Dacă ploaia ar putea...

      Încă nu mă pot obișnui cu câtă ușurință oamenii aruncă cu noroi în jurul lor. Mă uit cum te calcă cu bocancii lor de neam prost și te strivesc cu nesimțire. Te sufocă cu duhoarea lor și tot ei țipă ca din gură de șarpe că pute. Scot pulpele de pui pe geam la soare ca să se dezghețe, dar îți spun ție că ești prost. Nu știu cum reușesc ei să dețină  toate noțiunile despre prostie și despre tot ce este bun și bine pe lume, niște ași în a le știi pe toate. Nu contează dacă te rănesc cu purtarea lor, nici dacă te doare, iar satisfacția lor este atât de mare încât îi vezi cu ochii cum se umflă în pene și cu nasul pe sus se străduiesc să-ți arate cât de mândri sunt de ei. Niște mizerii care împroșcă peste tot cu gunoiul din ei.
      Am crezut că nu mă mai pot răni astfel de oameni, căci îi ignori și îți vezi de viața ta crezând că și ei vor face la fel, dar m-am înșelat. Aceștia, în primul rând nu sunt oameni și în al doilea rând, nu au o viață. Cum să trăiască dacă au un gol în loc de creier și o gaură în loc de suflet?
     Sunt oameni atât de putreziți în interior, încât și vorbele le sunt reci și murdare. Uneori și tăcerea lor doare. Să faci rău nu ai nevoie de cuvinte, nu? Veninul se scuipă.  Sunt ca picătura chinezească, cu cât îi ignori mai mult, cu atât te atacă mai tare și constant, până rămâi fără aer.
     Se străduiesc atât de tare să-ți demonstreze ție cât sunt ei de fericiți, încât nici nu știu ce este aceea fericire. Îți fură bucăți din viață fără să fie conștienți că nu li se potrivesc. Fiecare are modul lui de a trăi și fiecăruia dintre noi i se potrivește un anumit stil. În încercarea de a trăi viața altuia, doar pentru că îți place ție cum arată, este ca și cum ai purta pantofii altuia și sunt cu trei numere mai mari sau mai mici, dar tu insiști să-ți bagi picioarele în ei.
     Vieți risipite aiurea și timp pierdut. Când te gândești că oamenii buni mor, iar leprele o duc bine, parcă îți vine să plângi de durere.
     Pot să înțeleg că unii oameni nu mă cunosc și poate nu îi interesează să o facă. Pot să înțeleg că nu mă plac și asta nu trebuie să fie o problemă, căci este destul loc sub soare pentru toată lumea. Pot să înțeleg și faptul că mai mult nu pot, căci nu au de unde și cu ce. Pot să înțeleg, dar nu mă pot obișnui cu ușurința cu care oamenii jignesc, rănesc și murdăresc totul în jur. Știu, fiecare oferă ceea ce are în suflet...
     Pe mine mă spală ploaia de noroiul lor și am să strălucesc din nou, însă sufletul lor va rămâne mereu murdar. Eu știu să fiu eu, fără să mă uit cum trăiesc alții. Știu ce melodii îmi plac și cunosc versurile, iar pașii mei se mișcă în ritm de dans într-o conexiune perfectă cu mintea și sufletul meu. Știu să iubesc și o fac mereu. Știu să dăruiesc zâmbete fără să aștept ceva în schimb. Pot să construiesc în mine, fără să dărâm suflete în calea mea. Pot să spun o vorbă bună unui necunoscut pe stradă. Pot să luminez în întuneric, fără să distrug totul în jurul meu. Pot să te fac să te simți mai bine, doar uitându-te la mine. Nu am nevoie să mă prefac, căci asta sunt eu. Poți să mă placi sau nu, poți să rămâi sau nu în viața mea, dar nu te irosi încercând să fii ca mine, când poți fi tu.
      Este atât de fragilă viața asta și nu conștientizăm că astăzi suntem, dar mâine?  Pentru ce efortul de a face atât de mult rău? De ce să pierzi vremea trăind viețile altora, când a ta ți se scurge printre degete?
        Ieri am plâns, m-a durut tare și nu mi-e rușine să o spun. M-am simțit singură, chiar dacă nu sunt niciodată așa. Sunt un om foarte puternic și plâng destul de rar, dar ieri am simțit cum lacrimile îmi spală durerea mea. Nu știu ce trebuie să învăț din toate astea, dar ce bine ar fi dacă ploaia ar putea să spele și răutatea. Să spele chipurile triste și să le însenineze. Să spele sufletele și să le curețe redându-le bunătatea.
       M-aș ruga să plouă mereu, dacă ploaia ar putea...