După o lungă așteptare

    Abia după ce am născut a început adevărata aventură. Și nu o să uit niciodată! S-a întâmplat într-o duminică frumoasă din octombrie. Era anormal de cald și frumos pentru o zi de 15 octombrie.
Nu dormisem toată noaptea, fusesem la nași  și am jucat cărți până la șase dimineața.
Și la ora șapte am simțit ceva cald între picioare. M-am ridicat în fund și i-am zis lui Vio că mi s-a rupt apa. El s-a ridicat brusc și a plecat la ușa de la intrare. Se pregătea să iasă pe ușă când am strigat în urma lui ”Hei, nu pleca, ia-mă și pe mine”.  Eram așa de nepregătiți pentru tot ce avea să urmeze.
       Nu am știut eu bine cu ce se mănâncă această sarcină, dar m-am gândit că o să treacă la fel de repede ca și nunta :) Te pregătești intens  și nu știi când a trecut,  pentru că tu ai fost prea stresat cu pregătirile și nu ai apucat să te bucuri.
În cele mai negre gânduri mă gândeam că o să mor și îmi făceam testamentul (deși nu aveam ce să las). Auzisem eu tot felul de povești, cum urlă femeile când nasc, și unele vor să se arunce de la etaj de dureri, altele mor din cauza unor complicații. Îi dădeam indicații  lui Vio cum să crească copilul nostru. Acum îmi vine să râd de atâta prostie.
  Și revenind la subiect... M-am chinuit până la cinci după amiaza. Ajunsesem să am niște dureri infernale. Durerea coborâse pe pulpe în jos. Stăteam ghemuită într-un pat și gemeam încet. Îmi înfipsesem o mână în par și zăceam singură într-un pat la Filantropia. Venea din când în când o asistentă și îmi spunea „vai, da ce cumințică ești”. Sincer, cred că nici o durere nu se compară cu cea a nașterii. Este cumplit de dureros. Ca și cum cineva îți sfâșie carnea de pe tine și pe înjunghie cu zeci de cuțite.
   Norocul meu că am mâncat mulți pepeni și am avut o „tonă” de lichid pentru ca abia la ora 17  a venit doctorița.  Eu eram deja la capătul răbdării și îi spuneam că nu mai pot de durere, vreau cezariană, orice, doar să facă ceva. Mi-a făcut o injecție sau mi-a pus o perfuzie...nu mai știu exact, dar în zece minute am născut. Nu știu de ce m-au lăsat să mă chinui atât... Poate pentru că era duminică și doctorița avea treabă acasă, poate pentru că uitasem să îi dăm plicul cu bani, poate pentru că așa e normal. Nu știu și nu mai contează acum.
      Știam de la mama mea cam cum o să fie momentul în sine, îmi povestise că voi simți o eliberare.
Mă văd cu ochii minții, eram întinsă pe spate și când mi se spunea să împing scoteam niște sunete foarte groase și ciudate, ca un mârâit... cred.
 La un moment dat doctorița mi-a zis să nu mai fac așa, dar eu altfel nu puteam să mă concentrez.  Să știți că unele filme dau frânturi din realitate :)

Și brusc văd și simt cum burta mea se eliberează, ca atunci când ascunzi un balon sub tricou și îl scoți ușor. Da, am simțit o eliberare plăcută, dar mintea mea era concentrată să vadă și să asculte...Și când am auzit plânsetul, am lăsat capul pe spate, am închis ochii și am zis „a mea este!”
Și sentimentul acela... nu pot să îl descriu. Am simțit mândrie, emoție, fericire, teamă, toate amestecate. Nu îmi vine să cred că eu am fost în stare să fac așa o minune. Din mine, a ieșit ceva atât de magic. Viața asta este așa un mister...
Pentru mine a fost halucinant de frumos. Am povestit cu atât de multă emoție încât unii se întrebau dacă nu cumva m-am scrântit.
    Hai să fim sinceri, sexul sau dragostea (nu contează denumirea) este așa... un act carnal, normal, dar din el să iasă un pui de om ? Să ții în tine o viață, să îl simți cum crește și să vezi cum iese pur și simplu din tine?!  Este MAGIC, un MIRACOL! Și eu am reușit să fac asta!   
      Acesta a fost momentul când am conștientizat că viața nu-mi mai aparține.
      Nu am să înțeleg femeile care nasc copii și apoi se sinucid. Copilul când vine pe lume nu îți cere să îl naști, este decizia ta și trebuie să ți-o asumi până la capăt.
      Nu poți renunța la un copil pentru că îți dai seama că este prea mult pentru tine. Cum de altfel, nu poți divorța de copilul tău pe motiv de nepotrivire de caracter.  De obicei bărbații mai fug, dar tu nu poți, este al tău și punct.
     Nu am să înțeleg niciodată femeile care poartă în pântece nouă luni un copil și apoi îl abandonează.
Da , este adevărat că a face sex este foarte ușor, dar trebuie să ți-l asumi.
      Nu o să înțeleg niciodată oamenii care fac 20 de copii și apoi se vaită că nu au ce să le dea de mâncare.
      Nu mi se pare corect să faci copii și îi lași să se crească unii pe alții, copilul trebuie să aibă copilărie. Cum reușesc oamenii amărâți să facă o tonă de copii? De obicei când ești necăjit nu prea îți mai arde de...
     Eu cred că suntem responsabili de deciziile noastre și trebuie să ni le asumăm.
       Și mai vreau să punctez ceva.  Faci un copil, dar asta nu te face mamă. A fi mamă...înseamnă mult mai mult decât o naștere, înseamnă timp investit și dedicare 24 din 24.  Și aici viața este nedreaptă. Sunt atât de multe femei care merită a fi mame și nu au șansa de a fi mamă și multe nenorocite care nasc copii de care nu le pasă....

                                          

Nu vreau să judec pe nimeni, este strict părerea mea.