Am plecat de dimineață de acasă din dorința de a nu întârzia, dar am reușit să mă învârt căutând cabinetul și am întârziat o jumătate de oră, spre rușinea mea. Oamenii pe aici sunt ”altfel”... Aerul este ”altfel”. Până și noi suntem ”altfel”.
Căutam cabinetul și cred că se citea pe chipul nostru o ușoară disperare. Oamenii se opreau lângă noi și ne întrebau dacă avem nevoie de ajutor. Am întâlnit o doamnă care plimba cățelul, s-a oprit să ne dea indicații și de la distanță cred că ne-a urmărit, pentru că ne-am trezit cu ea lângă noi, după alte zece minute de căutări, spunându-ne că nu am luat-o în direcția bună.
La noi poți să cazi pe stradă și nu se uită nimeni la tine...poate doar să-ți fure câte ceva.
Nu are rost să vă spun că ne-am învârtit în jurul cabinetului... :) Cu chipul plecat și multă jenă am intrat în cabinet. Nu primesc nici un reproș, sunt primită cu zâmbetul pe buze și mi se dă să completez o fișă. Recunosc faptul că nu e prima dată când mă simt neputincioasă, dar asta nu mă oprește din drumul meu. Sunt la început de drum, spre o nouă aventură. Completez 5% fără să înțeleg mai mult. Dacă în Italia ajunsesem să înțeleg 80-90 %, destul de repede, aici nu reușesc să pricep nimic. NIMIC! Nu mi-e rușine să recunosc faptul că sunt praf și bâtă! Am sentimentul că toată lumea mârâie și latră. Cam așa văd eu această limbă pe care nu reușesc să o înțeleg.
Revenind la subiect, în jurul meu roiesc trei -patru asistente plus doctorul. În încercarea de a se face înțeleși o asistentă tinerică întreabă doctorul dacă poate să încerce în engleză. Atât mi-a trebuit, mi-au sclipit ochișorii și în cinci minute am completat toate fișele și am semnat două acorduri.
Intervenția decurge bine, nu am simțit nici o durere. Fata care vorbea engleză nu m-a mai părăsit nici o clipă.
Aici pot să fac o mică paranteză și o comparație, sperând să nu supăr pe cineva. Într-un an și jumătate petrecut în Italia am întâlnit un singur italian care vorbea engleza. În schimb aici, oriunde mă duc toată lumea știe engleză. Sincer, oriunde! Oi fi eu norocoasă, cine știe...
Nu contează dacă este vorba de magazinul din colț, bancă, doctor, primărie, pe stradă,... Ce pot să spun despre lumea și viața de aici? Pot să spun cu mâna pe inimă, din mica mea experiență, că totul funcționează.
Acest ”altfel” face diferența. Că poate și ei le au pe ale lor, că nici la ei nu e totul roz și perfect, sunt de acord! Dar funcționează sistemul, lucrurile se dezvoltă normal. Dacă te duci la un ghișeu, pui o întrebare și persoana de acolo nu știe răspunsul, ea pune mâna pe telefon și caută un răspuns.
Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva la noi?
Dacă pierzi o mănușă și treci mâine pe acolo, pe unde îți aduci aminte că ai pierdut-o, ai să o găsești înfiptă într-un gard.
Revenind la poveste, când ne-am întors acasă era foarte aglomerat și această aglomerație m-a făcut să înțeleg în ce constă diferența dintre noi și ei. Aglomerația este aceiași, oamenii diferă.
Toată aglomerația își urma cursul liniștită, nimeni nu claxona, nu înjura, nimeni nu te depășea. Oamenii mergeau liniștiți, senini, nu urlete, nu zgomot, nu praf, mizerie, nu cerșetori,... Dacă limita este de 30 de km, apoi 30 rămâne! Nimeni nu merge cu mai mult, nimeni nu te forțează din spate cu faruri, claxoane, chestii de genul „ dă-te bă să trec eu, că sunt șmecher”. Nu, din multe puncte de vedere. Există o înțelegere tacită într-un blocaj. Adică, la intersecția unui drum principal cu unul secundar se trece o mașină cu o mașină! Simplu, nu? Ai întâlnit așa ceva la noi? Îmi vine a râde deși este de plâns...
Aici este o liniște firească care te pătrunde și nu te mai părăsește, te face să fii mai blând, mai înțelegător, mai bun. Este o stare de bine ce o duci cu tine acasă și viața îți pare „altfel”.
Si uite așa iar am ajuns la cest „altfel”. Acest „altfel” contează atât de mult.
La noi persistă un zgomot, o rumoare, un bâzâit continuu și mult praf, totul completat de claxoane, înjurături, oameni gălăgioși, urlete de copii, zumzet,...
Aceste lucruri când ajungi acasă, din păcate, nu le poți lăsa la ușă, ele continuă să îți răsune în urechi, în timpane și-ți dă o stare neplăcută, de care nu te poți debarasa. Combinată cu propriile frământări și trăiri, îți pătrunde în vene și întreg organismul tău suferă. Se revarsă asupra celor din jur și combinat cu frământările lor devine și mai mare și mai instabil ...și uite acesta este „stresul” care ne omoară.
P.S. Are rost să vă spun că mi-am rezolvat toate problemele (îndepărtarea tartrului, carii, plombe, intervenție chirurgicală), fără să plătesc nimic din buzunar?
Aici parcă și soarele răsare „altfel”, nu vi se pare?
Acest ”altfel” face diferența. Că poate și ei le au pe ale lor, că nici la ei nu e totul roz și perfect, sunt de acord! Dar funcționează sistemul, lucrurile se dezvoltă normal. Dacă te duci la un ghișeu, pui o întrebare și persoana de acolo nu știe răspunsul, ea pune mâna pe telefon și caută un răspuns.
Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva la noi?
Dacă pierzi o mănușă și treci mâine pe acolo, pe unde îți aduci aminte că ai pierdut-o, ai să o găsești înfiptă într-un gard.
Revenind la poveste, când ne-am întors acasă era foarte aglomerat și această aglomerație m-a făcut să înțeleg în ce constă diferența dintre noi și ei. Aglomerația este aceiași, oamenii diferă.
Toată aglomerația își urma cursul liniștită, nimeni nu claxona, nu înjura, nimeni nu te depășea. Oamenii mergeau liniștiți, senini, nu urlete, nu zgomot, nu praf, mizerie, nu cerșetori,... Dacă limita este de 30 de km, apoi 30 rămâne! Nimeni nu merge cu mai mult, nimeni nu te forțează din spate cu faruri, claxoane, chestii de genul „ dă-te bă să trec eu, că sunt șmecher”. Nu, din multe puncte de vedere. Există o înțelegere tacită într-un blocaj. Adică, la intersecția unui drum principal cu unul secundar se trece o mașină cu o mașină! Simplu, nu? Ai întâlnit așa ceva la noi? Îmi vine a râde deși este de plâns...
Aici este o liniște firească care te pătrunde și nu te mai părăsește, te face să fii mai blând, mai înțelegător, mai bun. Este o stare de bine ce o duci cu tine acasă și viața îți pare „altfel”.
Si uite așa iar am ajuns la cest „altfel”. Acest „altfel” contează atât de mult.
La noi persistă un zgomot, o rumoare, un bâzâit continuu și mult praf, totul completat de claxoane, înjurături, oameni gălăgioși, urlete de copii, zumzet,...
Aceste lucruri când ajungi acasă, din păcate, nu le poți lăsa la ușă, ele continuă să îți răsune în urechi, în timpane și-ți dă o stare neplăcută, de care nu te poți debarasa. Combinată cu propriile frământări și trăiri, îți pătrunde în vene și întreg organismul tău suferă. Se revarsă asupra celor din jur și combinat cu frământările lor devine și mai mare și mai instabil ...și uite acesta este „stresul” care ne omoară.
 |
| Răsărit de soare în Germania |
P.S. Are rost să vă spun că mi-am rezolvat toate problemele (îndepărtarea tartrului, carii, plombe, intervenție chirurgicală), fără să plătesc nimic din buzunar?
Aici parcă și soarele răsare „altfel”, nu vi se pare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu