Acum, o să spun că a fost ziua mea și am împlinit frumoasa vârstă de 43 de ani. Nu știu când au trecut, dar este o vârstă decentă ce poartă pe umeri destul de multe trăiri. Am trecut prin multe, dar sunt mulțumită și mă simt binecuvântată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt astăzi, pentru puterea de a trece peste unele lucruri, pentru maturitatea cu care am luat decizii, pentru familia și prietenii mei. Mă simt binecuvântată pentru fiecare zi din viața mea, indiferent de vremea de afară sau din sufletul meu.
Recunosc faptul că nu mi-e bine mereu, dar trebuie să vedem norii ca să apreciem soarele și stelele. Așa cum ne dorim tot timpul să fie mai bine, să fim conștienți că se poate mai rău și să nu uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Cred că toată lumea are parte de bine și rău, doar că unii recunosc asta, alții nu.
Când le țin socoteala par atât de mulți ani, dar în viața de zi cu zi nu conștientizez trecerea lor. Noi, oamenii, avem un mod tare ciudat de a contoriza timpul. O facem de la un salariu la altul, de la o aniversare la alta, de la un concediu la altul, de la primăvară și până-n iarnă, de la Paște la Crăciun, de la începutul școlii la vacanța de vară...
Ne punem în minte dorințe și mergem așa, de la o realizare la alta, de la o dezamăgire la alta, fără să conștientizăm timpul la adevărata lui valoare, fără să trăim cu adevărat. Apoi, într-o zi te oprești, îți spui cu voce tare vârsta și ai un șoc. Când a trecut copilăria în care ne doream să fim oameni mari? Când ne-am îndrăgostit prima oară? Când a crescut copilul? Când mi-au apărut fire albe pe la tâmple? Când i-am pierdut pe cei dragi? Oare când a trecut timpul?
Mă uit cu atenție la mine. Zâmbesc. Sunt un om bun și până la urmă asta este tot ce contează. Încerc să văd bunătatea din oameni și las bucăți din mine pe unde trec, chiar dacă este doar o vorbă bună sau un zâmbet. Nu are importanță dacă se observă asta sau nu, pentru că nu astept nimic în schimb. Nu mă mai obosesc să le explic oamenilor cum sunt și nici nu-mi mai pierd timpul cu aceia care nu înțeleg. Știu că oamenii se grăbesc să te judece într-atât încât, uneori, nici nu mai știi cine îți este prieten și cine nu.
Apreciez și sunt recunoscătoare pentru frumusețea mea exterioară, dar sincer vă spun că nu prea m-a ajutat în viață. Ba, aș putea spune că mi-a fost mai greu pentru că a trebuit să le arăt oamenilor că nu sunt doar un chip frumos. Toată viața a trebuit să demostrez că am inteligență, onoare, principii, sentimente, căci oamenii sunt mai preocupați de ambalaj decât de conținut. A fost greu să răzbesc printre prejudecățile oamenilor, căci până la urmă asta rămâne singura problemă: oamenii.
Oamenii au o problemă cu tine și când ți-e bine și când ți-e rău. Oamenii au o problemă cu tine și dacă te cunosc și dacă nu. Cei mai mulți oameni sunt niște suflete goale pornite să rupă totu-n calea lor, lipsiți de conștiință. Sunt oameni care nu te suportă pentru simplul motiv că nu ești ca ei. Nimeni nu-mi știe rănile, dar îmi invidiază râsul. Nu vi se pare trist?
Am ajuns să judecăm după aparențe, după aspect, după propriul caracter, după propriile neputințe, după cât suntem noi de mici. Judecăm chipurile oamenilor și, de cele mai multe ori, doar pentru că nu-și poartă durererea în stradă, aruncăm cu pietre, că-i mai ușor. Cineva mi-a zis, cândva, că se vede pe fața mea că am avut o viață ușoară, și-am râs. Ce puteam face? Să stau să-i povestesc o viață-ntreagă unuia care nu a văzut nimic dincolo de un chip drăguț? Ce rost ar avea? Am râs și-am mers mai departe. Toți avem povești de spus și nu întotdeauna sunt fericite, chiar dacă se vede cu ochiul liber sau nu. Le purtăm în spate și nu sunt la fel, nu au cum să fie, căci fiecare își trăiește propria viață. Ceea ce ne aseamănă sunt trăirile noastre. Fericirea este la fel, dar fiecare o percepe în funcție de caracter și de propriile nevoi. La fel și suferința. De exemplu, eu sunt fericită de simt că plutesc atunci când îmi văd familia, alții simt aceiași fericire doar dacă se gândesc la bani. Înțelegeți ce vreau să spun?
Așadar, cine sunt eu? Sunt un om simplu și trecător prin viață, dar dacă te uiți cu atenție în ochii mei vezi marea și cerul, vezi vise și speranțe, vezi dureri și tristeți, vezi copaci cu flori și frunze ruginii. Dacă te uiți în ochii mei ai să-mi vezi sufletul și fără să fie nevoie de cuvinte ai să simți căldura lui. Dacă ajungi să te uiți în sufletul meu, atunci ai să-mi vezi casa și familia, căci acolo stau, în adâncul sufletului meu. Dacă te-ai uita cu atenție ai vedea cum mi se schimbă culoarea ochilor în funcție de starea sufletească. Ai vedea că ochii mei sunt verzi când plâng, albaștri când sunt fericită, tristețea îi face gri, însă atunci când sunt furioasă, scot flăcări prin ei. Dacă te uiți cu atenție la mine, sunt o mână de om cu o voință puternică și mult curaj. Vorbesc, parcă, cu toată ființa mea și pun atât de mult suflet în vorbele mele, încât te însuflețești doar privindu-mă. Am o energie pozitivă debordantă ce devine molipsitoare și, fără să îți dai seama, ajungi să nu te mai saturi de mine. Sincer, nu ai cum să nu mă iubești. Bine, asta, doar dacă ești un om bun, căci oamenii buni văd dincolo de culoarea ochilor sau a părului, dincolo de aspect și de cuvinte. Dacă nu ești un om bun, ai să te uiți cu superioritate la mine și-ai să mă urăști. De ce? Pentru că ai să mă privești cu superficialitate și ai să vezi doar golul din tine. Ai să vezi o tipă blondă și o să ți se pară că sunt arogantă, ciudată. Ai să vezi doar niște ochi verzi, reci și schimbători.
Offf, am învățat atât de multe lucruri despre oameni și încă mă mai surprind acțiunile lor, dar nu mi-am imaginat niciodată cât de departe pot merge unii cu răutatea. Nu mi-am imaginat niciodată că cineva te poate urî pentru culoarea părului, pentru felul cum te îmbraci, pentru râsul tău, pentru modul în care iubești și ești iubită, pentru mersul tău, pentru familia pe care o ai, pentru felul cum te ține de mână soțul, pentru iubirea ce-ți poartă copilul, pentru faptul că trăiești fără să te preocupe ce fac alții... Și pot continua așa la nesfârșit, căci unii oameni par a-și lua puterea de a trăi din ura lor față de tot ce-i înconjoară. Astăzi mă urăsc pe mine, mâine poate pe tine.
Știi cum este când încerci toată viața să faci bine, să devii un om cât mai bun, comparativ cu tine cel de ieri, să treci peste murdăria din jur și totuși să reușești să-ți păstrezi noblețea sufletească și strălucirea? Vă spun eu, este foarte greu! Este foarte greu să primești lovitură după lovitură și totuși să-ți continui drumul fără ca noroiul să-ți întunece sufletul. Este greu să crezi, încă, în bine și frumos, chiar dacă viața ți-a demonstrat de nenumărate ori că este nedreaptă.
Știi cum este să reușești să ajungi la o vârstă și uitându-te în spate, îți dai seama că ești mulțumit de tine și de drumul pe care l-ai parcurs, chiar dacă nu a fost ușor? Este o mulțumire sufletească greu de descris în cuvinte. Este ceva ce face parte din tine și ajunge să te definească. Este foarte multă muncă să ajungi să te cunoști, să uiți, să ierți și să faci asta, doar, pentru a fi tu mai bun, nu pentru a te raporta la altcineva, nu pentru că ai fi într-o competiție cu oamenii care te înconjoară.
Până la urmă, totul se rezumă la propria persoană și la lumea ta interioară. Doar așa poți ajuta lumea exterioară. Doar așa poți face parte dintr-un întreg mai mare unde poți contribui și tu. Dacă tu nu ești complet și curat, mizeria din tine va murdări totul în jur și nu vei face decât să degradezi și mai tare lumea în care trăim. Este ceva ce oricare dintre noi poate face, indiferent de statut sau de starea materială pe care o are. Este minimul pe care, dacă fiecare dintre noi l-am face, lumea ar fi mai bună, mai curată, dar oamenilor nu le mai pasă și din păcate „ce naște din pisică” nu va mânca niciodată morcovi, nu?
Nu mi-am imaginat niciodată că oamenii își petrec cea mai mare parte din viață observând, doar, ce fac alții și uneltind împotriva lor. Nu mi-am imaginat niciodată că va veni o zi când cineva mă va urî pentru tot ceea ce mă definește și mă caracterizează, doar pentru că nu-mi suportă lumina de pe chip. Nu mi-am imaginat ușurința cu care va veni și mă va strivi. Nu mi-am imaginat cât de mare va fi prostia, egoismul și ura față de tot ceea ce el niciodată nu va putea fi. Nu mi-am imaginat niciodată că ignorând aceste caractere, nu fac decât să să le accentuez ura față de mine. Oamenii nu-si mai trăiesc propria viață din dorința de a demonstra altora cum sunt ei.
Știu că un suflet frumos atrage binele și răul, deopotrivă, dar merge în liniște și cu discreție alături de oameni buni și frumoși. Omului rău îi place atenția și gălăgia ce răsună din interiorul sufletului său gol. Cred că oamenii mici te urăsc indiferent de felul cum arăți sau cum te porți și cu cât sunt mai mici, cu atât mai mare este ura lor. Cei mai mulți oameni rănesc din răutate, invidie și neputință, dar sunt și oameni care te rănesc din indiferență, le este mai ușor așa.
În încheiere ce pot să spun? A trecut ziua mea și abia în decembrie finalizez această postare, dar este încă actuală. Încă simt gustul tristeții care mă cuprinde atunci când văd oameni răi și nedreptate. Cât despre mine, ce pot să spun? Chiar dacă nu toată lumea mă vede, mă place sau înțelege, eu sunt așa mereu, nu doar în noiembrie, în poze, la început sau la sfârșit de an.
P. S. Insist să mă uit la oameni și încă mă mai întreb, oare, unde intră atât de multă ură într-un corp atât de fragil? Suntem doar niște frunze călătoare ce se frâng prin soare, ploi și vânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu