, doar pentru că nu erau de un alb imaculat? Este exact ca rasismul de la oameni. Inteligența și bunătatea unui om nu stă în culoarea pielii, dar sunt destui aceia care judecă după culoarea lor sufletească.
     Tot referitor la pisici, se spune că acestea elimină energia negativă și spiritele rele. Na, acum ce să mai spun? La câte pisici au venit la mine în vara asta, probabil mulți demoni mă stăpâneau😂.
     Cert este că, pisicile te pot face să te simți bine când te iubesc cu toată ființa și se lasă moale în poala ta, fără să le fie frică de ce ai putea să le faci. Că alungă relele sau nu, că te vindecă sau nu de boli, nici nu mai contează.  Sunt atât de gingașe încât devine un schimb de afecțiune reciproc, fără alte așteptări. Sunt niște ființe de o delicatețe  ieșită din comun și cu personalitate. Dacă te uiți cu atenție în ochii unui animal, poți să vezi atât de multă emoție cum foarte rar ți-e dat să vezi în ochii oamenilor.
      Unele „băbisme”, obiceiuri și superstiții le știm de mici și le preluăm automat.  Altele ni le aducem singuri în viață. Acum toată lumea poate să citească pe internet și să devină specialist și expert în toate cele, iar  „feng shui-ul” a devenit o modă. Toată lumea știe cu ce se mănâncă și-ți dă sfaturi ce să faci, cum să faci, dar și ce nu e bine să faci. Unde să pui patul, unde să nu îl pui. Unde să fie ușa, ce obiecte sunt binevenite în casă  și ce să nu aduci niciodată. Doamne, mi se par atât de multe încât nici nu mai știu cum să trăiesc.  
     Uneori parcă nimic nu e bine sau nu ai voie. Să ieși din casă cu piciorul drept, să intri tot cu el. Să nu verși sarea, că-i  rost de ceartă, dar dacă pui câteva picături de apă pe ea, mai stingi din cheful de ceartă. Să nu te joci cu focul pentru că faci pipi în pat :)) Dacă vezi pe stradă o mortăciune, pui repede mâna în păr și zici „părul meu să crească și al tău să putrezească” de trei ori și scuipi. Să nu te lași pășit de cineva pentru că rămâi mic de înălțime. Dacă urlă câinele, urlă a pagubă. Eu am un câine, Sasha, și în ultimii ani urla zilnic. Aveam o vecină care îmi spunea zilnic: „Vai, Mihaela, dă-l mamă că urlă a pagubă și nu e bine!” Ar fi trebuit să ajung la sapă de lemn până acum, dar el săracul urla de singurătate.
     Când eram mică, dacă vedeam un popă pe stradă, ne duceam repede după el să îi spunem „sărut mâna, părinte”.  Știți cum se spune, „câte bordeie, atâtea obiceie”, tot așa și cu popa. Unii știu că e bine să îl saluți, alții să te apuci repede de un nasture, dar sunt și oameni care își scuipă în sân sau se apucă de ...altceva... Hai, că sigur ați trecut și voi prin asta, cel puțin o dată în viață.
      Tot de când eram mică, am o reținere la cuvântul „suflețel”. Este o formă de afecțiune maximă pentru mine. Așa alintam toate animăluțele pe care le iubeam din tot sufletul meu de copil. Nu îmi amintesc câți ani aveam prima dată când mi s-a întâmplat, dar faptul că nu a fost doar o dată, m-a făcut să cred că nu a fost o întâmplare. De fiecare dată când iubeam așa mult, inevitabil îmi ieșeau vorbele din suflet (parcă) și apoi venea nefericirea, căci tot ce iubeam murea. Mi s-a întâmplat de atât de multe ori, încât am ajuns să nu folosesc niciodată acest cuvânt. Sunt momente când mă surprind că-mi iese pe gură și brusc îmi mușc buzele, evitând să-l rostesc de teamă. Teama de a pierde pe cineva drag, doar pentru că rostesc respectivul cuvânt. Iubire profundă, urmată de durere. Este ca și cum ne este frică să iubim, ne este frică să fim fericiți, să zâmbim, să dansăm, căci „după râs vine plâns”, nu? Știi cum este să râzi din tot sufletul și apoi brusc să ai sentimentul că urmează ceva neplăcut, ca o ceartă și brusc să îți piară cheful?  Mereu mi se întâmpla, cel puțin când eram copil și umblam teleleu o zi întreagă, apoi mă duceam cu teamă acasă. Culmea, se adeverea de fiecare dată, dar nu mă gândeam că este din cauza faptului că mama nu știa de mine și o puneam pe seama râsului necontrolat. Acum râd din orice și tare bine mă simt, fără să-mi fie teamă, dar oare câți oameni au reușit să-și depășească această temere?
     De, toți avem pitici pe creier. Unii au mai mulți, alții mai puțini, care de care mai ciudat. În timp reușim să amplificăm, în loc să simplificăm. Aici o să vorbesc despe un subiect delicat. Nu vreau să supăr pe nimeni cu asta, este fix opinia mea și fiecare este liber să creadă ce vrea. Mă refer la momentele când trebuie să faci pomană și felul cum a evoluat asta în timp. Depinde de la bătrân la bătrân, de la sat la oraș, de la om la om. Dacă ai ghinionul să ai trei babe lângă tine, vei afla trei obiceiuri diferite, iar dacă întrebi preotul vei afla ceva cu totul și cu totul diferit. Babele se vor supăra pentru că nu le-ai ascultat și vor spune că preotul nu e bun. În durerea ta, nici nu vei mai știi ce să faci și cum să faci. Ce este bine și ce nu. Uneori devine mai complicat și mai scump ca o nuntă.
       Îmi amintesc de mama mea... Săraca avea o pensie tare mică și cea mai mare fericire a ei era să să facă toate pomenile. Pentru ea era o bucurie, chiar dacă nu îi mai rămâneau bani după aceea. Nu am înțeles niciodată de unde vin atât de multe obligații și de ce contează numărul de farfurii împărțite? Dacă nu sunt 11, nu sunt primite?  Dacă nu sunt 4 roșii și 6 sarmale, însemnă că nu bine făcută pomana? După ce mama mea s-a dus și am ajuns în situația de a face și eu pomeni, m-am trezit în situația în care era un număr foarte mare de farfurii pe care lumea îmi spunea că trebuie să-l împart (că așa se face), dar eu nici nu cunoșteam atâtea persoane cărora să le dau. Cu trecerea anilor, oamenii au uitat că importantă este coliva, vinul și o pâine, date unor amărâți la biserică sau la mormânt. Treptat au început și din asta să facă o fală și nu o mai fac pentru sufletul celui care s-a dus, ci ca să nu îi vorbească lumea sau ca să demonstreze ceva lumii. Asta mi se pare cea mai mare răutate, să te duci la o înmormântare și apoi să bârfești că nu a fost bun meniul, că pachetele erau mici sau cine știe ce altceva. Până la urmă te duci din respect pentru cel plecat și ca sprijin pentru cei rămași. La nuntă te duci cu pretenții pentru că dai bani, deși nici acolo nu este frumos pentru că ar trebui să te duci de plăcere, nu ca să cauți nod în papură.
     Sunt unii care nici nu au morți și dau pentru ei, să aibă pe lumea cealaltă, când s-or duce,  „să fie”. Ca exemplu, am să vă povestesc o discuție avută cu soacra mea. Era foarte preocupată să ajungă la țară ca să dea de pomană o canapea și un fotoliu. Îi face tare rău drumul și nici nu îi mai place să stea pe acolo, dar nu poate să-și scoată din minte canapeaua care „este încă bună” și să nu cumva să se strice. Stau și o întreb, dacă o dă de pomană sau se strică, tot aia este, nu? Adică, oricum nu mai ia bani pe ea și atunci de ce chinul cu drumul? Răspunsul m-a blocat: „Ca să o am pe lumea cealaltă!”
    Pe bune? Și tot ea spune că pe vremea bunicii ei nu era așa, nu se dădeau lucruri de genul ăsta, dar „acum așa se face”. Vă dați seama unde s-a ajuns? Deja asta spune că vom fi bogați și săraci pe lumea cealaltă, căci nu toată lumea o să-și mobileze în viața asta pentru lumea de dincolo. Nici nu îmi dau seama dacă să plâng sau să râd, atât de stupidă mi se pare situația. Plus că nici „cerșetorii” de la biserică nu mai sunt „amărâții” de altădată. Acum sunt ca „hienele” și dacă nu le dai, te blestemă. Dacă le dai și nu le convine ce le dai, le aruncă la colțul bisericii.
      Așa că, toate aceste obiceiuri, superstiții sau „băbisme” nu fac altceva decât să ne complice viața, să ne mângâie orgoliul și să ne liniștească conștiința într-un mod superficial. Acum ce vină are pisica că este neagră? Oare să nu ieșim din casă marțea, doar pentru că sunt trei ceasuri rele? Poate ar trebui să ne plesnim singuri dacă ne mănâncă nasul, nu?  Chiar am văzut un cuplu pe la 40 de ani care atunci când îi mânca nasul își dădeau palme reciproc. Vă dați seama ce penibili erau? Poate că  la 8-10 ani este amuzant, fiind copii, dar ditamai adulții...
      Este bine să păstrezi obiceiurile străbune și să ducem mai departe anumite obiceiuri, dar să lăsăm în urma noastră prostia. Și până la urmă, zic eu, dacă tot ții cont de un obicei, atunci de ce nu le urmezi pe toate? Adică, de unde știi pe care să le alegi? Ce faci, le iei doar pe acelea care îți convin?
      Dacă tot dai 10 pași în spate când vezi pisica, nu iei cuțitul din mâna cuiva de teamă că te cerți, dă de pomană și o casă cu mașină cu tot, ca să fii asigurat pe lumea cealaltă că nu dormi pe canapeaua ta cea bună, dar în stradă.
      În loc să simplificăm, ne complicăm din orgoliu, fală, mândrie și multă prostie. Mi se pare educativ să transmitem copiilor anumite obiceiuri și povești, lucruri care le va folosi ca exemplu și îi va ajuta dezvoltându-le imaginația, dar să păstrăm niște limite. Aici mă refer la obiceiurile de Paște, Crăciun, Zâna Măseluță, Iepurașul de Paște, Sfântul Nicolae...și nu numai. Este bine să credem în ele, dar să nu le deformăm până nu mai rămâne nimic bun, pur și curat. De exemplu, pe vremea mea Sfântul Nicolae aducea dulciuri copiilor cuminți, acum aduce daruri scumpe. Zâna Măseluță nu exista și aruncam dintele peste casă spunând: „Ia, cioară, dintele ăsta de os și adu-mi unul de oțel”, de trei ori. Acum, după ce am văzut prin filme că există această Zână, am adoptat-o și noi, dar în timp am reușit să-i stricăm și ei simplitatea. Dacă la început se punea un bănuț în locul dintelui, acum se lasă valută și nu doar o monedă, ci cât mai mult. De, s-a ajuns și Zâna asta, nu mai este o amărâtă.
     De Crăciun copii colindau de dragul ieșitului afară și pentru dulciuri, acum  nu prea se mai colindă și dacă totuși o fac, vor bani și se uită urât la nuci. Știu că sună aiurea să spun pe vremea mea, dar cam așa se diferențiază lucrurile. În timp s-au pierdut adevăratele valori și am devenit foarte superficiali, lipsiți de profunzime. Este o evoluție care nu aduce nimic bun.  Dacă unui copil de 10 ani îi aduce iepurașul un cadou de milioane, de ziua lui ce-i mai iei?  Dacă îi faci cadouri scumpe, crezi că se mai poate bucura de ceva simbolic? Logic vorbind, îi dai la zece ani un telefon scump și performant, pe la 18 îi dai o mașină cu o valoare prea mare ca să o înțeleagă și să o aprecieze, la 20 îi faci o casă și apoi?  Și apoi te miri că nu este în stare de nimic, nu mai are nici o bucurie în viață și că nu apreciază lucrurile la adevărata lor valoare? Aceasta este „valoarea” cu care l-ai educat. Cred că ar trebui să avem grijă să nu ne pierdem simțul măsurii. Copii nu știu să aprecieze gesturi mărunte și nici măcar nu este vina lor.  Pe vremea mea, era rușinea că te vorbea lumea în sat dacă nu era bine ceea ce făceai și evitai să intri în gura lumii, acum vrei să arăți cât mai mult tocmai ca să te știe tot satul. Nu știu cum sună pentru voi, dar mie mi se pare urât.
     Este trist faptul că nu suntem în stare să trăim pe lumea asta, dar ne facem griji și ne preocupă ce vom avea pe lumea de dincolo. Exact așa sunt și acei oameni care se laudă în gura mare că ei nu cred în Dumnezeu, dar dau vina pe El de fiecare dată când le merge rău. Să te ferească Dumnezeu dacă îi superi, căci nu te mai scapă nici un Sfânt. De fapt, asta este problema și anume, că nu mai există credință adevărată, pură. Nu o mai au adulții și nici copii nu o cunosc pentru că nu li s-a transmis. Acum sunt crescuți ca și cum totul li se cuvine și le lipsește bunul simț.
     Și lista ar tot continua... Nici nu mi le mai aduc aminte pe toate. Să nu lași geanta pe jos că îți aduce pagubă. Să nu duci gunoiul seara, că tot de pagubă dai. Dar dacă lucrezi de cu noaptea în cap și până seara târziu, oare când să-l duci, că vii pe intuneric și pleci tot pe întuneric?
     Tot la capitolul „pagubă” intră și lăsatul bonului fiscat în portofel sau să împrumuți sare, usturoi, orez și nu mai știu eu ce. Dai „sporul” casei. Să nu te uiți la ce îngroapă pisica pentru că îți iese ulcior la ochi. Asta este super tare. La câți bețivi se pișă pe unde le vine, ar trebui să avem toți ulcior la ochi, nu? Dacă sughiți, te pomenește cineva, iar dacă îți muști limba te-a înjurat acel cineva. Dacă ai uitat ceva acasă, să nu te întorci din drum că-ți merge rău.
     Ca să nu mai spun despre vise...  Aici, Dumnezeu cu mila, căci unele sunt de rău tare de tot și-ți trebuie psihic puternic să le suporți. Dacă e șarpe, sigur e necuratul. Sângele  însemnă veste. La copii e complicat, căci depinde dacă e fată sau băiat. Ajungi să-ți dorești să nu mai visezi. Parcă orice vis ai avea, majoritatea sunt de rău.
     Am ajuns la capitolul „farmece” și să te ții. Din orice nu-ți iese sau nu-ți merge bine, sigur ți-a făcut cineva ceva. Dacă ți-a apărut un coș pe frunte, dacă ți-a plecat pisica de acasă, dacă nu se mai încuie poarta... pentru toate există o „moșmoandă”.  Nici nu știu cum să mai poți trăi într-un așa mare stres și cu atâtea poveri. Nu mai spun că nu poți să mori, dar nici să trăiești nu mai știi cum.
      Dacă tot am ajuns aici, să vorbim un pic și despre bufnițe, cucuvele și ale lor „cântece”. În primul rând sunt asociate cu moartea atât de mult încât ajungi să nu le mai suporți. A fost o vreme când mă trezeau noaptea din somn și stăteam în întuneric, cu inima cât un purice, încercând să recunosc ce pasăre este. Vaietul lor îmi dădea junghiuri în stomac și strângeri de inimă. Trăiam cu frica că-mi moare cineva drag și aș fi omorât toate păsările cerului. Acum m-am mai liniștit, toți o să murim cândva...
Tot despre moarte era vorba și dacă visai că-ți cade un dinte. Cu cât durerea era mai mare, cu atât mai apropiată îți era persoana. Dacă aveai un abces și datorită unei dureri fizice visai ceva legat de dinți, automat căpătai și la cap ceva, căci stăteai cu ceva grijă până uitai de vis.
      Hei, dar hai să nu fiu rea, căci sunt și vise drăguțe. Dacă visezi că ai păduchi, însemnă câștig de bani și tare vesel te mai trezești, nu? Dacă ai calcat într-un rahat, trebuie musai să joci la loto, că este cu noroc. La fel și dacă se găinăță o pasăre pe tine. De obicei astea bune sunt mai puține și mai rare, iar cele de „aoleu” sunt fără număr.
      Nu șterge masa cu șervețelul că aduci pagubă. Nu te uita pe geam când te trezești că uiți ce ai visat. Să vezi mireasa înainte de nuntă, aduce ghinion, dar dacă am cumpărat rochia de mireasă cu el, se pune sau nu?  Deja mă pierd între atâtea și atâtea. Nu dormi cu capul la ușă și nu-l pune la sud. Ține broasca cu fundul la ușă și elefantul musai să fie cu trompa în  sus. Trebuie să ai o apă curgătoare în casă și un copac al abundenței neapărat. Dacă  s-a stins țigara, te înșală. Dacă îți torni în pahar și nu era gol, te îmbeți.
      De unde să știm pe care să le urmăm și de care să scăpăm? Și apoi, dacă tot urmăm unul, de ce să nu le urmăm pe toate? De unde libertatea de a alege? Și dacă tot alegi, care sunt criteriile după care alegi sau iei doar ce îți convine? Poate că cineva ar trebui să scrie o carte, nu? 😅
     M-am mai gândit la toate astea, dar nu le-am dat așa o mare importanță. Nu am nici foarte multe pe care le urmez, dar nici nu le ignor complet. Toate ca toate, dar faza cu canapeaua m-a blocat.
Până unde poate merge omul pentru a cumpăra un loc în Rai... Nu ar trebui să mă mire, atâta timp cât am văzut la televizor cum erau oamenii încurajați de preoți să voteze, dacă vor să ajungă în Rai....
     Avem impresia că totul este de vânzare și în loc să ne îmbunătățim pe noi în viața asta, devenim mai preocupați de viața de apoi și de beneficiile ei. Și apoi, ce vină are pisica pentru că s-a născut neagră, dacă noi suntem atât de ușor de manipulat?
     Avem doar o viață care se scurge și așa destul de repede. Păcat că oamenii nu înțeleg faptul că nimeni nu ia nimic când pleacă pe lumea cealaltă, iar pe lumea asta nu avem nevoie de atât de multe lucruri pentru a fi fericiți. Uneori înțelegem asta când este prea târziu sau deloc. Este bine să avem credință în suflet, căci credința ne dă echilibru în viață, dar să nu devenim fanatici. Să facem lucrurile pentru noi, pentru acum și nu pentru ce spune lumea, dar nici pentru viața de dincolo, căci nimeni nu știe ce o să fie acolo...

      P.S.   Oare de ce ține coada așa? O fi de rău sau de bine? Face sau desface? Să scuip în sân sau să mă rog?  O fi prostie sau nu? 😅

11 octombrie 2019

Dacă ploaia ar putea...

      Încă nu mă pot obișnui cu câtă ușurință oamenii aruncă cu noroi în jurul lor. Mă uit cum te calcă cu bocancii lor de neam prost și te strivesc cu nesimțire. Te sufocă cu duhoarea lor și tot ei țipă ca din gură de șarpe că pute. Scot pulpele de pui pe geam la soare ca să se dezghețe, dar îți spun ție că ești prost. Nu știu cum reușesc ei să dețină  toate noțiunile despre prostie și despre tot ce este bun și bine pe lume, niște ași în a le știi pe toate. Nu contează dacă te rănesc cu purtarea lor, nici dacă te doare, iar satisfacția lor este atât de mare încât îi vezi cu ochii cum se umflă în pene și cu nasul pe sus se străduiesc să-ți arate cât de mândri sunt de ei. Niște mizerii care împroșcă peste tot cu gunoiul din ei.
      Am crezut că nu mă mai pot răni astfel de oameni, căci îi ignori și îți vezi de viața ta crezând că și ei vor face la fel, dar m-am înșelat. Aceștia, în primul rând nu sunt oameni și în al doilea rând, nu au o viață. Cum să trăiască dacă au un gol în loc de creier și o gaură în loc de suflet?
     Sunt oameni atât de putreziți în interior, încât și vorbele le sunt reci și murdare. Uneori și tăcerea lor doare. Să faci rău nu ai nevoie de cuvinte, nu? Veninul se scuipă.  Sunt ca picătura chinezească, cu cât îi ignori mai mult, cu atât te atacă mai tare și constant, până rămâi fără aer.
     Se străduiesc atât de tare să-ți demonstreze ție cât sunt ei de fericiți, încât nici nu știu ce este aceea fericire. Îți fură bucăți din viață fără să fie conștienți că nu li se potrivesc. Fiecare are modul lui de a trăi și fiecăruia dintre noi i se potrivește un anumit stil. În încercarea de a trăi viața altuia, doar pentru că îți place ție cum arată, este ca și cum ai purta pantofii altuia și sunt cu trei numere mai mari sau mai mici, dar tu insiști să-ți bagi picioarele în ei.
     Vieți risipite aiurea și timp pierdut. Când te gândești că oamenii buni mor, iar leprele o duc bine, parcă îți vine să plângi de durere.
     Pot să înțeleg că unii oameni nu mă cunosc și poate nu îi interesează să o facă. Pot să înțeleg că nu mă plac și asta nu trebuie să fie o problemă, căci este destul loc sub soare pentru toată lumea. Pot să înțeleg și faptul că mai mult nu pot, căci nu au de unde și cu ce. Pot să înțeleg, dar nu mă pot obișnui cu ușurința cu care oamenii jignesc, rănesc și murdăresc totul în jur. Știu, fiecare oferă ceea ce are în suflet...
     Pe mine mă spală ploaia de noroiul lor și am să strălucesc din nou, însă sufletul lor va rămâne mereu murdar. Eu știu să fiu eu, fără să mă uit cum trăiesc alții. Știu ce melodii îmi plac și cunosc versurile, iar pașii mei se mișcă în ritm de dans într-o conexiune perfectă cu mintea și sufletul meu. Știu să iubesc și o fac mereu. Știu să dăruiesc zâmbete fără să aștept ceva în schimb. Pot să construiesc în mine, fără să dărâm suflete în calea mea. Pot să spun o vorbă bună unui necunoscut pe stradă. Pot să luminez în întuneric, fără să distrug totul în jurul meu. Pot să te fac să te simți mai bine, doar uitându-te la mine. Nu am nevoie să mă prefac, căci asta sunt eu. Poți să mă placi sau nu, poți să rămâi sau nu în viața mea, dar nu te irosi încercând să fii ca mine, când poți fi tu.
      Este atât de fragilă viața asta și nu conștientizăm că astăzi suntem, dar mâine?  Pentru ce efortul de a face atât de mult rău? De ce să pierzi vremea trăind viețile altora, când a ta ți se scurge printre degete?
        Ieri am plâns, m-a durut tare și nu mi-e rușine să o spun. M-am simțit singură, chiar dacă nu sunt niciodată așa. Sunt un om foarte puternic și plâng destul de rar, dar ieri am simțit cum lacrimile îmi spală durerea mea. Nu știu ce trebuie să învăț din toate astea, dar ce bine ar fi dacă ploaia ar putea să spele și răutatea. Să spele chipurile triste și să le însenineze. Să spele sufletele și să le curețe redându-le bunătatea.
       M-aș ruga să plouă mereu, dacă ploaia ar putea...
   

10 octombrie 2019

Iubește, dar fără măsură

      Hei! Astăzi m-am trezit dis de dimineață ca să scriu aceste rânduri, ca nu cumva să uit ceva. Încă de aseară îmi dădeau târcoale gândurile și nu prea m-au lăsat să dorm. Abia acum am conștientizat ce se întâmplă cu mine și nu am să lungesc mult vorbele, așa că  am să spun direct:  M-am îndrăgostit!
      Gata! Am spus-o, nu îmi retrag cuvintele și nici nu le răstălmăcesc. Off, da! Iubesc cu toată inima mea și pot să o spun deschis fără să mă rușinez, fără să mă ascund.
Știți că sunt mai multe feluri de a iubi?  Iubirea și ale ei o mie de fețe... Poți iubi un bărbat sau o femeie, dar poți iubi și un prieten, o floare, un răsărit de soare. Îi iubești pe toți la fel de mult și totuși diferit. Forța cu care iubești este identică, dar modul cum o simți și te manifești, diferă. De iubit, toți iubim mai devreme sau mai târziu, dar partea asta cu mai mult sau mai puțin nu o înțeleg pentru că iubirea nu ar trebui să aibă măsură. Iubești sau nu, cantitatea de iubire oferită este dată de inima noastră și aici nu mă refer la ea ca la o bucată de carne. Cu cât este inima mai mică, cu atât mai săraci în iubire suntem. Și invers, cu cât este mai mare inima, cantitatea de iubire care se revarsă din ea este de neoprit. Poți să-ți iubești soțul, dar și fratele fără să fie vreo competiție între ei, căci sunt iubiri diferite. Poți să-ți iubești copilul, dar și animăluțul, fără să fie vreun gram de gelozie între ei. Amândoi sunt fragili și inocenți, dar au necesități diferite și îi pot iubi la fel de mult, dar în moduri diferite. Poți să ai zece prieteni și să îi iubești pe toți, dar iubirea pentru fiecare în parte este diferită, specială și unică.
      Am iubit de multe ori și cu siguranță voi mai iubi, dar această iubire este ceva aparte. Am o emoție puternică în stomac și nu pot să-mi iau gândul de la ceea ce simt. Sunt atât de fericită, încât nu vreau să mă pierd în așteptări nesăbuite. Nu vreau nimic în schimb, doar să iubesc. Este o experiență nouă și amprenta pe care și-o lasă este de neînlocuit.
      Dacă stau să mă gândesc bine, cred că iubesc și sunt iubită. Am fost primită cu brațele deschise și ținută la piept. Am primit căldură și înțelegere. Am fost lăsată să văd și să înțeleg singură, să mă vindec de pierderile din trecut. Acum, brusc mi-am dat seama că sunt bine și seninătatea așezată pe chipul meu îmi inundă sufletul. M-am simțit pierdută alergând de colo colo în căutări deșarte cu disperarea așezată pe chipu-mi, iar atunci când am început să mă îndrăgostesc, nici nu am simțit schimbarea. Povara de pe umeri a dispărut și mi-au crescut aripi ca să pot zbura. Asta este iubirea adevărată. Te învăluie pe nesimțite, te prinde în brațele ei și nu-ți mai dă drumul, dar este atât de ușoară încât nici nu știi când ți s-a întâmplat.
      Am fugit cu sufletul plin de durere, de regret, de trecut. Am fugit neștiind unde să mă duc. Am alergat cu sufletul la gură și cu o mare dorință în inimă să aparțin. Am plecat din țara mea, de unde era „acasă” pentru mine, căci acolo pierdusem tot și nu îmi mai găseam locul. Am plecat dintre oameni care vorbeau aceiași limbă cu mine și totuși nu îi înțelegeam, spre oameni cărora nu le cunoșteam vorba, dar ne înțelegeam din priviri. Am plecat din locuri cunoscute spre necunoscut la vârsta la  care unii ar alege confortul obișnuinței și nu mi-a lipsit curajul. Am alergat după himere și amintiri din trecut, căutând cu disperarea unui om pierdut. Am căutat orbește ceva care să mă facă să mă simt „acasă” și să pot prinde iar rădăcini. Am căutat să aparțin unui loc de unde să nu vreau să mai plec și nici nu am simțit când l-am găsit. Presupun că asta este iubirea, nu? Vine când nici nu te aștepți și se instalează în inima ta fără să o simți.
      Asta s-a întâmplat și cu mine. M-am îndrăgostit fără să-mi dau seama și acum iubesc din toată inima mea. Iubesc sincer și curat. Iubesc oamenii care mă salută zâmbind ori de câte ori ne întâlnim.  Iubesc soarele care răsare dimineața. Iubesc casele frumos aliniate și copacii care le înconjoară. Iubesc livezile ce-mi însoțesc pașii în plimbări lungi. Iubesc pădurea care-mi duce gândurile în zări îndepărtate cu freamătul ei. Iubesc asfințitul cu flăcările lui aruncate în liniștea serii care se lasă pe creste.
       Iubesc luminițele ce împodobesc casele în prag de sărbători și totul pare desprins din povești.
       Iubesc și sunt iubită, căci societatea asta m-a primit în brațele ei fără să îi pese de unde vin și ce limbă vorbesc. Iubesc totul în jurul meu și am prins rădăcini. Da, fără să-mi dau seama am început să aparțin. Se spune că „acasă” este acolo unde îți este sufletul, iar eu a trebuit să plec ca să îmi dau seama unde este „acasă” în inima mea. M-am îndrăgostit treptat de oameni și locuri, de obiceiuri, de liniște și reguli. Cred că a fost dragoste la prima vedere, dar nu mi-am dat seama. Neștiind că deja aparțin, am vrut să plec spre alte locuri, dar ceva mă trăgea înapoi. Mi-am dat seama că prinsesem rădăcini într-un colț de rai și sufletu-mi vibra chemându-mă „acasă”.
      Asta a însemnat pentru mine săptămâna aceasta, o clarificare a ceea ce simt și ceea ce vreau. Alergăm mereu după himere, neștiind când avem, deja, ceea ce căutăm cu disperare în alte locuri goale. Am trecut de aceea etapă a vieții mele când alergam după bani și realizări materiale. Sunt un om simplu, nici bogat, dar nici sărac, însă cu o inimă mare și prieteni minunați. Acum vreau liniște și să mă dezvolt într-o societate în care să simt că acolo este locul meu. Acum, asta este viața mea și aici este acasă pentru mine.  Fără să-mi dau seama am ajuns aici și sunt fericită, căci iubesc viața asta cu tot ce cuprinde ea și nu în ultimul rând, mă iubesc pe mine.  Secretul fericirii? Păi, iubește din tot sufletul, dar fără măsură și dăruiește cât mai mult, însă fără să aștepți ceva în schimb.
Trebuie să crezi și să-ți dorești din tot sufletul, iar ceea ce vei păstra în adâncul tău se va reflecta și în viața ta. Ai mare grijă ce oferi, căci Universul lucrează în liniștea sa și pentru asta trebuie să ai ochi ca să vezi, urechi ca să asculți și suflet ca să poți simți.

07 septembrie 2019

Măștile și-al nostru chip...

       M-am trezit de dimineață cu o mare poftă de cafea și de oameni buni. Mi se întâmplă destul de des în ultimul timp. Am o stare ușor confuză. Pe de o parte simt liniște și mulțumire, dar pe de alta, o ușoară emoție combinată cu  nerăbdare și teamă. Știu și nu știu de unde mi se trage, dar în starea mea de confuzie mă întreb dacă trebuie să-mi pun o mască pentru a-mi proteja fragilitatea sufletului sau să-mi dau jos una pentru a-mi înfrunta temerile cu pieptul dezgolit?  Oare ar trebui să port o mască pentru ca oamenii să nu-mi vadă slăbiciunile, lipsindu-i de tentația de a-și înfige colții în ele sau fără mască, arătându-le că am curajul de fi fragilă, expunându-mi inima? Să iau o mască în spatele căreia să-mi ascund lacrimile, nepermițându-le să-și bată joc de durerea mea sau fără mască arătând că nimeni nu-i perfect? Să-mi pun o mască plină de încredere, chiar dacă uneori și mie îmi este frică și poate așa mai prind curaj sau fără mască cu disperarea brăzdându-mi chipul?
       Cred că a purta o mască nu este întotdeauna ceva rău, nu? Poate că unii oameni ar trebui să fie învățați să poarte o mască și purtând-o să devină parte din ei, dacă altfel nu se poate. Să devină un obicei, ca dimineața când se trezesc să-și pună o mască plină de bunătate și căldură, măcar așa să știe și ei ce însemnă omenia. Am putea să purtăm măști care să ne protejeze, să ne încurajeze și nu doar să ascundă un caracter urât, nu? 
       Dacă stai să te gândești toți purtăm măști, într-un fel sau altul. Ne ascundem în spatele unei poze editate, dincolo de-un machiaj perfect sau poate într-un zâmbet care ne-a înghețat pe chip, când durerea a fost prea mare. Ne ascundem păstrând o ținută dreaptă, deși poverile-s grele și abia le mai  putem căra. Ne ascundem când nu putem să vorbim despre tot ce se întâmplă cu noi sau poate când am obosit să tot vorbim. Ne ascundem când nu mai știm ce să facem, dar am ajuns să ne ascundem și când știm, de teamă că nu se va mai împlini. Oare nu este așa? 
       Da, știu că cei mai mulți le folosesc pentru a-și ascunde defectele, răutăți și minciuni, dar poate dacă punem măști frumoase pe chipuri hâde, se-nblânzesc și sufletele reci. Din dorința de a fi mai presus unii de alții, uităm să fim umani și ne schimonosim purtând măști arogante și trufașe până când ajungem să fim așa, o mască de porțelan fără expresie și sentimente. Într-o lume plină de chipuri închipuite sunt și oameni buni, dar atât de plini de durere încât au uitat dulceața unui zâmbet cald, căci poate au primit prea multe lovituri. Mă întreb dacă nu le-am putea face un bine și să le dăruim o mască zâmbitoare, iar ei, purtând-o zi de zi să învețe a zâmbi.
       Ce lucru straniu ar fi să avem un sertar numai cu măști și să putem alege în funcție de nevoi, dar numai pentru a ne ajuta să fim buni, iar în momentul în care pierdem sensul pozitiv al folosirii lor, acestea să dispară și să ne dezvăluie adevăratul caracter. Ce ziceți dacă le-am putea folosi ca pe niște lecții, ca pe un tratament sau ca pe o vindecare? Ce-ar fi? 
        Ce lucruri ciudate îmi trec prin minte, nu? Dar, așa cum spuneam și mai sus, oare nu toți purtăm zilnic niște măști, într-un fel sau altul? Ajungem să le purtăm pentru a ne apăra, pentru a ne făli, pentru a răni, pentru a ne ascunde. Le purtăm conștienți și inconștienți.  Este trist când ajungi să-ți smulgi chip după chip fără să mai știi cine ești și unde ar fi trebuit să te oprești. 
  Și uite așa am ajuns să mă întreb, oare cum o fi mai bine: să ne punem o mască sau să renunțăm la ea? Hmmm...

04 august 2019

Povestea Sibiului

    În sfârșit a venit vremea să scriu și despre asta. Sunt șase ani de când Melina participă la această olimpiadă și nu este prima oară când rezultatul muncii este răsplătit cu premiul I. Dar să nu credeți că l-a obținut din prima, căci nu a fost așa. La prima participare a fost premiul III, apoi o mențiune urmată doi ani la rând de premiul II și abia după patru ani a venit pentru prima dată premiul I.
În poză sunt cele două lucrări cu care a obținut premiul I și o blăniță plină de afecțiune care toarce mulțumită de ele.
Deși multă lume ar crede că este o tabără obișnuită, dincolo de aparențe este enorm de multă muncă. Îmi amintesc cu nostalgie primul an când a plecat la Sibiu...
    Era prima tabără din viața ei și pleca cu un autocar, în vacanța de vară din 2013. Părea așa de mică când trăgea de bagajele mai mari decât ea. Trăgea de un troler imens plin cu materiale și lucrări, iar în spate căra o geantă cu câteva hăinuțe și costumul popular. Nu a fost ușor și toată pregătirea a început cu mult înainte. Sincer, nici nu îmi mai amintesc cu precizie cum a ajuns să participe la aceste activități extrașcolare care se numeau „Mâini Măiestre”. Am învățat-o să se implice în tot ce se poate, ca să știe din toate câte puțin. Așa se face că, a fost de ajuns să meargă o singură dată și cineva să vadă potențialul, talentul și dăruirea, dincolo de mânuțele ei mici. Cât de mult contează să întâlnești omul potrivit la momentul potrivit. Dar să nu credeți că asta însemnă să aștepți să-ți bată la ușă „norocul”, ci să cauți să te zbați, să muncești, să le încerci pe toate ca să știi ce ți se potrivește și să întâlnești oameni potriviți. Știți cum se spune: „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în buzunar.”
Doamna profesoară Liliana Tremurici a văzut în Melania ceva ce nimeni nu mai văzuse. A luat-o protector pe după umeri și împreună au reușit să construiască ceva minunat. La vremea respectivă era și directorul școlii, ceea ce a atras invidia și răutatea multor colegi de clasă, dar și a unor profesori.
Îmi amintesc cu câtă ușurință râdeau de ea și băteau apropouri că are „pile”, dar nimeni nu se gândea la faptul că erau zile întregi în care stăteau la școală împletind la sfoară până noaptea târziu. Uneori apuca să mănânce doar pachețelul de la prânz și poate un covrig. Alteori, în vreme ce copii erau afară la joacă, ea mergea la școală să împletească măști pentru a-și forma mâna. Poate nu o să mă credeți, dar nu a contat dacă era vacanță sau nu, ea a fost acolo. Unul dintre momente a fost în ianuarie 2013, când în școală erau doar Melania și Doamna Directoare. Oare știți cum este să te duci pe 1 ianuarie la muncă? Încercați să vă imaginați.
Au muncit mult și se văd rezultatele, dar nimeni nu se gândește la efortul din spatele lucrărilor expuse când este mai ușor să bârfim și să fim răi. Da, era directorul școlii, dar era și omul care venea primul și pleca ultimul. De multe ori venea portarul să o anunțe că închide școala și că trebuie să plece acasă, dar țațelor care stăteau pe la colțuri (la o țigară) le era mai ușor să clevetească, decât să se implice în educația copiilor. Când spun asta îmi asum ceea ce spun, dar prefer să nu intru în detalii care sunt inutile acum. Da, Doamna Liliana Tremurici a fost și încă este alături de Melania. Este omul care s-a implicat cu sufletul în formarea ei și a încurajat-o atunci când a fost nevoie, depășind de multe ori atribuțiile ei din fișa postului, ca să zicem așa. A vegheat asupra ei ca un „părinte”, căci până la urmă asta ar trebui să fie un profesor pentru elevii săi, nu?
Tot mai mulți uită de importanța meseriei lor și satisfacția nu le mai vine din faptul că își pun amprenta asupra unui caracter. Uită că elevii sunt suflete pe care le pot modela spre binele societății, fiind prea ocupați să se plângă de sistem, de director, de elevi, de părinți, de salariu, de ce a făcut x sau y, iar selecția elevilor nu ar trebui să fie făcută în funcție de salariile și relațiile părinților, nu?
Dacă am avea mai mulți profesori dedicați, poate lucrurile ar merge mai bine în țara asta, dar asta este o altă poveste.
   Revenind la Sibiu... Primul an a fost cel mai greu. În primul rând datorită faptului că trebuia să se prezinte cu un număr de cel puțin șase lucrări, ceea ce însemna enorm de multă muncă. Lucrarea trebuia să fie perfect lucrată, iar asta de multe ori însemna să deșire jumătate din ea și să o ia de la capăt, doar pentru că un nod nu se potrivea cu celelalte. Să faci o lucrare numai din sfoară era un lucru migălos și fără bătături nu aveai cum. La fel cum, la o lucrare din piele nu ai cum să lucrezi fără să-ți intre acul în degete.
În al doilea rând, poate și cel mai greu de depășit, a fost mentalitatea celor de la Sibiu. A fost privită de sus din prima clipă, ca și cum locul ei nu era acolo și nu înțelegeau de ce a venit. „De unde ești?” „Aaa! din București...” „Ce tradiții aveți voi acolo?” „Și costumul tău de unde este, că Muntenia e mare?” „Da, sigur nu ești din Vrancea sau de undeva din Moldova?”  
     A fost nevoie de timp, dar a reușit să demonstreze că merită să fie acolo și chiar din primul an a luat premiul III. Răsplata pentru acest premiu a fost vizita primarului sectorului 3 la școala ei. Auzise de ea și a venit cu un tort, o diplomă de excelență și o tabletă, special să o cunoască. Chiar dacă bârfitorii au scornit tot felul de vorbe, să nu credeți că a venit pentru că avea „pile”, căci nu este adevărat. Doamna Directoare îi vorbise despre ea și a venit să o cunoască, căci reușise să aducă un premiu important Bucureștiului, în vreme ce alții băteau maidanul. Nu vreți să știți câți au vrut să participe la olimpiadă după acest eveniment, doar că fiind multă muncă, în cele din urmă cei mai mulți renunțau.
  Acum să nu credeți că toată lumea pleacă de la Sibiu premiantă, căci nu este chiar așa. Sunt zeci de copii din toată țara și unii reușesc să impresioneze ajungând pe podium, în vreme ce alții speră că poate la anul va fi mai bine și pleacă doar cu o mențiune sau o diplomă de participare. Este o competiție și se muncește pentru a se ajunge acolo, dar ca să ieși câștigător... este cale lungă.
                         
    De exemplu, în acest an au fost 250 de participanți din 31 de județe. Vi se pare ușor?
Și să vă mai spun ceva! Să te lupți cu Maramureșul, Baia Mare, Suceava, Iași, Sibiu, nu e ușor când ești doar un omuleț venit din București. În vreme ce ei cresc cu tradiția în sânge, transmisă din tată în fiu de generații, tu ești doar un orășean venit de nicăieri.
Dacă vi se pare greu să ajungi să te califici la națională, stați să vedeți cum este când ajungi acolo, în tabăra propriu zisă. Timp de o săptămână, indiferent dacă este soare sau plouă, copii stau în Muzeul în aer liber (din cadrul Muzeului Astra) și puși sub o mare presiune încep o lucrare care trebuie finalizată până la încheierea concursului. Cum este o zi normală de lucru? Vă spun tot eu.
                              
    Trezirea este la 7, urmată de un duș scurt. De multe ori trebuie să îți aștepți rândul la baie și dușul să fie rapid pentru că se oprește apa caldă.  Micul dejun este delicios în fiecare an, dar rapid, căci trebuie să și pleci în tabăra de lucru. Apoi, de la 9 la 18.30 copii merg la muzeu pentru a lucra sub ochii juriului.
O regulă a acestui concurs este ca fiecare lucrare să fie făcută doar în timpul programului de lucru de la muzeu, nu în camera de cămin după program. Au fost destui copii care au trișat și au fost acoperiți de coordonatorii lor și asta spune multe despre caracterul fiecăruia. 
La muzeu se mănâncă niște sandwich-uri și se lucrează cât e ziulica de lungă. De obicei nu se pleacă la plimbare pentru că nu știi niciodată când vine juriul la tine să te evalueze și abia dacă apuci să mergi la toaletă. Seara se repetă treaba cu dușul rapid, ca la armată și acest lucru l-am apreciat cel mai mult, sinceră să fiu. Nu mi-a venit să cred cum reușise această tabără să transforme o baie de 2 ore într-un duș de zece minute.  Cina este la 19.45 și abia apoi liber la distracție, ceea ce însemnă de obicei plimbări prin centrul Sibiului, mâncatul unei înghețate și ascultat muzică, asta dacă ai noroc să fie vreun concert. Iar a doua zi... de la capăt.
În poza de mai sus este Ștefănel și are 7 ani. Copii vin aici de la vârste destul de fragede, mici meșteri populari.
Timpul de lucru se spune că este o săptămână, dar în realitate este mult mai redus. La început se pleca lunea, apoi au început să plece marțea și se apucau de lucru abia miercuri iar lucrarea trebuia să fie aproape gata cam de vineri seara. Duminica deja premiile sunt scrise. 
De exemplu, a fost un an când Melina nu a reușit să termine masca până sâmbătă seara, iar duminică dimineața nu a mai venit nimeni pentru a vedea lucrarea. Totuși, ea s-a dus la unul dintre oamenii care au evaluat-o pentru a-i arăta lucrarea finită. Acesta a fost foarte încântat de lucrare, spunându-i că nu se aștepta să iasă așa de bine. Este anul în care se vede clar cum pe diploma ei cu o singură linie la premiu a mai apărut una cu o altă culoare, așa ajungând să ia locul II. Atunci a înțeles că timpul în care îți termini lucrarea este la fel de important ca și ținuta, materialele folosite și cunoștințele din domeniu. Probabil dacă o termina ar fi luat unu, dar nefiind gata... Sau poate s-a terminat pasta pixului tocmai atunci și de aceea două culori.... Hm, adevărul nu o să-l știm niciodată și nici nu contează. Important este că de la an la an a învățat ceva nou și se vede evoluția ei în complexitatea lucrărilor.
La această competiție participă copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 18 ani, iar pentru noi acesta a fost ultimul an de participare. După șase ani, satisfacția a fost maximă atunci când i s-a recunoscut meritul prin aprecierea faptului că, deși este doar un om micuț venit de nicăieri, fără să fi avut stână la capătul satului, fără părinți și bunici meșteșugari care să îi fie coordonatori, fără materiale de la animalele din ogradă la dispoziție; totuși, a reușit să scoată o lucrare la fel de spectaculoasă ca și băiatul din Maramureș care avea propria stână, iar bunicul este tăbăcar. Nu spun toate astea ca pe un reproș la adresa lor, căci departe de mine aceste gânduri. Le spun ca să puteți conștientiza ce înseamnă această olimpiadă și cât de greu este să concurezi cu aceia care au norocul de a se naște în sate unde timpul a stat pe loc și evoluția din ziua de astăzi pare să nu-i fi afectat deloc. Aici vin cei mai talentați copii din toată țara și nu este ușor să alegi.
De-a lungul anilor au venit tot felul de copii la această olimpiadă. Unii au fost lipsiți de modestie, veniți cu așteptări prea mari, alții plini de pretenții ca și cum totul li se cuvine, dar au fost și copii talentați, frumoși și cu sufletul curat, de ți-era mai mare dragul să-i privești. Unora li s-a făcut rău (atât de emoție cât și de oboseală) sau aveau probleme medicale (noi sau mai vechi), dar au muncit în continuare fără să se plângă. Altora le-a păsat doar de propria persoană, neștiind ce însemnă „echipă”, fiind mai preocupați de vânzarea lucrărilor și de propriul confort. Ca peste tot, au fost și răutăți, dar a fost și bine. Dincolo de toate astea s-au legat prietenii frumoase între acei copii care s-au ajutat reciproc și au râs împreună sau poate au plâns.
   Știți că se spune „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”, deci, nimic din ce a fost murdar, nedrept și plin de răutate, nu mai contează. Acum este important faptul că am reușit să ajungem până aici, în vreme ce alții nici nu știu că există această olimpiadă. Când spun asta mă refer atât la copii cât și la profesori, în aceiași măsură. Eu am fost un părinte implicat în educația copilului meu, dar nu am găsit sprijin în profesorii de la clasă. Copilul meu a luptat să ajungă la un liceu bun și pe parcursul celor patru ani am văzut cum entuziasmul s-a transformat în scârbă. Am văzut cum răbdarea i s-a terminat când s-a lovit de nedreptăți și nu a găsit răspuns la întrebarea „de ce?” Știți cum este să fii elev al unul Colegiu Național, să vii olimpic în el, dar să nu apari în revista școlii alături de ceilalți olimpici? Știți cum este să te anunțe o colegă cu care ai fost în tabără la Sibiu că se dau bani pentru această performanță și când te duci acolo să constați că tu nu ești pe listă? Și nu numai că nu ești pe listă, dar nu ai fost nici anul trecut iar dacă nu-ți spunea acel copil, nici măcar nu ai fi aflat. De ce? Încă nu am un răspuns la această întrebare. Nu știu! Poate pentru că nu a intrat în atribuțiile nimănui să o treacă pe liste și în revista școlii, deși a luat bursă de performanță în fiecare an și lună de lună trecea pe la secretariat. Poate pentru că nu era o materie și nu avea coordonatorul din liceu. Poate din nepăsare, din indiferență și din faptul că oamenii nu mai știu ce cuprinde „fișa postului” și nu mai sunt interesați să-și facă meseria pe care singuri și-au ales-o.
 Consider că mi-am făcut datoria față de țara mea prin faptul că am crescut frumos acest copil, dar din păcate, oamenii ne-au făcut să vrem să plecăm cât mai departe. Pentru mine, prin participarea la această olimpiadă am demonstrat că suntem români. Asta însemnă România și nu are legătură cu oamenii, ci cu tradiția. Să reușești să duci mai departe ceva păstrat din străbuni, indiferent de orașul în care te-ai născut. Faptul că noi am reușit asta înseamnă că oricine poate, dacă vrea și muncește. Și când spun „noi”, o fac pentru că prin Melina și prin susținerea ei, am fost și noi -părinții, acolo cu sufletul. Am reușit să încheiem această frumoasă etapă cu un premiu la fel de frumos, căci sună așa de bine:
Olimpiada «Meșteșuguri artistice tradiționale», Faza națională, Secțiune Măști, Premiul I -Vărzaru Melania-Daniela, București, instructor Tremurici Liliana.
      Da, totul a fost posibil datorită Doamnei Profesoare Liliana Tremurici, care i-a fost alături Melaniei în tot acest timp ca un înger păzitor sau poate ca o zână bună. Îi suntem recunoscătoare acestui om minunat și lui Dumnezeu pentru că ni l-a scos în cale. Un om cu suflet mare care a avut răbdare și încredere în copilul meu. Datorită dânsei a ajuns Melania să participe la Olimpiada „Meșteșuguri artistice tradiționale” și să apară în revista Forbes Kids.
                       
 Tot datorită acestui om deosebit a avut o expoziție cu lucrările ei la Sala Palatului și de două ori la Pepiniera de Talente din parcul A.I. Cuza. Nu în ultimul rând, la îndemnul și sfatul Domniei Sale, Melania este astăzi absolventă a Școlii de Artă București.
      Acum, în încheiere, aș vrea să vă întreb dacă vă imaginați ce înseamnă șase ani de mers la această olimpiadă pe lângă învățatul de la școală, concursuri, activități extrașcolare, voluntariat, examenul de capacitate, meditații (română, mate, chimie, germană), școala de arte (3 ani), cursuri, examenul de bacalaureat, școala de șoferi, mers la expoziții, confecționat lucrări? La toate acestea mai adăugăm răutățile oamenilor, presiunea profesorilor și a părinților, nemulțumirile personale...
Oare unde este copilăria? Când a plecat? Oare chiar este vorba despre noroc sau aluatul din care este făcut acest copil?
     Nu! Cu siguranță nu este vorba despre asta. Este vorba despre foarte multă muncă, dăruire, responsabilitate și o bună educație. Despre asta este vorba! Și da, sunt foarte mândră de ea! Nu-mi pot stăpâni lacrimile și nodul din gât atunci când îi aud numele strigat pe vreo scenă, iar asta nu înseamnă că sunt lipsită de modestie. Nu m-au interesat niciodată alți copii și nu am comparat-o cu niciunul. Este puternică, frumoasă, bună și deșteaptă. Este unică și este a mea! Au fost și sunt oameni care văd în ea exact ce văd și eu, dar mai sunt și oameni răi. Se străduiesc să o folosească ca apoi să arunce cu noroi, să o umilească, doar pentru că nu-i suportă strălucirea. Mi se pare tare trist să ai șansa să întâlnești un copil bun, cu un mare potențial și tu să nu-ți aduci contribuția în formarea lui, când asta este meseria ta. Căci da, au fost oameni care mi-au spus că este mediocră și că nu va reuși unde-și va propune să ajungă. Nu am înțeles niciodată de oamenii simt nevoia să-și spună părerea, mai ales atunci când nu le-o ceri. Eu cred că fiecare copil este unic în felul lui și special, dar depinde de ochii care îl privesc și de golul din interiorul acelor oameni. Cred cu tărie că poți ajunge cine vrei în viață și-ți poți îndeplini cele mai frumoase visuri dacă îți dorești cu adevărat și muncești pentru asta. Să nu te compari cu nimeni, să nu pleci urechea la ce spun ceilalți despre tine și să nu lași pe nimeni să îți spună ce poți și ce nu, doar tu știi cel mai bine. Să ai încredere în tine, dar să te evaluezi corect. Ai grijă să nu devii lăudăros și încrezut, păstrându-ți un dram de modestie. Fii bun și ajută de câte ori poți. Să nu credeți că sunt genul acela de părinte care își laudă puiul, doar pentru că-i al său, căci nu sunt și pentru confirmare este de ajuns să stați de vorbă cu Melina mea. Este un om puternic, cu un mare caracter și principii solide. Este un copil bun care are în față toate ușile deschise și nu pentru că a dat cadouri sau pentru că are părinți cu „relații”, ci pentru că a învățat și a muncit pentru asta.
Banii sunt necesari, dar nu sunt cei mai importanți în viață. Am avut norocul să pot susține
financiar această educație, pentru că la noi a devenit o modă să faci meditații și orice curs costă, dar oare câți sunt cei care nu își pot permite și au copii minunați? Am investit în acest talent și meșteșug, dar nu am ținut socoteala și nici nu am făcut-o ca să se „îmbogățească ” mai târziu din vânzarea lucrărilor. Consider că adevărata bogăție o ai în suflet și reprezintă ceva ce nimeni nu-ți poate lua, nu se găsește pe stradă și nici nu o poți cumpăra cu bani.
                            
 Ca o încheiere, am să vă spun ce înseamnă pentru mine Sibiul și am să încep cu această hârtie care se pune pe tava de la un fast-food.
Da, pentru mine Sibiul reprezintă emoții și multă dragoste, iar hârtia aceasta pe care mulți o aruncă fără să o privească, reprezintă cea mai puternică dovadă de afecțiune. Nu știu dacă mă credeți, dar am primit câte una în fiecare an, căci are o poveste...
     În primul an la olimpiadă, copii au mâncat la acest restaurant și când a văzut hârtia, Melina, instantaneu s-a gândit la mine. S-a dus la casă și l-a rugat de băiatul de acolo să-i dea și ei o hârtie curată. A început să se bâlbâie, s-a înroșit fâstâcită spunând, „vă rog, îmi dați și mie o hârtie? Am și eu o mamă!” A tot repetat asta, conștientizând că toată lumea are o mamă, încercând să explice pentru ce îi trebuie și iscând hohote de râs. Acum, nici nu trebuie să-mi spună, o văd după cum îi zâmbesc ochișorii, „am ceva pentru tine...”și știu că alături de diplomă se află și această prețioasă hârtie, ca nu cumva să se îndoaie. Am chiar și un pahar pe care scrie „super mamma”. Acesta cred că a fost bonus :)) Este felul ei prin care îmi spune că mă iubește și că i-a fost dor de mine.
    Și mai avem un obicei, ca un fel de tradiție personală. În fiecare an îmi aduce câte un suvenir și de fiecare dată este o brățară făcută de mână cu mesaje care transmit sentimente puternice. Primul a fost „My mom is my best friend” și nu are rost să vă spun că mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar de fericire. Gărgărița însemnă pentru noi „te iubesc” (fără să fie nevoie de cuvinte) și a venit la pachet cu lănțișorul.
 „Te iubesc până la lună și înapoi” este felul meu de a-i spune că o iubesc, iar ea mă iubea „cât blocu' ”, dar presupun că nu a găsit acest mesaj. Anul acesta am primit „Trust your instincts” și așa am să fac.
Ar mai fi destul de multe de povestit, dar mă opresc aici, căci în mare v-ați cam dat seama despre ce este vorba. „Love just happens”, nu?

P.S. Aici puteți vedea multe dintre lucrările ei: https://www.facebook.com/Merlin.Boutique/

28 iunie 2019

Fără regrete

      Off, timpul trece atât de repede. Nici nu realizezi când e luni și când e joi. Ieri era feeric, totul înghețat în jur, astăzi este doar un foșnet viu... Ieri eram copil la mama acasă, astăzi sunt mamă euPlec pe întuneric și mă întorc la fel. Uneori uit dacă e zi sau noapte, dacă trebuie să plec sau să mă-ntorc. Parcă ieri cădeau frunzele triste într-o toamnă blândă și acum este deja vară, iar. Trec anotimpurile prin fața ochilor noștri, prin păr se-așterne câte-un fir de nea și noi alergăm tot timpul după ceva... Astăzi abia a început și până-mi sfârșesc gândurile se face noapte iar. Încet, pe nesimțite, trece timpul peste noi...
     Conștientizez trecerea timpului și încerc să merg cu el la braț. Avem impresia că timpul este de partea noastră și amânăm mereu câte ceva pentru mai târziu, mâine, cândva, dar nu e chiar așa. Atunci când realizăm cât de tare ne-am înșelat, regretăm timpul pierdut și faptul că nu am făcut ce trebuia, când trebuia. Așa apare regretul, adânc înfipt în noi și ne schimonosește chipul, ne sluțește sufletul, ne împietrește. 
     În fiecare ființă găsim lumină și întuneric, bine și rău, iubire și ură, dar depinde de fiecare individ în parte cum le cerne, ce vrea să cultive și ce stârpește. Asumarea deciziilor este o calitate pe care mulți nu o au. În funcție de deciziile noastre vom culege și roadele. Uneori răul iese la suprafață, fără să vrem, împins de factori externi pe care nu îi putem noi controla, căci sunt și oameni care au această calitate și anume, să scoată tot ce-i mai rău din noi.  Dacă îi eliminăm din viața și gândurile noastre, atunci vom culege fapte bune, dar dacă vom lăsa răul să se așeze confortabil în sufletul nostru, nu va mai pleca. Alungând întunericul din viața ta, totul în jur se va lumina într-o armonie plăcută. 
      Da, am făcut greșeli! Toți facem! Da, puteam  mai mult și mai bine, dar am făcut tot ce am putut la momentul respectiv și pentru asta am decis să fiu blândă cu mine. Atâta timp cât se vede și se simte o evoluție a mea ca om, înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Atâta timp cât „eu”, omul de astăzi, am reușit, poate, să repar unele greșeli, să nu le repet și să fiu o variantă mai bună a mea față de ceea ce am fost ieri, acum un an sau zece, atunci înseamnă că  am înțeles ceva din viață și nu are rost să trăiesc cu regretul în suflet. Însemnă că mi-am învățat lecția. 
   Am văzut oameni care au trăit cu regretul în suflet o viață întreagă și au murit singuri și nefericiți. Am văzut oameni care au trăit doar din amintirea unor timpuri de mult trecute și mi se pare o mare risipă. Am tot auzit întrebarea „dacă ai putea să te întorci în timp, ce ai schimba?”  Ne risipim aiurea pentru lucruri pe care nu le putem schimba. Au fost timpuri când și pe mine mă măcina regretul și aș fi vrut să schimb tot. Acum nu aș schimba nimic, le port în mine mereu, mă definesc și știu că am făcut cum am putut eu mai bine la momentul respectiv. Sunt sigură că mai mult nu am putut, nu am știut sau, poate, mai mult nu am fost dispusă să ofer la momentul respectiv. Poate trebuia să am regrete ca să pot învăța ceva din ele. Acum, ce rost are să mă consum pentru ceea ce a fost când oricum nu mai pot întoarce timpul. Cele mai mari regrete le avem pentru persoanele dragi care nu mai sunt printre noi și asta doare, dar știu sigur că acei oameni nu ar fi vrut să ne știe nefericiți. Dacă ar putea ne-ar spune că sunt bine, că ne-au iertat sau că poate nici nu s-au supărat. Vor să ne fie bine, tocmai pentru că ne iubesc. Oare noi, nu am gândi la fel dacă nu am mai fi? Când se naște regretul ți se întunecă sufletul, mintea, simțurile. Regretul are rostul lui, dar nu așa cum îl percep oamenii. Cei mai mulți îl văd ca pe o povară și nu îl pot depăși, viețile lor oprindu-se în acel punct. Eu îl văd ca pe o lecție prețioasă, o palmă peste ochi ca să te trezească. Atunci când apare regretul, însemnă că devenim conștienți de greșeala noastră și putem să ne schimbăm. Da, nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat, dar ne putem schimba pentru ceea ce va fi să vină. De ce să-mi pierd timpul cu regrete ce-mi sfâșie inima, când pot să fiu blândă cu mine iertându-mă. De obicei iertăm altora lucruri mult mai rele, dar devenim neiertători cu noi. Dacă un apropiat ne-ar greși cu ceva minor, nu numai că l-am ierta, dar l-am și încuraja că va fi bine. Am ajuns să nu mai avem răbdare cu noi și nici blândețe.
     Ar trebui să putem să ne oprim din când în când, să ne punem pauză ca să mai și zâmbim, să respirăm, să ieșim din rutina vieții și să nu uităm că suntem muritori. 
      Ieri am fost la ștrand. Bălăcindu-mă am conștientizat că este miercuri și mi-am dat seama că noi așteptăm mereu weekend-ul pentru a ne putea distra. De obicei la sfârșit de săptămână ieșim în oraș, mergem la film, facem câte un grătar, ieșim cu prietenii sau îi chemăm la noi.  Dar unde scrie că doar în weekend poți să faci toate astea? De unde vin toate aceste „legi” nescrise? Cine ne poate împiedica să trăim și să fim fericiți lunea sau joia? De ce trebuie să aștept ziua de sâmbătă pentru a putea simți un pic de fericire? Așteptând momentul potrivit, trece timpul și poate niciodată nu este momentul potrivit, niciodată nu o să avem suficient timp, destui bani... Așa trece viața și apare regretul...
     Au fost 40 de grade și bălăceala a fost perfectă. Probabil asta înseamnă „trăiește clipa”. Am petrecut timp de care sigur îmi voi aminti, chiar mai mult decât dacă aș fi stat acasă și aș fi gătit trei feluri de mâncare. Îmi voi aminti râsul mai bine decât că-i casa curată, rufele spălate... Am simțit o bucurie aparte prin faptul că am conștientizat asta. Știu că în viziunea unora sunt o „putoare” de femeie (este mai ușor să aruncăm cu noroi), dar poate la mine în casă este mai curat decât în casa multor „gospodine”. Cu siguranță sunt mai liberă și mai fericită decât mulți dintre aceia care nu fac decât să judece, dar nu știu să trăiască. Da, probabil tot timpul va fi ceva de făcut prin casă (să gătesc, să spăl, să fac curat), dar bucuria și libertatea simțită nu poate fi descrisă în cuvinte. De cele mai multe ori, banul ne conduce viața, apoi familiile și în final singuri ne îngrădim viața și fericirea. Și ne mirăm că apare regretul? Singuri ne facem rău, de parcă este o rușine să fii adult și să recunoști că faci ce vrei, când vrei. Nouă încă ne place „pupatul în fund” și tot timpul căutăm unul dispus să stea, iar dacă nu găsim am învățat să ne pupăm și singuri. Ne prefacem a fi niște victime și ne dăm loviți, doar ca să primim compasiune și să ne plângem de milă. Noi ne-am învățat să fim sclavi. De cele mai multe ori suntem sclavii propriei mentalități și regretul este o cușcă imaginară în care intrăm de bună voie pentru că nu știm să ne bucurăm de libertate.
     Am învățat să trăiesc pentru mine, căci este viața mea și nu m-am născut să trăiesc doar pentru a muncii sau pentru altcineva. Asta nu însemnă că nu pot avea o familie, doar că fiecare trebuie să aibă propriile bucurii în viață pe care să ni le-mpărtășim, să ni le încurajăm și să le susținem. Dacă mă face fericită o plimbare, ies și mă plimb. Dacă vreau să beau un pahar cu vin, am să îl beau fără să țin cont de oră sau de ce va spune lumea. Dacă astăzi vreau să stau într-un loc, rămân și dacă mâine vreau să plec, o fac fără să mă uit înapoi. Am dat zeci de șanse oamenilor care nu au meritat niciodată una și nu am făcut asta pentru că am fost proastă, ci pentru că am avut grijă de conștiința mea. Dacă ei au sau nu conștiință, nu e treaba mea. Vreau să trăiesc astăzi fără regrete, mâine nu știe nimeni dacă voi mai fi sau dacă voi mai putea....
      Și să vă mai spun ceva... În ultimul timp am ars aproape toată mâncarea pe care am gătit-o pentru că am uitat de ea pe foc, dar hohotele de râs în care m-am pierdut când simțeam miros de ars prin casă,  îmi vor rămâne în amintire mult timp. Și greșelile își au rostul lor.
   Oamenii ar trebui să se iubească cu sufletul pentru ceea ce au în adâncul lor, nu pentru felul cum arată sau pentru ceea ce fac.

23 iunie 2019

Vinul și iubirea

      Lumea este plină de lucruri bune și mai puțin bune, de lucruri frumoase și mai puțin frumoase, dar din păcate le vedem doar pe cele rele și nu prea frumoase. Acestea ies în evidență cu o stridență care ne orbește, în vreme ce lucrurile bune și frumoase trec cu discreție neobservate prin sau pe lângă viețile noastre.
    Uităm să privim oamenii cu blândețe și îi tratăm ca pe niște inamici cu care ducem o  luptă continuă, pe care musai trebuie să o câștigăm. Uităm că în viață mai și pierzi, mai și lași de la tine, mai și uiți... Tot timpul am considerat că nu este bine să contorizezi faptele tale, căci la sfârșit, sigur ieși pe minus și nu e bine. Așa, dacă nu ții socoteala nu știi nici cât bine ai făcut, dar nici nu ai ranchiună pentru răul primit. Fii bun și generos, oferă și nu aștepta răsplată, dar nu uita niciodată binele primit și fii recunoscător pentru tot. Cred că lucrurile astea sunt valabile în toate relațiile, dar mai ales în dragoste. Acolo se duc, uneori, cele mai mari bătălii. Avem impresia, de cele mai multe ori, că dormim în pat cu inamicul; dar uităm că în piept ne bate tot o inimă, nu două sau trei, indiferent dacă suntem femei sau bărbați. Despre femei s-a tot spus cât sunt de puternice și este adevărat, dar ei? Poate că nu se pricep prea tare la cuvinte, nu ne ghicesc întotdeauna gândurile și din dorința de a ne face pe plac de cele mai multe ori greșesc, dar asta nu însemnă că nu le pasă. Ei nu pun la suflet toate vorbele noastre, în vreme ce femeia nu  uită nimic și asta îi face să fie chiar mai buni decât noi. Hai să fim sinceri,  femeia nu uită și nu iartă nimic! Pe cât de bune putem fi, pe atât de rele devenim, iar ei ne admiră răutatea diabolică la care nu pot ajunge și ne trec cu vederea multe, tocmai pentru că ne iubesc și nu se pun la mintea noastră.
    Nu știu cum sunt alții, dar eu recunosc faptul că amândoi am făcut greșeli. Din orgoliu, din neștiință sau din cauza unor concepții greșite am început o luptă pentru supremație, care nu era necesară. Târziu am înțeles că lupta nu se dă între noi și că fără să vrem ne-am rănit reciproc. A fost nevoie de timp să înțelegem că răul suprem nu este bărbatul, dar nici femeia. Suntem la fel de fragili, dar ne manifestăm diferit.
      Am înțeles că și bărbații au sentimente, suferă și chiar plâng, uneori. Și ei au temeri, neputințe, dorințe. Dincolo de aspectul dur afișat și ei sunt oameni cu nevoi, împliniri și dezamăgiri. Nu sunt mai greu de rănit, nu sunt zei și nici invincibili. Chipul puternic de bărbat ascunde un băiețel care are aceleași frământări, dureri, vise. Chiar și un bărbat tânjește după îmbrățișări și vorbe de alint, poate chiar un pic mai tare decât o femeie, doar că nu o spune. Iar noi, în adâncuri suntem doar niște fetițe care tânjesc după iubire și au nevoie de brațe puternice să le protejeze, să le apere. Suntem unice în felul nostru, dar să nu îi nedreptățim pe bărbați, căci oricât am vrea să ne batem cu pumnul în piept că suntem mari și tari, fără ei nu am putea, cum nici ei fără noi. Doar împreună putem fi un întreg și printr-o completare reciprocă vom reuși să atingem culmile cele mai înalte ale împlinirii sufletești.
     Despre iubire s-a tot scris  și o să se tot scrie. Iubirea stă la baza dezvoltării armonioase a unui individ. Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să iubim, dar să iubim sincer și din tot sufletul. Iubirea trebuie să stea pe buzele noastre și să ne încălzească inimile înăsprite de vremurile în care trăim.
      Nu-i așa că pare simplu?  Chiar este și nu știu de ce să ne complicăm viețile cu replici de genul „cât de mult mă iubești?”, „da, de ce mă iubești?”, „te iubesc dacă...”
      Nu vreau să iubesc „pentru că”, ci doar să iubesc. Iubirea este iubire, nu ar trebui să aibă o măsură și nici criterii de aplicare. Cred cu tărie că atunci când iubești o faci pur și simplu, nu pentru ceva anume. Iubești și gata!
      Cred că toți avem nevoie de iubire, de atingeri tandre, de sărutări fierbinți, de priviri calde.  Avem nevoie de iubire sinceră și necondiționată, dar mai ales nelimitată de nimeni și nimic. Nu este un robinet pe care îl poți închide sau deschide când vrei. Totul se învârte armonios când avem sufletul plin de iubire. Să ne iubim pe noi, să ne iubim aproapele, să iubim simplu, să iubim frumos.
       Pentru mine iubirea înseamnă în primul rând respect, încredere, cunoaștere și răbdare. Iubirea nu se rezumă la ceea ce vreau, ci la ceea ce ofer. Iubirea nu e definită de momentele bune, cât de felul cum depășim momentele mai puțin bune. Poate nu toate problemele pleacă de la noi, dar de noi depinde cum reacționăm, cum le gestionăm. Relațiile sunt simple sau complicate, dar este nevoie de timp pentru iubirea aceea profundă când te uiți în ochii lui și vă înțelegeți fără să fie nevoie de cuvinte. Iubirile adevărate nu se nasc peste noapte, doar timpul dă profunzime iubirii, sudează și apropie, consolidează și vindecă.
       Da, cunoști o persoană, ești atrasă de ea, o placi maxim, dar nu o cunoști. Nu ai cum să cunoști o persoana dacă nu petreci timp cu ea. Uneori nici pe tine nu te cunoști și ai nevoie de timp să te descoperi. Poți să stai o viață alături de un om și să nu îl cunoști. Suntem orbi și surzi, iar când ni se ia vălul de ochi, nici noi nu ne înțelegem deciziile. Nu sta într-o relație în care vă distrugeți amândoi, dar nici nu pleca la primele ploi. De cele mai multe ori avem așteptări de la alții, dar nu înțelegem că totul începe cu noi. Trebuie să fii capabil să te iubești pe tine, să te înțelegi, să ai răbdare și să te ierți ca să poți face toate astea și cu cel de lângă tine. Iubirea nu doare și nu trebuie să fie o povară. Dincolo de orice definiție și mai presus de cuvinte, iubirea se simte, se trăiește.
      Nu tot ce funcționează la cineva, merge la oricine. Nu sunt reguli scrise și nu sunt toate femeile ca mine, cum nici bărbații nu sunt la fel. Trebuie să ne căutăm singuri drumul spre fericire și să ne scriem propria poveste de iubire. Să știi că nu există om perfect, dreptatea este întotdeauna la mijloc și doar iubirea împletită cu multă toleranță va duce la povești de dragoste nemuritoare. În final, iubirea adevărată înseamnă să accepți persoana de lângă tine așa cum este ea, nu să o schimbi așa cum crezi că ai vrea tu să fie, iar asta să te mulțumească.
      Iubirea nu este o rușine, un handicap, o competiție. Iubirea de multe ori, în viața reală, nu este ca în cărți. Nu este un prinț care vine călare pe un cal alb și brațe de flori îți aruncă la picioare. El este un om cu trăiri, cu vise și frici, cu calități și defecte care nu iubește așa cum tu vrei sau te aștepți, ci așa cum poate, cum știe el mai bine. Dar, stai liniștită, nici tu nu ești prințesa din povești. 
Iubirea este o poveste frumoasă țesută cu migală, afecțiune și răbdare de doi oameni care se acceptă așa cum sunt mergând pe drum și privind în aceiași direcție.
Iubirea este precum vinul, nu credeți?
     Iată ce spun experții:  „Vinul este un organism viu cu o durată de viață și are nevoie de o anumită atenție, grijă și respect, iar el, în schimb, te va încânta cu lumea sa fascinantă. Vinul tânăr este mereu mai plin, expresiv, mai intens la culoare și gust și poate avea un anumit potențial de învechire.
Un vin matur, în dependență de soi, trecut de o anumită vârstă pare mai potolit în gust și culoare, devine echilibrat, plăcut și delicat cu papilele gustative. Vinul vechi este nu numai prețios, ci și sensibil. Trebuie doar să fim atenți și să reținem că vinurile vechi nu strigă, ci șoptesc. Depinde de fiecare din noi cât de mult suntem dispuși să înclinăm urechea către ele.” 
(sursa: https://vinuri-vechi.ro, https://vinlavin.ro/cat-de-bun-e-un-vin-vechi, https://vinul.ro/ )