Trăim în umbra timpului trecut. Căldura aducerilor aminte ne vindecă sufletul iar răceala lor ne roade pe interior. Suntem captivi... Prizonierii propriei minți. De aici încep și tot aici se termină toate. Deformăm realitatea după sănătatea noastră interioară. Ne înconjurăm cu oameni care ne adâncesc în durere și ne hrănesc fricile vorbind la nesfârșit despre ele. Ne înlănțuim singuri prinși în nebuloasa noastră gândire. Suntem captivi și nici nu ne dăm seama. Retrăim momente cărora le schimbăm sensul. Plini de vină devenim măcinați de remușcări transformate în regrete. Peticiți și cu suflete zdrențuite vorbim despre fericire visând la ea ca la o lumină sfântă, greu de atins, venită de sus de undeva. Ne-o dorim, dar ne este frică de ea. Alegem suferința apăsând pe rană, scrijelind pe suflet durerea, apoi ne mândrim cu cicatricile. Rămânem captivi în trecut uitând să trăim. Regretăm, suferim, ne sfâșiem singuri. Ne conectăm numai cu acei oameni despre care credem că ne înțeleg doar pentru că ne alimentează nefericirea. Le permitem și lor să ne zgârie pereții sufletului la care adaugă propriile neîmpliniri.
Rar găsim și acceptăm pe cineva care ne vindecă. Greu ni se așază la sufletul rănit mulțumirea. Oare de ce nu acceptăm să fim prinși într-o fericire constantă, în mulțumire sufletească? De ce nu-i permitem sufletului să radieze căldură? De ce nu împărtășim doar gândurile bune?
Vrem libertate, dar trăim într-o sclavie autoimpusă. Ne construim colivii frumoase și lanțuri cât mai groase. Ne uităm pe fereastră la viață simțind trecerea ei, dar alegem să rămânem înrobiți amintirilor, durerii, furiei, urii, frustrării, nefericirii...
Suntem captivi și nu știm sau poate că nu ne pasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu