Sfârșit de an

      Acum la sfârșit de an, ce să zic....
Pentru mine a fost un an trist! Am pierdut mult, am pierdut ceva ce nu se poate cumpăra cu bani. Mă simt singură pe lume și doare. Sunt recunoscătoare că am avut timp să petrec cu mama mea și asta îmi alină suferința. Rădăcinile mele s-au dus...

Cât despre restul, hai să fim sinceri! Știu și eu cum știți și voi că nu tot ce zboară se mănâncă!
Nu toți din viața de zi cu zi îmi sunt prieteni, cu atât mai puțin cei din lista de pe Facebook. Pe unii i-am șters eu pentru că nu meritau să arunce o privire în viața mea. Decizia mea! Pe alții i-am lăsat, deși știu că nu îmi sunt prieteni și nu mi-au fost niciodată. Sunt doar curioși, dar nu fac rău cu asta. Au fost câțiva care au plecat singuri și nu am înțeles de ce. Decizia lor! Mai sunt și oameni pe care nu i-am cunoscut deloc, pur și simplu niște străini cărora le-am dat o șansă, dar cei mai mulți, însă, îmi sunt prieteni! Pe mulți îi știu de o viață și Facebook-ul este doar un mod de a fi mai aproape unii de alții când viața ne poartă departe.
Nu am fost prefăcută niciodată și nu voi începe acum. Facebook-ul este doar o rețea de socializare cu setări pe care le puteți controla. Nu sunteți obligați să urmăriți pe cineva sau să fiți prietenii cuiva, de voi depinde cum controlați asta! Dacă mă veți șterge din lista voastră, să știți că nu am să mă supăr. Am să vă fiu recunoscătoare pentru sinceritate și pentru curajul de a fii onești cu voi și cu mine.
     La fel se întâmplă și în realitate. Unii oameni intră în viața ta delicat și abia îi simți. Alții ca și cum li se cuvine. Așa cum fac curat pe Facebook, la fel procedez și cu oamenii din viața mea. Consider că liniștea noastră are prioritate și setările sunt la noi. Poate nu am sute de prieteni, dar aceștia care au rămas alături de mine sunt de neînlocuit. Toți vă știți foarte bine locul în sufletul meu, așa că,  pentru acest sfârșit de an vă urez: multă sănătate, maturitate, sinceritate, fericire și zile senine!
      Este bine ca fiecare să facă curățenie în viața și sufletul său! Pășiți în noul an cu sufletul curat și luați decizii înțelepte. La mulți ani! La mulți ani vouă! La mulți ani nouă!

Crăciunul...

     Vreau să fie clar, încă de la început, faptul că toate sărbătorile au farmecul lor, dar Crăciunul este ceva aparte, special, pur  simplu magic! Ce înseamnă Crăciunul pentru mine? Închid ochii și fără să vreau zâmbesc. Hmm...Crăciunul pentru mine înseamnă multă emoție, căldură sufletească, copilărie, aduceri aminte, bunătate, generozitate, magie...
      Pentru mine Crăciunul se petrece acasă cu familia aproape, dragoste și binecuvântare. Crăciunul înseamnă sărbătoare, împodobitul bradului, cadouri, voie bună și mâncăruri gustoase. Dacă în timpul anului suntem atât de ocupați cu munca și treburile zilnice, acum e momentul să stăm aproape de cei dragi și să râdem zgomotoși plini de recunoștință. Crăciunul este alb, pur, liniștit și înseamnă colinde, obiceiuri transmise din generație în generație.
      Da, o să râdeți, dar pentru mine Crăciunul înseamnă acel Fuego, Ștefan Hruşcă, Ștefan Bănică ... Înseamnă muzica veche... Eartha Kitt, Andy Williams, Frank Sinatra, Brenda Lee, Gene Audrey, Wham, Mariah Carey și “Feliz Navidad” cântat de oricine!
      Crăciunul înseamnă amintiri și copilărie. Însemnă zăpada cât casa și copii gălăgioși, bătaie cu bulgări și datul cu sania, mâini înghețate și năsucul roșu ascuns sub fular, pocnetul biciului și mersul la colindat. Toți copiii ar trebui să treacă prin această experiență.
      Închid ochii și mă văd cât un ghemotoc cum stau cu coatele pe masă și mă uit la tatăl meu care frământă aluatul pentru plăcintă. Simt aromă de scorțișoară, vin fiert și trosnetul lemnelor din sobă.
Stând așa cu ochii închiși, mă văd de-o șchioapă, cu nasul roșu și bujori în obrăjori cum merg la colindat și mă bucur de covrigi, nuci, bomboane și cozonac.  Mi se umple punguța și mă rog de mama să mă mai lase atunci când mă duc acasă să vărs bunătățile din ea.
      Apoi mă văd în postura de mamă și îmi place să citesc fericirea din ochii copilului meu când se trezește cu nerăbdarea de a vedea ce i-a adus Moșul. Sincer, este o fericire și o emoție pe care și eu o simt, cât sunt de mare, pentru că știu că întotdeauna va fi acolo un cadou și pentru mine. Mă amuz când vine puiul de la colindat și o înțeleg când îmi cere să o mai las. Îmi povestește cum a scris zeci de bilețele cu mesaje de Crăciun pe care le-a pus în cutiile de scrisori ale oamenilor, doar pentru că așa a simțit ea că face o faptă bună. Căci asta însemnă Crăciunul, să dăruiești din suflet atât cât ai și tot timpul ai să găsești ceva, dacă ai să cauți.
      Crăciunul este momentul acela din an în care și tu poți fi copil, poți să crezi în lucruri bune, în Moș Crăciun, în faptul că există miracole. Cred că este singura perioadă din an când copilul de ieri stă la masă cu tânărul de astăzi și adultul de mâine în armonie.
      Zurgălăi și oameni de zăpadă, luminițe și multă voie bună, forfotă și agitație. Toate astea te duc cu gândul că se întâmplă miracole și binele învinge întotdeauna. Iubesc filmele specifice de Crăciun. Chiar dacă, unele, sunt cam trase de păr, prea siropoase și jucate prost, totuși contează povestea. Ele au puterea de a te emoționa până la lacrimi și nici nu contează că le-ai văzut de atâtea ori, îți dau puterea să crezi în bine, în îngeri, în bine. Renaște speranța și noi suntem mai plini de iubire ca niciodată. Este momentul când uităm de noi, de probleme, necazuri și ne gândim la cei de lângă noi. Este momentul când dăruim din suflet și cu sufletul.
       Și nu în ultimul rând, Crăciunul reprezintă nașterea lui Isus, dar din păcate puțină lume se mai gândește la asta. Poate de aceea mie îmi plac colindele lui Hrușcă, pentru că prinși în vârtejul vieții cotidiene aș vrea să nu uităm esența acestei Sărbători. Credința ne dă putere și ne salvează sufletul. Vreau ca prin aceste colinde, adevăratul Spirit al Crăciunului să ne pătrundă în casă și în gând, binecuvântându-ne. Din păcate puțini oameni se mai gândesc la Crăciun din punct de vedere spiritual, mulțumindu-se doar cu îndemnul de a fi mai buni și transformând Sfânta Sărbătoare într-o afacere foarte profitabilă. Este mai important să facem o tradiție din „Singur acasă”, decât din povestea copilului născut în ieslea animalelor și binecuvântarea magilor.

        Crăciunul este o Sărbătoare a bucuriei și a înțelegerii, când se cântă colinde, se trimit urări și se oferă daruri. Este o Sărbătoare care aduce pace și liniște în sufletele oamenilor. Știu că ar fi bine să fim mereu mai buni, mai generoși și mai înțelegători, nu doar de Crăciun, dar cred că tocmai în asta stă magia lui. În faptul că, măcar o dată pe an avem puterea de a ne deschide sufletele uitând de tot ce e rău. Așa că, să încercăm să fim mai buni, măcar de Crăciun și cum speranța moare ultima, sper în mai bine, mai bun, mai frumos, mai curat. 

A fi om e lucru mare

    Am încetat de mult să mai fim oameni!Ne comportăm ca niște animale, deși de multe ori, chiar și animalele ne dau lecții de "omenie".

Am să vă povestesc câteva întâmplări care pe mine m-au marcat profund. 
    Astă vară, vecinul de lângă mine (ne desparte o singură casă) a venit și și-a făcut nevoile ( caca) fix pe gardul curții mele, la umbra unei mașini abandonate de vecinul care ne desparte.
Nu vreți să știți ce șoc poți să ai când stai liniștit în locșorul tău și îți atrage atenția câinele, cumva spunându-ți că ceva este în neregulă. Te duci să vezi ce se întâmplă și constați cu stupoare că cineva, deranjat la burta se ușurează cu nesimțire pe gardul tău. Treci peste șoc și îl întrebi, " băi nene, ce faci?", iar el îți răspunde cu nesimțire să vorbești mai încet (că de, tu îl faci de râs) și cu impertinență îți spune:  "ce vrei să fac dacă mi-a venit?"
Așa că nu mă miră indiferența oamenilor, nesimțirea lor, lipsa de civilizație și de bun simț, ci inumanitatea la care am ajuns. Oare de ce nu i-a venit pe gardul lui care era la 3 m mai încolo?
Îl cunosc pe acest om de când eram un copil. A venit cu o luna înainte de acest "eveniment" să îmi ceară cireșe la poartă, pentru că îi era poftă,  spunându-mi cu "săru' mâna", în condițiile în care el nu mă salută niciodată pe stradă.
După ce mi-am revenit din șoc am fost la el acasă și soția lui mi-a zis că îi pare rău, dar nu are ce să îi facă. Mă înțelege, dar soțul ei numai probleme îi face. Până să plec de la ei de la poarta, el își lua o porție de bătaie de la unul dintre copii. Mai că m-a făcut să mă simt tot eu vinovată că l-am „pârât”.
Și asta nu este tot. Într-o dimineață în același colț, o "doamna" care se ocupa de curățarea domeniul public, a lăsat tomberonul și mătura, și-a ridicat fusta și s-a pus pe urinat. Asemeni unei vaci căreia îi  vine și ridică coada dându-i drumul cu putere.
  Pentru a evita aceste evenimente neplăcute, mă duc la vecinul cu mașina să îl rog să o mute. Îi povestesc de vecinul nostru comun (ceea ce îi spun nu îl mira pentru că îl știe de "nebun"), îi arăt nenumărații rahați (simte și el duhoarea), și îmi spune că mă înțelege și va muta mașina. De patru ori am bătut la el la poarta și am primit numai înțelegere și atât. Așa că, nu mă mai miră nesimțirea, indiferența, răutatea.  Nu trebuie să fii nebun ca să fii nepăsător...
     De ce să mă mire că un om moare lângă noi și nu face nimeni nimic  atâta timp cât un om moare la tine în casă și oamenii de pe ambulanță sau din spitale nu fac nimic?
Nu vreau să generalizez, dar din păcate speranța că va fi bine a murit puțin câte puțin.
Așa cum și mama mea a murit și am așteptat de la 11.30 până la ora unu ca să ajungă la un spital,  în condițiile în care suferise un accident vascular cerebral.  Așa cum ajunsă la acel spital să aflu că acolo mor oamenii pe capete din cauza unui sistem defect....și poate și din cauza faptului că am uitat, înainte de toate, să fim oameni.
Și nici aici nu vreau să acuz pe nimeni, în mod special,  dar cum am putea avea așteptări  de la oamenii care ne înconjoară să fie umani, să sară în ajutorul cuiva aflat în pericol  când nici cei care sunt plătiți și și-au ales  ca meserie să salveze vieți, nici ei  nu mai știu să fie umani?
     Să vă mai dau un exemplu? Mama mea a murit sâmbătă la ora 18.00, la fix o jumătate de oră după ce am plecat de la spital. Am aflat abia a doua zi când m-am dus la spital să vorbesc cu medicul ei. Mi s-a zis că nu am lăsat numărul de telefon, dar când am  insistat să îi spun  că nu este adevărat mi se spune, "nu vă contrazic".
Și unde este umanitatea când luni dimineața,  în timp ce mă îndreptam către spital, ca să rezolv cu formalitățile necesare, sunt sunată de la spital ca să fiu anunțată ca mama mea a murit sâmbătă la ora 10 (ora decesului fiind tot o greșeală pentru că nu au înțeles scrisul medicului care l-a notat).  Se pare că au găsit numărul de telefon...
Știu că mă repet, dar nu mă pot abține și iar mă  întreb unde este civilizația, educația, bunul simț sau măcar cel civic? Unde sunt oamenii, omenia?
De fapt asta este întrebarea cea mai importanta, oare unde a dispărut umanitatea din și dintre noi?
Și exemple de genul sunt o mulțime. Atunci de ce să ne mai miram că cineva împinge oamenii în fața metroului în vreme ce toți stau și filmează cu telefonul mobil.

                                

Așa că,  rămân fără cuvinte, fără lacrimi, fără speranță, doar cu durere și un gol imens...

Amintindu-mi de o aniversare

    De ziua mea, anul trecut, am  avut familia departe. Deși simțeam dragostea lor, singurătatea cu care mă confruntam mă făcea să simt tristețe. După un anumit număr de ani, ajungem să sărbătorim din cinci în cinci sperând să nu renunțăm cu timpul și la asta. Suntem obișnuiți cu petreceri și oameni mulți, hărmălaie. Virtual oamenii încearcă să ne fie aproape, dar ei nu pot umple golul din inimile noastre atunci când nu avem pe cine să strângem în brațe.  Așa că mi s-a părut trist când am fost singură într-o asemenea zi. Am catalogat asta ca fiind cea mai urâtă aniversare. 

Ah, cât de tare am greșit. Întotdeauna am spus că e bine să apreciezi ceea ce ai, pentru că așa cum este loc de mai bine tot așa poate fi loc și de mai rău.

Și uite-mă anul acesta cu un gol și mai mare în suflet, un gol care nu poate fi umplut, un gol care mă doare. Dacă oamenii ar înțelege că nu distanța este o  problemă ci timpul, poate că nu l-ar mai irosi.  Aș vrea să ne putem opri din ceea ce facem măcar o clipă, să învățăm să trăim un pic.
Să ne oprim din făcut curat, din spălat, din orice altceva și să ne bucurăm de viață, de familie, de prieteni, de soare, de o carte, de o cafea... 

Nu conștientizăm  faptul că acum suntem, dar în secunda următoare totul se poate termina brusc, iar necazul când vine nu te întreabă dacă ești pregătit.
O durere  în piept, un junghi într-o parte, un pocnet la ceafă sau pur și simplu un somn adânc din care nu te mai trezești.
De fapt, nu știi niciodată  cât timp ai și ai vrea să le faci pe toate, fără să înțelegem că nu luăm nimic cu noi atunci când plecăm. Viața este atât de fragilă și scurtă. În goana noastră spre nicăieri nici nu apucăm să ne bucurăm de ea. Lăsăm în urma noastră doar durere și o amintire prăfuită într-o fotografie...

Ah, și toate bunurile materiale nu vor îndulci amărăciunea din ochii înlăcrimați.

    Amintindu-mi de această aniversare, îmi dau seama că este lipsit de importanță câți oameni  îți spun „la mulți ani”, mult mai important este cine. Păcat că atunci când realizezi asta, de cele mai multe ori, este prea târziu și golul din sufletul tău nu mai poate fi umplut niciodată.

O îmbrățișare caldă

     Ce înseamnă o îmbrățișare caldă?
 Înseamnă acea îmbrățișare care te face să închizi ochii simțind cum brațe primitoare te strâng atingându-ți sufletul.
Înseamnă să te uiți în ochii cuiva care te  privește atât de profund încât nu este nevoie de cuvinte să îi explici că te doare, acel om știe.
O îmbrățișare caldă este acea îmbrățișare ușoară care nu ar putea să te rănească niciodată, deși te ține strâns la piept.
O îmbrățișare caldă primești doar de la un om căruia i se luminează fața când te vede și câteodată avem nevoie doar de o îmbrățișare caldă ca să putem naviga prin viață. Uneori primim această îmbrățișare de la oameni atât de discreți, delicați, pe care îi vedem destul de rar și cu care vorbim poate și mai rar. Alteori primim această îmbrățișare de la oameni necunoscuți pe care îi simțim mai aproape decât mulți apropiați.

Sunt momente când este de ajuns o îmbrățișare ca să te simți mai bine, să te facă să zâmbești. O îmbrățișare caldă nu îți poate da niște brațe reci. Așa o îmbrățișare îți poate oferi doar o inimă mare și un suflet curat. 

    Îmi este din ce în ce mai dor de oameni...

Doar o poveste...

          În adierea vântului mă bucur de liniște și cu ochii închiși simt cum razele soarelui mă mângâie blajin.

Brusc liniștea este spartă de un zgomot ciudat. Ridic privirea și o văd pe vecina de la etajul unu cum iese jumătate pe geamul de la balcon, se preface că scutură ceva fiind foarte preocupată doar să nu o vadă cineva când scuipă.
Da, am scris bine! Scuipă cu putere. Doamne ce plămâni are! Rămân șocată și privesc peste ochelari fără să îmi pot lua ochii de la această imagine ireală. Și continuă să facă asta iar și iar, iar și iar...
Stau și mă întreb câtă salivă poate să aibă și îi admir plămânii... O da, ce plămâni are și câtă forță!
Știu că este un subiect foarte scârbos, dar nu mă pot stăpâni. Mă întreb dacă este vorba despre răutate sau prostie, dar mă dumiresc repede. 
Scoate din când în când o sticlă de plastic cu un lichid ciudat în ea și aruncă cu ură în gradina din fața balconului. Murmurând mărunt din buze împrăștie blesteme și continuă cu scuipatul.
Auzisem de un conflict între ea și vecina de la parter, dar chiar așa? Până unde să mergi cu ura?
Bine, ea este în conflict cu toată lumea. Nu suportă copii care se joacă, păsările care zboară, câinii care latră. Urăște tot în jur. În fața geamului ei nu crește nici un fir de iarbă, are grija ea grijă cu sticla magică să usuce toți copacii. Nu pot să nu mă întreb Doamne, câtă răutate poate locui în sufletul unui om?
Am văzut destul de multe și totuși încă mai sunt lucruri care mă șochează.
Este atât de fragilă viața asta, suntem atât de firavi și totuși putem duce atât de multă ură și răutate!

Daca ai vedea-o pe stradă ți-ar umple sufletul de milă. La o primă vedere pare o femeie plăpândă care pășește cu greutate, îmbrăcată mereu în negru îți trezește compasiunea. În schimb dacă îi privești ochii... Este adevărat că ochii sunt oglinda sufletului! Ochii ei spun tot!
Are niște ochi întunecați, privirea tăioasă, malefică. Nu te poți uita în ochii ei fără să nu  simți că te arde și dacă faci greșeala să o privești, totuși, ai să primești o porție de blesteme gratuite.
     De unde izvorăște atâta ură? Câtă răutate poate duce inima?

După 15 minute cedez și renunț să mai asist la această scenă care nu pare că se va termina curând. Doamne ce plămâni are!  Atât de multă ranchiună, ostilitate, dușmănie, răutate nu am văzut de mult. O viață irosită care mă face să cred că speranța că va fi bine rămâne pierdută...

Bătrânețea...

    Uff, se apropie cu pași repezi cei 41 de ani...
 Când au trecut? Nici eu nu știu. Bătrână nu mă simt. În nici un caz și sub nici o formă nu simt bătrânețea. Ea vine mai târziu, mult mai târziu sau poate niciodată și asta depinde de fiecare cum și când o primește în viața sa. Eu îmi propun să nu o primesc curând. 
 Mă obosește indiferența și răutatea, nesimțirea societății în care trăim și mi-aș dori să cred că va fi bine, dar realitatea mă lovește peste față, nu mă lasă să mai sper.
 Întotdeauna am spus că schimbarea vine din noi și cel mai important mi se pare ca atunci când te privești în oglindă să îți placă ceea ce vezi.
Evoluția ta trebuie să o vezi în tine, omul de astăzi comparativ cu tine, omul de ieri. Nu trebuie să te compari cu alții, nu trebuie sa te intereseze ce fac alții, ce au sau nu.
Când vreau să mă privesc cu adevărat, mă uit la copilul meu, este cea mai buna "oglindă" care reflecta realitatea tuturor acestor ani trecuți.   
 Toata viața am considerat că Dumnezeu mă iubește și sunt un om norocos. Când spun toate astea nu mă refer la faptul că mi-a dat un copil minunat (deși am un copil minunat și consider că toți copiii sunt minunați), ci mă refer la faptul că mi-a dat puterea de a mă  maturiza frumos. Se spune că "Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în buzunar."  Așa este! Dumnezeu ne dă un copil (doi, trei...), dar de noi depinde cum se dezvoltă, unde și cine ajunge in viață. Am muncit mult și nu am așteptat să-mi pice nimic.
Am făcut sacrificii și sunt mândră de mine. Nu știu ce văd alții când mă privesc, dar eu știu că nu se rezumă totul la aspect, căci el ne poate induce în eroare. De, mărul frumos....
Și nu se reduce totul la a face copii (pentru că unii fac câte 10 și degeaba). Poți să reușești în viața din mai multe puncte de vedere. A fi un om de succes nu înseamnă să fii bogat, ci să reușești tot ce îți propui și eu am reușit!
Mă uit cu drag în "oglindă" și știu că a meritat fiecare lacrimă, fiecare clipă nedormită, fiecare sacrificiu.
Când te nemulțumește ceva, fă o schimbare, propune-ți mereu ceva în care să crezi cu toată ființa ta și să nu te oprești niciodată din visare. Secretul este să vrei tot timpul ceva și să nu ai liniște până când nu reușești. Nu contează cât de lungă este lista și cât de mari sau mici sunt dorințele tale. Important este să nu uiți cine ești și să nu permiți nimănui să râdă de tine și să îți zică "nu poți", pentru ca tu poți, poți să fii cine vrei tu să fii, poți să faci tot ce vrei tu să faci, poți să ajungi unde vrei tu să ajungi, trebuie doar să crezi și să muncești pentru asta!
Nu ești niciodată prea bătrân pentru a urma un vis, pentru un nou început! Așa cum spuneam la început, bătrânețea depinde de tine cum o privești și o accepți în viața ta, pentru că am văzut oameni tineri îmbătrâniți înainte de vreme cu mult și oameni cu anumită etate și totuși tineri, plini de viață.
Sunt un om foarte exigent și consider că nu există "nu pot"!
Așa că mă întreb cine sunt eu?
Da, știu! Sunt un om cu bune și rele. Un om ce încearcă să-și păstreze verticalitatea, deși sunt lucruri ce îl doboară și îl depășesc. Sunt un om mic într-o mare de oameni, dar cu trăiri puternice.
Sunt un om, un om simplu într-o continuă schimbare. 

Un străin printre străini

     Mi-am golit sufletul de orice prejudecăți și am privit în jurul meu încercând să fiu imparțială, ca și cum aș fi fost un străin venit aici pentru prima oară încercând să descopăr lumea, lucrurile, locurile...
Știu că  dincolo de aparențe, trecând peste mizeria care ne înconjoară, atât fizic cât și în suflete, țara noastră este frumoasă. Avem ce arata și cu ce ne mândri.
    Privesc în jurul meu și mă simt străină în țara mea. Aș vrea să cred că va fi bine, dar chiar și cel mai naiv străin își dă seama de murdăria oamenilor... Degeaba-i țara frumoasă dacă oamenii strică tot.
Aș putea să te mint și să îți zic că e bine să te faci că nu vezi, să îți vezi de viața ta în căsuța ta, dar murdăria celor din jur nu te va lăsa să trăiești liniștit. Oamenii vor veni și-ți vor trage de gard, vor arunca gunoaiele lor în curtea ta. Vor da cu pumnii și picioarele în poarta ta, doar ca să se simtă pentru o clipă „cuceritori” sau poate „invincibili”, nu știu.
    În alte țări oamenii fac garduri cât mai mici, chiar spre deloc, acolo un petic de verde se poate numi gard pentru că oamenii  nu au de ce sa se ascundă, să se teamă. În schimb la noi, oamenii  nu știu cum să ridice garduri cât mai înalte, să pună ușă peste ușă, lacăt peste lacăt și tot nu este de ajuns...
Aș putea să te mint și să îți zic că schimbarea vine din tine, încearcă să fii tu cât mai bun, cât mai corect și așa vei reuși să schimbi lumea, dar nu este adevărat și m-aș minți singură, nu doar pe tine.
Cu cât te schimbi mai tare cu atât societatea te va lovi mai puternic. Cu cât încerci mai mult să vezi doar partea pozitivă a lucrurilor cu atât mai mult te vor dobori toți și toate.
Cu cât încerci să ii spui copilului tău să fie mai bun, mai corect, cu atât mai mult vor încerca cei din jur să ți-l îngenuncheze și să arunce cu noroi doar pentru ca este mult mai ușor să judecăm, să aruncăm cu pietre, să fim răi și plini de invidie, să furam, să ne sustragem, să înșelăm...
Mulți spun că afara oamenii sunt reci, indiferenți, răi. Da, adevărat, dar de cele mai multe ori sunt tot români aceia care ne rănesc.
Da, poate sunt reci, dar sunt corecți.
Da, poate că și la ei găsim mizerie și noroi, nereguli, dar nu sunt goliți, pustiiți și vânduți ca noi.
Da, este greu să te faci respectat afară, dar tot datorită unor români care au făcut ce știu ei mai bine: să mintă, să înșele, să bârfească, să fure.
Da, poate ca noi suntem mai calzi, mai gălăgioși, mai deschiși, mai primitori, dar societatea predominantă ne-a făcut să ne închidem într-o carapace și să ridicăm ziduri, ziduri cât mai înalte.
Doar dacă ai să călătorești în inima țării, în sătucuri uitate de lume și timp, doar acolo ai să mai găsești oameni calzi și primitori, oameni care nu au uitat să te salute chiar dacă nu te cunosc, oameni care îți zâmbesc cu sufletul. Oamenii aceștia sunt români adevărați! Acolo încă nu a ajuns mizeria celor din jur...
Recunosc și cu sinceritate spun că îmi este dor de România, de oameni, de acasă, dar toate astea le mai găsesc doar în mintea și sufletul meu. Și, poate, într-un colț uitat de țară...
Așa cum spuneam, mă simt străină în țara mea și locul meu nu e aici. Da, ar putea să fie bine și avem multe lucruri frumoase, lucruri bine făcute, dar din păcate murdăria, zgomotul se extinde cu o forță mult prea mare, asemeni unei boli mortale, contagioase.
Pentru că în final, la baza fiecărui lucru, care pare bine făcut și cu care ne-am putea mândri, de fapt, stă o infracțiune, un furt, o mârșăvie, o lipsă totală de corectitudine...

P.S.  Mulți îi judecă pe străini,  dar au uitat de ce au plecat afară și sigur nu au plecat căutând prietenii și distracție. Toți au plecat la muncă, au plecat pentru un nivel de trai mai bun, au plecat goniți de țara lor. Au plecat pentru că au vrut mai mult și mai bine. Au plecat de bună voie împinși de nevoie, de lipsuri...
Și apoi este mai ușor să îi criticăm pe străini, nu-i așa?
Dar uităm un lucru foarte important și anume: noi suntem aceia care le-am invadat țara, lumea, liniștea!
Oare tu cum te-ai simți dacă fiecare cartier, fiecare sătuc ar fi invadat de sute, mii de străini?
Cum te-ai simți dacă ar veni peste tine, în țara ta și te-ar umple de mizerie?
Așa cum spuneam, este atât de ușor să îi judecăm pe alții. Să vedem gunoiul din ochii altuia a devenit mai ușor.
Trist, atât de trist, dar adevărat!

Credința din noi

Să vorbim despre miracole înseamnă să vorbim despre credință iar când vorbim despre credință ne gândim la Dumnezeu și îngeri. Toata viața am știut că sunt norocoasă și că Dumnezeu mă iubește.
Cum și de ce? Nu știu să explic. Pur și simplu știu și simt asta prin toate lucrurile care mi se întâmplă.
Mergând cu bicicleta, câteodată, prind așa o viteză încât nu mai e nevoie să pedalez și totuși înaintez așa de lin încât am impresia că cineva este în spatele meu și mă împinge susținându-mă să nu cad. Senzația este atât de profundă încât întorc mereu capul să văd dacă e cineva în spatele meu și face o glumă. Nu văd pe nimeni, ca de fiecare dată, și atunci mă cuprinde o liniște interioară știind că cineva acolo sus mă iubește și are grijă de mine. Asta simt eu față de Dumnezeu. Sunt mică în palma Lui mare și El are grijă mereu de mine. Am dintotdeauna aceste sentimente în ceea ce-L privește. Cât despre îngeri, ei sunt de două feluri. Sunt îngeri transformați în oamenii de lângă noi. Prietenii care ne sunt aproape indiferent de probleme, atât fizic cât și spiritual, moral. Acele persoane minunate care, deși nu te cunosc, au grija de sufletul tău, te protejează înconjurându-te cu căldură, afecțiune și brațele deschise pline de iubire. Acei oameni minunați care te lasă să îți sprijini fruntea obosită la pieptul lor. Și mai sunt și îngerii din cer, persoanele dragi nouă, plecate mult prea devreme care au grija de noi. Nu îi vedem, dar cu siguranță ei sunt acolo și îi simțim cu inima.

Nu știu cum să descriu aceste sentimente frumoase și profunde. Cum să explic lucruri atât de minunate când ele nu pot fi explicate? Atunci când vorbim despre Dumnezeu, de fapt, trebuie să avem mai multă credință!

Să nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să schimb lumea în funcție de credința mea. Mi se pare important să crezi în ceva, dar să crezi cu toată ființa ta. Nu contează religia și nici în ce vrei să crezi, dar să crezi cu puterea sufletului te ajută să nu te pierzi pe drum. De asemenea cred că această credință o găsim în sufletul nostru nu în ofrandele pe care le aducem, în numărul lumânărilor aprinse sau al rugăciunilor spuse. Sunt oameni care merg zilnic la biserică și țin toate posturile, dar dacă ai auzi ce le iese pe gură te-ai cruci de atâta răutate. Și apoi, oare câți nu sunt aceia care se închină și spun amin la tot pasul, dar te judecă de zici că au venin în inimă.

Din păcate, cei mai mulți se roagă doar atunci când dau de greu și uita să mulțumească pentru ceea ce au, indiferent dacă este mult sau puțin.

O alta parte dintre oameni au nevoie de dovezi în ceea ce-L privește pe Dumnezeu și trezesc cu tot felul de cereri absurde iar când nu primesc ceea ce își doresc, li se umple sufletul de ură.

Da, ne dorim sănătate, dar ea nu se găsește la kilogram și fericirea de asemenea nu se vinde la metru. Miracolul nu vine de la magazin, coincidențe nu există și nimic nu este întâmplător în viață. Sunt atât de multe lucruri și experiențe pe care știința nu le poate explica.

Ce este mai important, ceea ce bagi în gură sau ceea ce scoți? Ceea ce pui la suflet sau ceea ce dăruiești din el? Poate că amândouă sunt importante. Ar fi bine să existe un echilibru în absolut tot ceea ce facem. Fiecare acțiune a minții și a trupului să fie însoțită cu afecțiune și dăruire.

Este de ajuns să ne deschidem sufletul și să lăsăm căldura să pătrundă adânc. Să ne învățăm inima să simtă și să nu judecăm. Să nu căutăm în exterior ceea ce trebuie să sădim în noi. Vorbele să ne fie cumpătate și atingerea să nu rănească. Să ajutăm atunci când putem și să dăruim din puținul pe care îl avem. Asta este credința!

Curg lacrimi

Astăzi curg lacrimi de dor...

Durerea rămâne durere. Îți spui că o să treacă, dar de fapt înveți să trăiești cu ea. Uneori o ignori și o ascunzi adânc în sufletul tău, dar ea este acolo prezentă și vie.

 O durere surda, un gol imens... 

Încă te caut... Încă mi se pare un vis urat. Încă vreau să-ți vorbesc și să îți aud vocea. Nici nu mi-am dat seama câte lucruri au rămas nespuse. Am sentimentul că ești acasă, acolo unde te-am lăsat ultima oara...

Încă am ochii plini de lacrimi când mă gândesc. Te ascund în suflet adânc, pentru că uneori nu mai am lacrimi pentru a-mi plânge durerea.

Încerc să nu uit nimic. Nu vreau să îți uit vocea, chipul, povețele...

Nu vreau să uit nimic, pentru că timpul ne face farse uneori și ne șterge din amintiri. Viața ne dă cate o palmă, să înțelegem că nu suntem nemuritori!

Încă regret. Încă doare.

Din păcate timpul s-a oprit în loc pentru tine...

Astăzi e ziua ta. Mi-e dor și tu nu mai ești...   La mulți ani, tata!

Acasă

Câteodată mă cuprinde așa o stare, venită din adâncul ființei mele și mi se face așa de dor... Mi-e dor de "acasă", de vechi, de familiar. Mi-e dor de ceea ce am lăsat în urmă, de ceea ce cunosc și locul unde am să mă-ntorc cu drag.

De fapt, ce înseamnă „acasă"? Oare „acasă" ține de loc sau de suflet? Hmm, acasă...

Pai, să vedem, „acasă" este o combinație plăcută de gusturi și arome. Deja zâmbesc când mă gândesc la asta. Despre loc pot spune că, pentru mine „acasă" este locul acela unde mereu te întorci, indiferent cât de grea sau lungă a fost ziua. Locul unde totul este atât de cald și plăcut. Unde regăsești printre lucruri și culori bucăți din tine. Este locul unde poți fi Tu, cu bune și rele, cu bucurii și tristeți. Este acolo unde te ascunzi ca să poți plânge când sufletul ți-e rănit.

„Acasă" este acolo unde nimeni nu te judecă și găsești mereu o îmbrățișare. Este locul acela unde liniștea nu este apăsătoare și îți poți încărca bateriile atât cât ai și când ai nevoie. Este locul unde mintea și sufletul sunt libere. 

Când mă gândesc la gusturi și arome îmi vine în minte aroma de cafea, miros de brad și portocale,

vin fiert cu scorțișoară, Sărbători, familia... Toate astea înseamnă „acasă".

„Acasă" este locul unde vreau să mă refugiez de tot ce mă înconjoară. Este locul unde am să mă întorc mereu. Este melancolie și nostalgia de odinioară. 

    Cât despre suflet, aici este ușor diferit. „Acasă" pentru suflet eu cred că nu ține de loc, ci de tine. Poți să fii acasă în locul acela familiar și cald, dar dacă tu nu ești ok cu tine, dacă sufletul nu ți-e liniștit, dacă nu ești în armonie, ai să cauți mereu să pleci, să fugi, să evadezi. O să-ți fie greu să stai. Sunt foarte mulți oameni care pleca din locul acela numit casă, tocmai pentru că nu se simt „acasă”.  Degeaba cauți în tot ce te înconjoară ceea ce ar trebui să ai în suflet. 

În primul rând trebuie să ai grija de acel „acasă” din sufletul tău și apoi cu siguranță vei putea să construiești. Daca sufletul îți este gol și pustiu, pârjolit de frământări, nu îți vei găsi niciodată locul și nici liniștea. Vei alerga necontenit, vei obosi și nimic nu te va mulțumi.  

Acasă este acolo unde ne vom aștepta, unde ne vom îndrepta pașii indiferent de distanța dintre noi.

Acasă nu este doar o casă, este iubire.

Cineva mi-a zis cândva că "omul sfințește locul" și este foarte adevărat, așa că, începe cu sufletul tău.