M-am dus acasă... În ultimii ani m-am dus mai des în locul unde cândva mi-a fost singura casă. Locul acela care mă aștepta cu căldura lui și familiaritatea lucrurilor. Locul unde visele, dar și lacrimile mele, s-au aflat în siguranță pentru mult timp. Acasă, locul unde aveam ancorat sufletul meu. De acolo de unde a pornit povestea mea. Acolo am copilărit și maturizându-mă, adult am devenit și eu. Acasă fiind cuibul unde mi-am crescut puiul. Locul unde era tot universul meu.
Nu mi-am imaginat niciodată altă casă pentru mine, chiar dacă pașii mei s-au desprins pășind timid spre tărâmuri necunoscute. Durerea despărțirii de casă era grea și asta m-a făcut să evit întoarcerea. La început am perceput plecarea ca pe o fugă de acasă. Treptat m-am adaptat. Și apoi, într-o zi am constatat că nu mă mai doare. Mi-am privit casa cu nostalgie. Melancolicele amintiri își făceau simțită prezența printre umbrele trecutului care dansau armonios printre gândurile mele. Mi-am revăzut părinții și golul din stomac a apărut, la fel ca de fiecare dată, dar era și acceptare acum în sufletul meu. M-am zărit chiar și pe mine, copil bălai și neștiutor...
Treptat lumina caldă a amintirii s-a stins și printre praful așternut peste lucruri m-am trezit că nu-mi mai găsesc locul. Cândva venirea mea reușea să reînsuflețească totul. Simțeam cum casa se trezește la viață și capătă lumină. Pentru mult timp mi-a fost de ajuns ce aveam, nu-mi trebuia altă casă. Era gara în care aș fi revenit de fiecare dată, indiferent unde aș fi călătorit. Locul unde mi-aș fi odihnit sufletul ostenit. Astăzi nu mai este așa, este trist și lipsit de căldură, îmbătrânit. Nici nu știu când m-am desprins. Cu pași mici am descoperit alte meleaguri. Fără să-mi dau seama o altă casă își făcea simțită prezența. O construiam cu iubire și migală, cu sudoare și suflet curat. În alte meleaguri mă simțeam acceptat, eu, un pribeag hoinar cu suflet rătăcitor...
Astăzi privesc cu duioșie trecutul tot și casa din care am plecat. M-am împăcat cu trăirile mele toate și umbrele s-au risipit, rănile s-au vindecat și în mine-i armonie. Am închis această etapă a vieții mele de care m-am dezlipit greu, ca atunci când termini de citit o carte bună și sfârșitul ei îți lasă un gol ca și cum ai mai vrea să mai rămâi ancorat în ea. Mă îndrept cu bucurie spre alte experiențe, pagini goale de carte pe care urmează să scriu cu bătăi de inimă presărate din când în când cu amintiri.
Până la urmă, trecutul face parte din noi, fie că vrem sau nu. El este baza pe care putem să construim și cel mai bine este să-l acceptăm chiar dacă nu îl înțelegem. Nici nu trebuie înțeles. Oricât am vrea să fugim de trecut, nu-l putem renega, el face parte din noi iar când o să ne pierdem prin viață, o să ne placă să ne regăsim în și printre amintiri. La un moment dat o să capete un „gust” dulceag de aducere-aminte. De acolo ne va veni sentimentul că nu suntem ai nimănui sau de nicăieri.
Și nu, nu este simplu, nu e ușor. Nu e nevoia de umple un gol. Nu este luptă, nici fugă nu-i. Este acceptare, împăcare și iertare. E mersul firesc al vieții mele, o poveste ce va fi scrisă cu alte emoții și trăiri, în alte locuri și cu alți oameni. Poate că „acasă” sunt eu într-un loc către care mă-ndrept cu iubire, nu un loc la care mă-ntorc cu durere.
Încă nu mi-am luat la revedere și nu am plecat definitiv. Un asemenea gest se face cu multă răbdare și îngăduință. Nu-ți smulgi rădăcinile cu sălbăticie, ci le iei cu blândețe și încerci să le replantezi undeva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu