Încă o lacrimă inutilă...

       Te-ai gândit vreodată că ți-ai irosit toată viața aiurea, cu oameni care nu meritau și lucruri în care ai crezut orbește, dar nu ți-au adus fericirea? Alergăm toată viața după ceva sau cineva și nu știm când trec anii. Răspunsul la orice întrebare îl găsim în noi, în adâncul nostru, doar că noi nu știm să îl descifrăm.
       Te-ai trezit vreodată că ai obosit să tragi de oameni ce nu vor schimbarea în viața lor, dar tu insiști să îi târăști după tine? Oare ce ne dă certitudinea că noi știm cum e mai bine?
       Te-ai simțit vreodată atât de confuz, încât nu știi încotro să o iei, dar să fii convins că trebuie să mergi mai departe ca și cum ceva te cheamă, te așteaptă să-l descoperi.
       Te-ai trezit vreodată cu ochii în lacrimi și sufletul atât de pustiu, dar să nu știi de ce? Ca și cum ai purta în suflet zeci de dorințe ascunse ce își așteaptă împlinirea și simt cum tu vrei să renunți.
       Te-ai trezit vreodată... sau mai bine zis, ți s-a întâmplat să vrei să dormi și să nu poți; să stai cu ochii deschiși în noapte căutând răspunsuri la prea multe frământări?  Căci mintea ta nu vrea să doarmă, are mii de gânduri pe care le învârte și nu se oprește până nu știe ea sigur cum e mai bine. Abia atunci se așterne liniștea pe chipu-ți obosit.
        Ți s-a întâmplat să te detașezi de oameni, să îi privești de la distanță și să vezi dincolo de măștile lor? Vorbim cu oamenii în fiecare zi, dar cu adevărat nu-i ascultăm niciodată. Încă nu am învățat să ascultăm cu inima sufletele care ne vorbesc și mintea, uneori, poate fi înșelătoare...
        Mă simt singură...
 A nu știu câta oară, sentimentul de singurătate mă cuprinde în brațele sale și mă strânge la pieptu-i rece. Simt cum mă ia amețeala și cu cât mă zbat să scap din strânsoare, cu atât mai tare mă înlănțuie și nu mai pot să respir. Încă mă simt blocată într-un timp trecut și nu mă pot elibera de nostalgii, de regrete... Am un sentiment profund de pierdere pe care nu îl pot depăși. Caut ceva și nu găsesc. Uneori cred că mă caut pe mine, căci, mă mai pierd din când în când. Poate îmi caut liniștea, fericirea sau poate un prieten, cine știe...
        Cumva, mă învârt în loc și nu știu în ce direcție să o iau, dar simt cu toată ființa că trebuie să plec. Unde? Nici eu nu mai știu, dar simt o nevoie acută de schimbare. Mă simt singură și vreau să cer ajutorul cuiva, dar nu e nimeni. Sunt singură și așa am fost mereu. Nu vreau pe cineva care să îmi dea sfaturi sau dreptate. Mi-e dor de cineva  cu care să pot vorbi fără rețineri; de cineva cu care să pot râde și plânge, fără explicații; de cineva care să mă asculte fără măști și ipocrizie atunci când mă las goală în fața lui.
   Toată lumea se simte îndreptățită să te judece și să-ți intre cu bocancii în suflet. Pe vremea mea, te descălțai la ușă și cereai voie să intri, nu dădeai buzna... Acum toată lumea este expertă în a da sfaturi și nimeni nu te mai ascultă cu adevărat. Toți știu cum e mai bine pentru tine, dar în viața lor e un imens pustiu.
        Cu cât mă retrag mai adânc în cochilia mea, cu atât mai mult atrag comentariile răutăcioase. Faptul că tac și nu mă plâng este și mai grav. Știi cum este cu „gura lumii”?  Sigur că da!
Dacă te plângi ești „vai de mama ta” și dacă nu te plângi, ești „al dracului”. Oare cum este mai bine?
Oamenii au așa o mare capacitate de a te călca în picioare, de a te face să te simți vinovat din orice. Ajungi să te simți vinovat pentru că ai vise sau pentru toate realizările tale, ca și cum le-ai fi furat. Te simți vinovat și pentru că respiri, pentru că ai demnitate sau că suferi în tăcere. Nimeni nu se gândește că dincolo de aspectul nostru, toți suntem oameni. Toți suntem muritori și fragili în fața sorții. Așa sunt și eu, doar un om. Un om cu temeri, dezamăgiri, vise, împliniri sau neîmpliniri.
         Și mi-e frică! Da, îmi este frică și plâng, dar nimeni nu știe asta. Îmi este frică și nu am cui să îi spun, dar nici încredere nu mai am. Îmi port cu demnitate lacrimile, bucuriile și tristețile. Am învățat să nu le mai spun oricui, dar faptul că nu îmi vărs nefericirea peste tot și la oricine este și mai ușor de catalogat, de judecat.
Sunt sătulă de oameni care se prefac înțelegători și apoi te rănesc cu tot ce le-ai permis să știe despre tine. Îți răstălmăcesc vorbele și ți le aruncă în față cu reproș ca pe o victorie asupra ta.

Și mă simt atât de singură... O nefericire profundă care pune stăpânire pe inima mea, mă face să simt că  nu mai am aer, că port un pietroi mare și greu pe piept. Uneori singurătatea este liniștitoare, alteori apăsătoare, dar acum doare...
   Ai simțit vreodată că ai căzut atât de jos, încât mai jos de atât nu se poate? Dar viața îți demonstrează că se poate. Așa cum este loc de „mai bine”, tot așa există și „mai rău”.  Asta înseamnă să te bucuri de ceea ce ai, pentru că, deși nu te mulțumește și nu vezi, totuși ai o comoară numai a ta. Atâta timp cât ești viu să nu uiți că ești bogat și fii recunoscător pentru asta, nu toți au acest privilegiu.
   Ai simțit vreodată că, deși ai mulți prieteni, nu îi poți deranja mereu și mereu cu aceleași frământări interioare care par că nu se mai termină?  Chiar și tu obosești ascultându-te mereu.
   Ai simțit vreodată că oamenii se mulțumesc cu atât de puțin de la viață, doar tu vrei mai mult și mai mult? Ai simțit cum toți din jurul tău își trăiesc liniștit viața, doar tu nu îți găsești locul?

Am învățat că toți avem o poveste, dar nu toată lumea alege să o trăiască. Poate că povestea mea, cu cât este mai intensă, cu atât mai mult mă definește și mă șlefuiește mai bine. Trebuie să treci prin multe ca să știi cine ești.  Unii oameni învață pur și simplu de la viață, alții citesc mult  și caută să afle răspunsuri, în vreme ce o parte rămân orbi la viața care le trece prin fața ochilor.
   Ai simțit vreodată că toată această furtună care-ți întunecă cerul și-ți face inima să plângă este, doar, într-un pahar cu apă?
   Este firesc să nu înțelegi. Nici nu am pretenția să fiu înțeleasă, cum nici eu nu înțeleg tot și pe toată lumea, dar măcar încearcă să nu mai arunci cu pietre. Descalță-te înainte de a intra în casa și sufletul cuiva, învață să spui „te rog”, „mulțumesc”, „am greșit”, „iartă-mă”, „te iubesc”, „îmi ești drag/ă”...
    Poate contează pentru cineva, iar dacă nu, fă în așa fel să conteze pentru tine.

P.S.     Te-ai simțit vreodată neînțeles și singur? Atunci sigur ești scorpion sau ai depresie. Fă ceva! Încerc să zâmbesc încercând să glumesc, dar nu reușesc. Încă o lacrimă inutilă îmi curge pe față, poate chiar aveam nevoie de singurătate...

Doar o clipă, mi-aș dori să mai am...

           Off, Doamne... Astăzi îmi simt inima grea. Trăim încrâncenați, fără să chibzuim că totul durează doar o clipă, atât și nimic mai mult. Ai clipit și deja ți-au murit bunicii. Mai clipești o dată, ai rămas și fără părinți. Te uiți în oglindă și nu îți dai seama când ai clipit, cum de nu ai fost atent?  Ai trecut de patruzeci de ani și nu știi ce ai făcut cu atâția ani, iar chipul din oglindă înstrăinat... îți pare cunoscut.
          În mintea mea, încerc să-mi amintesc de mine și mă necăjește că am uitat multe lucruri. În clipa asta mă regăsesc în apropierea vârstei de șaptesprezece ani. Eram înăltuță și firavă. Mergeam pe strada care duce spre casă. Era cald afară și eu mergeam vorbind cu mine însămi, ceea ce se întâmplă și acum destul de des. Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri. Eram îmbrăcată cu o fustă albă ce-mi ajungea până la gambă și asta mă nemulțumea puțin. Eu preferam lungă până în pământ sau deasupra genunchiului, însă pe aceasta o primisem cadou și avea o croială frumoasă.  Dar ținuta nu are așa multă importanță, cât discuția din mintea mea. Nu îmi amintesc cum am ajuns la ea sau cum s-a terminat, dar îmi amintesc cum îmi spuneam singură că vine ziua mea și fac șaptesprezece ani și mă minunam singură, „wow, șaptesprezece ani și la anul fac optsprezece, pe urmă nouăsprezece, douăzeci...”. Nu am uitat și sper să nu uit senzația aceea. Aveam impresia că sunt chiar mai înaltă și-mi admiram umbra pe asfalt.  Eram atât de încântată încât, cred că începusem să vorbesc cu voce tare și când am conștientizat că vorbesc singura pe stradă, m-am rușinat.  „Șaptesprezece ani, mamă ce mare sunt!”  Ce naivă eram și ce rău îmi pare că nu am știut ce repede trec anii... Și astăzi la fel mă minunez, dar cu lacrimi în suflet, „wow, am trecut de patruzeci de ani!  Doamne, oare când au trecut?” Diferența constă în faptul că, la șaptesprezece îmi puneam ani în plus și încercam să mă imaginez mai mare, iar acum mă bucur până în ultima zi de anii împliniți și mi-aș fi dorit să nu fi trecut așa repede...
        Anul trecut am petrecut cu mama mea perioada aceasta din an.  Nu am știut că voi clipi și ea va dispărea din viața mea. Tot o clipă a trebuit să treacă...
       Mi-a bătut la geam zâmbind, îmi făcuse chifteluțe. I-am zis să intre și mi-a spus că e obosită, se duce acasă. Eu i-am spus că mă răsfață și o să mă îngraș. Chipul ei mi-l amintesc cu drag  când mi-a spus râzând: „ lasă dragă, că arăți bine la vârsta ta”. Și a plecat, dar nu s-a mai întors...
A fost o clipă... A fost o clipă de care aș fi vrut să mai trag. O clipă pe care aș fi vrut de multe ori să o mai trăiesc, să o schimb... A fost o clipă pe care o visez de multe ori noaptea. Uneori mă alină amintirea ei, alteori mă doare...
      La mulți ani, Bobocica mea!
      Doar o clipă a trecut...de când te-am văzut ultima oară...

   

P.S.   Doar o clipă mi-aș dori să mai am șaptesprezece ani și să-mi pot spune „iubește mai mult Mihaela, căci iubirea te va alina mai târziu...”

Dor să aparțin

        Astăzi de dimineață mi-a sunat la ușă un bătrân. Dacă nu ar fi vorbit,  puteai să spui că este român, cum la fel de bine putea fi francez, italian... Oamenii sunt la fel, doar caracterul și limbajul ne diferențiază. În rest toți ne naștem și îmbătrânim la fel. Toți avem sentimente, vise, dezamăgiri, bucurii și tristeți... Zâmbim atunci când suntem fericiți și plângem când avem o durere. Ne curg la fel lacrimile și în piept avem doar o inimă ce se frânge la fel de ușor.
        În momentul în care a deschis gura și a turuit în germană, m-a blocat pentru o fracțiune de secundă. Omul poftise la ardeiul iute din grădină și cerea voie să ia și el câțiva. Am reușit să îi spun că vorbesc foarte puțin germană (spre deloc, aș spune), dar că am înțeles ce zice și l-am condus să își aleagă.
        Am început o conversație ușoară, într-o engleză combinată cu cuvinte nemțești și a fost chiar plăcut. I-am explicat că sunt ardeii vecinei mele, dar cum ea nu este acasă poate să-și ia câți vrea :))
         El mi-a spus că știe puțină engleză pentru că sora lui trăiește în America, New York. Încântată de asta, i-am povestit că și fiica mea își dorește să ajungă în America.
         Deci, un om este tot om, indiferent de țara în care locuiește și de limba pe care o vorbește. Și el are vise la fel ca și noi, doar că în vreme ce noi ne dorim să ajungem la el în țară, visul lui este să ajungă în America. Acest lucru mi-a fost confirmat și de fiica mea, care a fost oaspete într-un liceu de aici și mi-a spus că marea majoritate a copiilor de aici visează să plece din Germania, destinația fiind America.
        Vedeți?  Și ei au vise și își doresc să le fie „mai bine”.
        Și el a poftit la ardeiul din curtea altuia, doar că nu a sărit gardul să fure.
        Și ei sunt curioși la tot ce se întâmplă pe afară. Îi vezi cum trag perdeaua și se uită, dar îți zâmbesc și îți răspund la salut, nu doar se uită pe ascuns.
        Poate și la ei o fi râca dintre vecini, dar mai presus de asta, ei sunt o comunitate și se pare că țin mult la asta. Că te plimbi prin oraș, prin pădure sau pe la livezi, totul este foarte curat și organizat.
        În general sunt foarte discreți cu viața lor.  Nu sunt stridenți în viața de zi cu zi și asta te face să crezi că satul este părăsit, doar luminile de la ferestre îi trădează că sunt în case. În schimb, cum se face vineri seara lucrurile se schimbă și devin mai zgomotoși.  Îi auzi pe afară, în grădinile caselor cum  își iau cina în familie sau cu prietenii. Stau și vorbesc la  un pahar și se aud hohote de râs. Doar în weekend îi vezi cum trebăluiesc pe lângă casă, cum se plimbă prin livezi sau pur și simplu lenevesc la soare.
         Mai tot timpul în sătucul acesta este câte un „Fest” care, de obicei, durează cam trei zile :))
Atunci se adună aproape toți, se salută, stau la mese și vorbesc. Comunitatea este importantă aici. Asta admir cel mai tare la ei și regret cel mai mult că la noi s-a pierdut.  Să-ți fie dragi oamenii, să simți că le aparții lor și locului în care te-ai născut și ai crescut...

P.S.      Vara petrecută  la bunici, la țară... Am amintiri vagi, din copilăria mea.  Cum colindam pădurile și nu aveam frică. Umblam în picioarele goale și salutam pe toată lumea cu un „săru' mâna” spus în gura mare. Bătrânii umblau ușor aplecați cu un toiag în mână, ca să îi ajute la mers. Te întrebau „a cui ești maică”, iar când le spuneai, deja știau, „a, ești a Aurichii de la București, a lu' Leana, lu' Gheorghe de la dial”. Eram a cuiva, de undeva...
            Acum pare că alerg spre nicăieri iar în suflet simt dor. Dor să aparțin...

Despre Gigi...

          Cine este Gigi? Gigi, Cici, Dorel, Leana, Veta...toți avem în viața noastră câte o așa mare personalitate. Unii, chiar mai norocoși, au parte de mai multe exemplare sau de toată familia.
      Este un subiect destul de trist, după părerea mea, dar am să încerc să îl îndulcesc puțin făcându-l ușor amuzant, ca să poată fi digerat.
      Am tot auzit vorbindu-se despre oameni capabili să-ți stoarcă energia din corp și să te încarce negativ, doar prin simpla lor prezență în viața sau în apropierea ta. Am auzit că li se spune vampiri energetici sau persoane toxice. La început am râs pe tema asta și nu am dat importanță prea mare subiectului, dar treptat am început să fiu mai atentă la detalii și tind să cred că există un sâmbure de adevăr. Știți cum se spune, „nu iese fum fără foc”...
       Acești oameni emană atât de mult negativism, încât nu ai cum să te lași păcălit de falsa pozitivitate ce o etalează. Din păcate, sunt destul de multe exemple de genul acesta și am să mă limitez la unul general, pe care am să îl numesc Gigi.
      Acest Gigi este o adevărată bijuterie, căci tu nu le poți avea pe toate în viață, dar Gigi le are. Așa că, despre Gigi o să vă tot povestesc pentru că este un izvor nesecat de prostie amestecată cu o răutate bine mascată și o doză de....  nu știu... Încerc să îi găsesc o calitate pozitivă cât de mică și nu găsesc nimic, așa că rămâne prostie și răutate, punct.
   Stă ascuns sub o față zâmbitoare, veșnic dornic să te „ajute”, dar plin de trufie și îți aruncă vorbe ușor înțepătoare. Aparent pare „pâinea lui Dumnezeu”, dar este un om cu un suflet așa atât de mic... Uneori mă mir că nu-i pocnește fața de la acel zâmbet fals și tot timpul mestecă ceva, dând impresia că rumegă în permanență.
      Este un om care vorbește enorm și niciodată nu te ascultă. Știți genul acela de persoane care te întreabă „ce mai faci”, dar nu așteaptă să îi răspunzi și te întrerupe pentru că avea ceva să-ți povestească și cu care să se laude sau să se plângă? Gigi!
      Știți tipul acela de om care spune „trebuie să plec”  timp de 30 de minute (o oră), dar nu se urnește din loc? Gigi este!
      Gigi te descoase, doar dacă este pentru propriul interes și curiozitate, atât cât să adune informații pe care să le folosească împotriva ta mai târziu, dar tu ca persoană nu prezinți interes. Este foarte insistent, vine și nu pleacă niciodată ușor. Pur și simplu apare de nicăieri și este mai prezent ca propria umbră.
       Ați întâlnit oameni care te spionează și în cazul în care nu reușesc să afle ceva, te întreabă cu nesimțire „da, unde vă duceți în fiecare seară ...”, iar ei tot timpul au „treabă” sau trebuie să facă „ceva”?   Tot Gigi!
       Ați întâlnit genul acesta de persoane, care apar când ți-e lumea mai dragă, când nu ai chef sau când ai o problemă?  Pe cuvânt dacă nu te simte când ai o problemă și îți apare în cale cu fața de „milog”, cu colțurile gurii lăsate și veșnicul „vai , draga mea, îmi pare așa de rău”, dar îi sticlesc ochii.
       Știți tipul acela de persoană care dacă tu ai probleme, el are deja ochii în lacrimi copleșit de ale lui? Gigi este! Mereu victimă, mereu suferind, mereu cu probleme.
      Nu știu cum, dar reușesc mereu să-l dezamăgesc pe Gigi. El este atât de activ și de preocupat de tot ce mișcă, iar eu nimic. Tot timpul face „ceva” și are răspunsuri pentru orice...  Nici nu apuci să formulezi întrebarea și Gigi are deja răspunsul. Cu ajutorul lui „google” le știe pe toate, „câte în lună și în stele”, doar diploma îi lipsește. Dacă îi oferi ceva și îi spui cum îl folosești tu, îți scoate ochii cu: „da, pe net nu scria așa”.  Oricum o dai cu Gigi, nu nimerești.  Faptul că nu vrei nimic, nu te plângi de nimic, nu zici nimic, este o mare dezamăgire pentru el, dar asta nu îl dezarmează, ci-l ambiționează și mai tare, căci lui îi place să scormonească.
      Pentru Gigi, niciodată nu ești în stare de nimic și nici suficient de bun, dar se ascunde sub o falsă admirație față de tine.
      Oare mă înțelegeți ce spun? Ceva de genul „dacă și eu arătam ca tine...” Dar ce te reține?  În condițiile în care, dacă stai de vorbă cu Gigi, tot timpul ține câte una, două, trei diete.
Sau, „dacă era și la mine acasă, așa ca la tine...” Așa și? De ce nu faci? Astea sunt complimente false, „bălit în ureche”, că poate mă gâdilă în orgoliu, dar din păcate nu m-a nimerit.
     Nu am înțeles niciodată genul de oameni care insistă să te ajute și te obligă, practic să le accepți gesturile, chiar dacă tu îi spui că nu ai nevoie. Iar dacă ai avut ghinionul să îi accepți ajutorul, poți să fii sigur că nu uită nimic și îți va scoate ochii cu vârf și îndesat. Cred că de aceea se și oferă ca să te ajute și te îmbie asemeni unui cal troian. Ceva de genul „de ce să-ți mai cumperi, îți dau eu”, dar trebuie să ceri voie. V-ați prins cam cum stă treaba? Simte nevoia de a te avea la mână și nu găsește cum, vrea să îți intre pe sub piele și nu reușește. Off, Doamne și dacă faci greșeala să îi spui ceva îți răstălmăcește vorbele în așa hal, că nici tu nu mai știi ce ai zis. In funcție de cum bate vântul așa este și Gigi.
    Dacă ai „curajul” să strici prietenia și nu te comporți așa cum vrea Gigi, se schimbă foaia și se transformă într-o persoană cu așa o greață, de o tai cu cuțitul. Dacă îi treci cu vederea și încerci să ții distanța, atunci găsește o cale de a te călca pe bătături și o face cu succes, căci s-a prins deja că ești o persoană reținută și nu ripostezi niciodată. Pentru Gigi, asta înseamnă slăbiciune și probabil te crede cam prost. Este incapabil să distingă bunul simț și afișează o superioritate care are nevoie să fie hrănită. 
    Din păcate cu genul acesta de persoane nu ai cum să interacționezi și  nu ai cum să îi ajuți, dar nici nu poți supraviețui în prezența lor.  Am simți cum treptat îmi fură energia și viața, puțin câte puțin.
    Nu-i așa că este o persoană „minunată” acest Gigi?

Cel mai bine este să ții distanța, cât mai multă distanță. Așa cum am mai spus și o să spun mereu, cu prostul niciodată nu ai să o scoți la capăt și dacă ai ghinionul să mai fie și fudul, „parcă nu e prost destul”.
Nu este prima persoană de acest gen pe care am întâlnit-o, dar cu siguranță pot spune că seamănă izbitor de mult între ele indiferent de numele pe care îl poartă. Au o privire rece, fiind incapabile de gesturi calde. Răutatea le întunecă chipul și nu au pic de frumusețe. Au un egoism și o mândrie care se vede de la distanță, etalate la fiecare pas prin mersul țâfnos și nasul cât mai sus.
   Cât de puternic să fii ca să poți ține la distanță atâta răutate?
De multe ori m-am amuzat la gândul că dacă aș fi avut o pisică, ar fi murit în prezența lui Gigi, de la atâta energie negativă.
Dacă poți să te detașezi de ceea ce spune și îți golești mintea de orice gând încercând doar să îi  privești chipul, ai să rămâi surprins de ceea ce ți se va înfățișa în fața ochilor.  Eu am văzut o persoană hidoasă, îmbătrânită și plină de răutate. O persoană care a trecut prin destul de multe greutăți, dar nu a avut puterea să le depășească și acestea au copleșit-o distrugând orice urmă de bunătate și umanitate.
Am văzut o persoană plină de frământări și regrete, frustrări și neîmpliniri. Am văzut o persoană tare nefericită și disperată, care încearcă să se hrănească cu viața și energia altora, căci propria viață îi este goală, seacă. Deși îți produc milă, nu au nici o scuză pentru atitudinea lor. Toți am avut greutăți în viață, dar le-am depășit încercând, totuși, să rămânem oameni.
Dar cum ar putea fi altfel în sufletul acestor oameni, când ei și-au pierdut credința și afișează asta cu mândrie? 

Atâta timp cât în suflet ai credință, mereu vei găsi calea cea bună, iubire, speranță. Credința este un izvor care nu seacă niciodată și de acolo îți iei puterea de a merge mai departe. Ea este frumusețe sufletească, iertare, bunătate, liniște. Este mai presus de noi și fără ea ești sterp, un nimeni și nimic. Fiecare este liber să creadă ce vrea, nu judec pe nimeni pentru alegerile făcute și tot ce am scris este fix părerea mea. Eu cred cu tărie că un om care nu crede în nimeni și în nimic este mort din cap până în picioare, lipsit de spirit, fără acea flacără interioară care ne dă sens și căldură vieții. Credința este luminița de la capătul tunelului. Când ai pierdut tot, ea licăre în sufletul tău și-ți dă putere, te face să realizezi lucruri imposibile pentru alții, doar dacă tu crezi.

Atunci când crezi, poți să muți munții din loc.
Credința este baza a tot ceea ce suntem, este fundația pe care poți clădi orice, căci fără credință, oare știi cine ești?
Încearcă să îți păstrezi vie propria credință, sădește cu bunătate și ai să culegi cu belșug.
   Tot timpul am spus că în viață este bine să nu te intereseze de nimeni și nimic, ca să nu fii tentat să judeci. Cel mai bine este să nu știi nimic, nici de bine și nici de rău, căci fără să vrei ai să judeci faptele bune sau rele și cea mai bună apărare este să-ți vezi doar de ale tale.
   Cineva îmi spunea că la bază românii au fost niște țărani muncitori.  Da, adevărat, dar pe parcurs adevărații țărani au cam dispărut și în locul lor au apărut niște parveniți (acei oameni care s-au ajuns și au uitat de unde au plecat). În esență și-au păstrat doar obiceiurile proaste (egoism, invidie, curiozitate bolnavă) și au preluat unele noi ( mândrie, fală, fățărnicie).

P.S.    Cel mai mare dușman al românului, indiferent că este în străinătate sau în țară, este tot un român. Indiferent de numele pe care îl poartă (Gigi, Cici, Veta, Leana....),  doar năravul și veninul diferă, în rest...toți sunt la fel.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi are în viață cel puțin un exemplar și mi se pare tare amuzant de privit când Gigi își alege o nouă victimă, căci cu tine nu prea a avut succesși el oricum are ceva cu toată lumea.

   

În visele mele

       Deschid ochii și simt cum tristețea se așază pe chipul meu abia trezit. Ce poți să faci atunci când te trezești prins într-o viață care pare că nu îți aparține, nu te mulțumește, nu te împlinește?
       Mă uit la persoanele dragi mie și-mi par niște străini, nici pe mine nu mă mai recunosc... Constat cu surprindere că oamenii vor să trăiești doar pentru ei. Ca și când, din punctul lor de vedere, tu ai putea să trăiești mâine, căci astăzi ei și nevoile lor sunt mai importante. Oare când ne-am înstrăinat într-atât?
Îți dai seama că ți-ai risipit cei mai mulți ani din viață cu lucruri și oameni care nu au meritat. Mă uit cu milă la mine. Doar eu îmi înțeleg frământările, îmi șterg lacrimile și-mi mai știu visele...
Oare când am să încetez să mai cred și să sper în lucruri imposibile, în oameni egoiști, în schimbare, în ziua în care va fi mai bine?
    Mă simt ca o frunză bătută de vânt. Totul în jur e o simfonie și acordurile pe care le simt mă răscolesc. Mă ambiționez să rezist și totuși vântul este mai puternic decât mine, mă rupe, mă îndoaie și mă poartă când pe brațe ca într-o ușoară plutire, când mă lovește de toți și de toate...și doare. Uneori cad pe asfalt și cred că în sfârșit e liniște, dar vin oamenii și mă calcă în picioare, mă alungă, mă rănesc. Și bate iar vântul vieții care mă poartă în același dans care mă sfâșie. Simt cum pierd bucăți din mine, puțin câte puțin... Nimic nu e cum ar trebui să fie, nici măcar eu.
     Am risipit atâția ani din viața mea în acest dans nebun, iar și iar de la capăt...  Toată viața am alergat după ceva, după „mai bine”. Am vrut să cred că oamenii vor înțelege și se vor schimba, dar de fiecare dată am sfârșit rămânând singură cu zbuciumul din mine și ochii înlăcrimați. Fiecare își trăiește în primul rând micile bucurii, apoi încep pretențiile, ca în final să vină reproșurile și ajungi să fii singurul vinovat pentru tot ce nu merge bine în viața lor egoistă, pentru neîmplinirile lor, dar și pentru nefericirea ta. De câte ori nu am auzit „dacă nu îți convine, fă ceva” și m-am schimbat. M-am schimbat de nici eu nu mai știu cum să fiu. Mai bine, nu a fost nicicum.

Mă uit cum oamenii din jurul meu se ridică, evoluează, se maturizează sau doar se mint între ei și pe ei.  Sunt prinsă într-un timp trecut de care nu mă pot elibera. Mi-e dor de mine atunci când mă mințeam că va fi bine. Acum nici asta nu mai pot face. Am trecut prin prea multe ca să mă mai pot preface că nu văd realitatea din fața ochilor, căci sub aspectul meu firav se ascunde un chip brăzdat de răni și cicatrici. Până unde să te lași să cazi, să plutești în abis, în negare?
     În visele mele este armonie.  Acolo, după ani întregi de întrebări și căutări, s-a așternut liniștea. Am ajuns să prețuiesc această liniște mai mult decât orice. Am înțeles că nu se cumpără cu bani și cei mai mulți oameni nu o au. Poate tocmai de aceea mi-o doresc, pentru că am ajuns să o înțeleg, să o plac, să mă mulțumească și să mă aline.

Este atât de bine, o armonie perfectă și mulțumirea sufletească mi se citește pe chip, dar este doar în visele mele. Încă nu am curajul de a face ceva, de a schimba ceva radical și dintr-o dată. Aș vrea să rămân în visare, să mă pierd în dezmierdarea ei, dar realitatea mă zdruncină, mă trezește.

    Toată viața am fugit de ceva... Am fugit de „acasă”, de amintiri dureroase, de singurătate, de mine. 

Nu mai vreau să sufăr, nu mai vreau să fug, nu mai vreau să plâng, nu mai vreau să mă schimb...
Cred că cel mai tare m-a obosit schimbarea. Tot timpul să ai așteptări doar la tine, să încerci să fii mereu mai bun, mai înțelegător și îngăduitor, căci nu poți cere oamenilor să te înțeleagă și să se schimbe.  Tu ești problema și asta te sleiește, te golește. Oamenii au așa o mare capacitate de a te face să te simți vinovat pentru orice.  Ești vinovat pentru toate lipsurile lor, pentru neputința lor, pentru indiferența, lor, pentru nesimțirea lor, pentru egoismul lor, pentru invidia lor, pentru nefericirea lor, pentru frustrările lor. 
   Vreau să trăiesc și pentru mine un pic. Vreau să dansez în ploaie, să visez, să iubesc și să fiu iubită... Și nu vreau să fie doar în visele mele...

    Aș minți dacă aș spune că toată viața am fost nefericită. Nu, nu am fost, dar m-am trezit, de multe ori, prinsă  în situații care mă nemulțumesc și de cele mai multe ori nu-mi aparțin, căci nu eu le-am creat și asta m-a afectat. 

         Am încetat de mult să mă mai mint, să aștept și să sper.  În final, ajung să cred că doar eu sunt de vină. Văd lucrurile diferit, pentru că eu m-am schimbat, oamenii au rămas la fel și nu doar în visele mele.

„Ce cauți, aia găsești”

        Viața nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie sau cum ne dorim noi, dar măcar ai de ales și decizia îți aparține.
 Așa că, o variantă ar fi să iei doar ce ți se oferă și te mulțumești cu puțin spunându-ți „asta e viața”. 

Ți-e frică și crezi că nu poți mai mult? Ok, dar nu te mai plânge, este plină lumea de oameni care nu fac altceva decât să se vaite. Se zice că „ce cauți, aia găsești” și apoi dacă tu nu cauți nimic, nimic ai să găsești, nu?
O altă variantă ar fi să încerci. Încearcă-le pe toate și de toate, chiar dacă nu îți iese mereu, măcar să știi că ai încercat. Să străbați toată lumea, să răscolești fiecare locșor și să nu te oprești niciodată, acesta este secretul. Să descoperi locuri noi, oameni noi și cumva să te descoperi pe tine. „Nu sta, că-ți stă norocul”, așa îmi spunea bunica mea... Căci, până la urmă, ce este viața asta dacă nu o călătorie? De noi depinde cât de frumoasă sau tristă, de aventuroasă sau anostă o facem.
       Despre mine... ce să zic? Cred că am înnebunit! A început să îmi placă așa de mult schimbarea, încât nu mai pot sta locului. Sunt un om ușor de mulțumit și în același timp complicat. Îmi plac lucrurile simple și nu am nevoie de prea multe pentru a fi fericită. Nu aștept nimic de la nimeni și mă arunc cu capul înainte atunci când cred în ceva. Sunt  un om care trebuie să aibă un țel, un vis, un prag de atins și simt că de aici îmi iau puterea.  În lipsa lor, mă simt de parcă plutesc în derivă. Nu mă pot lăsa să trăiesc din inerție, cu „ce-o da Dumnezeu”... Se spune că „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în buzunar”. Sunt atât de conștientă de asta, încât pentru mine este foarte simplu, știu ce am de făcut. Parcă văd cu ochii minții obiectivul pe care vreau să îl ating, simt un gol în stomac și o emoție plăcută îmi invadează corpul și mintea, ca o fericire lăuntrică. Toată lumea mea se întoarce fundul în sus și îmbrățișez cu drag schimbarea. Acesta este momentul când simt că va fi bine și pornesc încă o dată la drum. Pur și simplu nu mă pot abține.  Recunosc faptul că îmi este frică de necunoscut, dar mai frică îmi este că am să mă trezesc la 50-60 de ani și nu mă mai recunosc în oglindă... Mi-e mai frică de regret, de remușcare, de neputință. Neputința când se instalează, ne schimonosește chipul și sufletul.
    Se spune că „omul sfințește locul” și este tare adevărat. Trebuie să încetăm să mai dăm vina pe soartă, pe Dumnezeu sau pe alții, căci uneori „cum îți așterni, așa dormi”.

P.S.     Să colinzi pădurile și lucrurile minunate se vor lăsa descoperite în fața ta. Așa și această bucată de lemn. Am găsit-o pe când exploram o pădure împreună cu fiica mea. Era ascunsă în spatele unui buștean, sub o altă scoarță de copac mai mare.  Nu întotdeauna ce este mai mare este și mai frumos sau mai bun.  Bătea vântul, cădeau bețe uscate din copaci, se auzeau tot felul de zgomote și acum îmi vine să râd cum ne imaginam  că vin tot felul de lighioane și se reped la noi să ne mănânce sau că iese cineva cu drujba și ne taie, dar nu am renunțat de frică.
            Cam așa este și în viață, nu tot ce ne apare în fața ochilor este ceea ce ne trebuie și de multe ori imaginația ne pune piedici. Sunt atât de multe lucruri frumoase, trebuie doar să le descoperi și atunci când ai să găsești ceva special, cu siguranță ai să simți asta.