Captivi

    Trăim în umbra timpului trecut. Căldura aducerilor aminte ne vindecă sufletul iar răceala lor ne roade pe interior. Suntem captivi... Prizonierii propriei minți. De aici încep și tot aici se termină toate. Deformăm realitatea după sănătatea noastră interioară. Ne înconjurăm cu oameni care ne adâncesc în durere și ne hrănesc fricile vorbind la nesfârșit despre ele. Ne înlănțuim singuri prinși în nebuloasa noastră gândire. Suntem captivi și nici nu ne dăm seama. Retrăim momente cărora le schimbăm sensul. Plini de vină devenim măcinați de remușcări transformate în regrete. Peticiți și cu suflete zdrențuite vorbim despre fericire visând la ea ca la o lumină sfântă, greu de atins, venită de sus de undeva. Ne-o dorim, dar ne este frică de ea. Alegem suferința apăsând pe rană, scrijelind pe suflet durerea, apoi ne mândrim cu cicatricile. Rămânem captivi în trecut uitând să trăim. Regretăm, suferim, ne sfâșiem singuri. Ne conectăm numai cu acei oameni despre care credem că ne înțeleg doar pentru că ne alimentează nefericirea. Le permitem și lor să ne zgârie pereții sufletului la care adaugă propriile neîmpliniri. 

Rar găsim și acceptăm pe cineva care ne vindecă. Greu ni se așază la sufletul rănit mulțumirea. Oare de ce nu acceptăm să fim prinși într-o fericire constantă, în mulțumire sufletească? De ce nu-i permitem sufletului să radieze căldură? De ce nu împărtășim doar gândurile bune? 

Vrem libertate, dar trăim într-o sclavie autoimpusă. Ne construim colivii frumoase și lanțuri cât mai groase. Ne uităm pe fereastră la viață simțind trecerea ei, dar alegem să rămânem înrobiți amintirilor, durerii, furiei, urii, frustrării, nefericirii... 

Suntem captivi și nu știm sau poate că nu ne pasă.

Nu-mă-uita...

   M-am dus acasă... În ultimii ani m-am dus mai des în locul unde cândva mi-a fost singura casă. Locul acela care mă aștepta cu căldura lui și familiaritatea lucrurilor. Locul unde visele, dar și lacrimile mele, s-au aflat în siguranță pentru mult timp. Acasă, locul unde aveam ancorat sufletul meu. De acolo de unde a pornit povestea mea. Acolo am copilărit și maturizându-mă, adult am devenit și eu. Acasă fiind cuibul unde mi-am crescut puiul. Locul unde era tot universul meu. 

Nu mi-am imaginat niciodată altă casă pentru mine, chiar dacă pașii mei s-au desprins pășind timid spre tărâmuri necunoscute. Durerea despărțirii de casă era grea și asta m-a făcut să evit întoarcerea. La început am perceput plecarea ca pe o fugă de acasă. Treptat m-am adaptat. Și apoi, într-o zi am constatat că nu mă mai doare. Mi-am privit casa cu nostalgie. Melancolicele amintiri își făceau simțită prezența printre umbrele trecutului care dansau armonios printre gândurile mele. Mi-am revăzut părinții și golul din stomac a apărut, la fel ca de fiecare dată, dar era și acceptare acum în sufletul meu. M-am zărit chiar și pe mine, copil bălai și neștiutor... 

  Treptat lumina caldă a amintirii s-a stins și printre praful așternut peste lucruri m-am trezit că nu-mi mai găsesc locul. Cândva venirea mea reușea să reînsuflețească totul. Simțeam cum casa se trezește la viață și capătă lumină. Pentru mult timp mi-a fost de ajuns ce aveam, nu-mi trebuia altă casă. Era gara în care aș fi revenit de fiecare dată, indiferent unde aș fi călătorit. Locul unde mi-aș fi odihnit sufletul ostenit. Astăzi nu mai este așa, este trist și lipsit de căldură, îmbătrânit. Nici nu știu când m-am desprins. Cu pași mici am descoperit alte meleaguri. Fără să-mi dau seama o altă casă își făcea simțită prezența. O construiam cu iubire și migală, cu sudoare și suflet curat. În alte meleaguri mă simțeam acceptat, eu, un pribeag hoinar cu suflet rătăcitor...

  Astăzi privesc cu duioșie trecutul tot și casa din care am plecat. M-am împăcat cu trăirile mele toate și umbrele s-au risipit, rănile s-au vindecat și în mine-i armonie. Am închis această etapă a vieții mele de care m-am dezlipit greu, ca atunci când termini de citit o carte bună și sfârșitul ei îți lasă un gol ca și cum ai mai vrea să mai rămâi ancorat în ea. Mă îndrept cu bucurie spre alte experiențe, pagini goale de carte pe care urmează să scriu cu bătăi de inimă presărate din când în când cu amintiri. 

Până la urmă, trecutul face parte din noi, fie că vrem sau nu. El este baza pe care putem să construim și cel mai bine este să-l acceptăm chiar dacă nu îl înțelegem. Nici nu trebuie înțeles. Oricât am vrea să fugim de trecut, nu-l putem renega, el face parte din noi iar când o să ne pierdem prin viață, o să ne placă să ne regăsim în și printre amintiri. La un moment dat o să capete un „gust” dulceag de aducere-aminte. De acolo ne va veni sentimentul că nu suntem ai nimănui sau de nicăieri. 

Și nu, nu este simplu, nu e ușor. Nu e nevoia de umple un gol. Nu este luptă, nici fugă nu-i. Este  acceptare, împăcare și iertare. E mersul firesc al vieții mele, o poveste ce va fi scrisă cu alte emoții și trăiri, în alte locuri și cu alți oameni. Poate că „acasă” sunt eu într-un loc către care mă-ndrept cu iubire, nu un loc la care mă-ntorc cu durere.  

  Încă nu mi-am luat la revedere și nu am plecat definitiv. Un asemenea gest se face cu multă răbdare și îngăduință. Nu-ți smulgi rădăcinile cu sălbăticie, ci le iei cu blândețe și încerci să le replantezi undeva...

Senin

   Și într-o zi mi-am dat seama că m-am îndrăgostit. Pentru prima dată în viața mea m-am îndrăgostit de un bărbat, nu de un copil, de un băiețel sau un puști. Am înțeles asta din felul în care m-a luat de mână și m-a lăsat să pun capul pe pieptul lui. Atunci suflete noastre și-au vorbit prin bătăile inimii. Și-a întins palma și mi-a atins obrazul. Atingerea caldă mi-a pătruns în corp și mi-a cuprins inima care a încetat să se mai zbată și s-a cuibărit în căușul palmelor lui. Și de-atunci mi-e cerul senin și lipsit de ploi.     

     Îl privesc îndelung. Nu mă satur să îl privesc. Mă uit la el și nu-i disting culoarea ochilor, dar văd strălucirea din ei. Îi mângâi ușor obrazul, dar nu-i văd ridurile, ci zâmbetul care-i luminează chipul. Mă ridic pe vârfuri și îi sărut buzele fără să-i cunosc înălțimea, dar știu că este puternic prin tandrețea cu care îmi atinge chipul cu degetele tremurânde de teamă să nu-mi facă rău. Nu-i văd părul cărunt, căci și mie mi-e albă tâmpla. Îi văd sufletul cald și blând care mă iubește într-un fel pe care eu nu l-am mai cunoscut. Mi-e iubirea lui haină și palmele sale alei. În suflet mi-e primăvară, chiar dacă pe trup sunt semne de toamnă. Dansăm printre rânduri și cuvinte nespuse. Sufletele noastre se știu. S-au căutat o viață întreagă și acum se regăsesc printre emoții. Există o familiaritate între noi care mă face să cred că ne știm dintotdeauna sau poate din alte lumi. Poate că am fost soarele și luna, marea și ceru-nstelat sau poate că am fost pădurea și vântul fremătând pe-nserat... O șoaptă ieșită din piept cu-un ușor oftat. Mi-e cerul senin și lipsit de ploi. E iarnă afară, da-i vară în noi. 

Fără subtilitate

    Dezvoltarea personală a devenit o modă nu un act. La început a fost destul de subtil, dar cu timpul a devenit agresiv. Nevoia de a ajuta a fost înlocuită de dorința de a face bani din nevoile și problemele oamenilor, transformându-se în ceva comercial iar asta a dat naștere unor monștri. Rețelele de socializare s-au umplut de „înțelepți”, oameni ascunși în spatele tastaturii care se prefac a fi ceva ce ei nu vor putea fi niciodată. Adevărați vânători de citate care dau sfaturi, indiferent dacă sunt cerute sau nu. Mă umple de repulsie falsitatea aceasta distribuită intens. Oameni care vorbesc despre maturitate și înțelepciune, fără ca ei să înțeleagă profunzimea cuvintelor; care se victimizează sau se prea măresc, incapabili să-și trateze golul interior, frustrările și rănile, dar deveniți niște specialiști în tratarea altora. Spațiul virtual este perfect pentru dezvoltarea lor, a acelora cu multe măști, preocupați de orice, dar mai puțin de viața și de propria experiență sufletească. Este atât de ușor să-și însușească ceea ce au spus alții, să fure sau să „împrumute” munca, gândurile și emoțiile lor. Distribuie după bunul plac poze și texte care nu le aparțin, vorbesc prin trăirile altora, despre cât de mult au învățat în viață, despre evoluție și empatie, despre smerenie și recunoștință, fără ca măcar o dată să le fi aplicat în viața proprie, fără să le înțeleagă sensul. Cu cât distribuie mai mult, cu atât mai tare se îndepărtează de realitate. Citează, dar nu citesc. Dau sfaturi, dar nu aplică. Îi învăță pe alții, dar nu ascultă. Niște „psihologi” înnăscuți cu replicile la ei lipsiți de vieți personale, egoiști manipulatori și meschini. Mi-e lehamite, îi recunosc dintr-o mie.

  Oameni care știu atât de multe lucruri despre alți oameni, dar nu au o vorbă bună niciodată pentru nimeni.  Ei dețin informații pe care, de multe ori, doar ei le cunosc. Știu atât multe despre atât de mulți oameni încât mă uimește memoria pe care o au. De cele mai multe ori, în viața reală, aceștia se cuibăresc pe lângă tine și se autonumesc numesc „prieteni”. Stau în preajma ta atât cât este necesar ca să afle lucruri despre tine și să te studieze. Momentul în care constată că nu poți fi manipulat și nici mințit nu accepți să fii, atunci se întorc la 180 de grade și uită că te-au cunoscut spunând despre tine că ești un ciudat. Vorbele frumoase pe care ți le-au spus se pierd și apare adevăratul lor caracter. Curios mi se pare faptul că ei au foarte mulți „prieteni” care stau și îi ascultă, le dau crezare și duc mai departe răutatea lor. Câteodată și eu rămân uimită de ceea ce aud despre mine, lucruri pe care nici eu nu le știam. De-a lungul timpului m-am dumirit cum de „prietenii”  așa zișilor mei „prietenilor” știu atâtea lucruri despre mine. 

 În primul rând pentru că „prietenii” lor nu știu adevărul despre ei. Și cum ar putea să îl știe când ei poartă o mască de oameni buni și cumsecade? Sunt manipulatori înnăscuți. 

Și nu în ultimul rând, pentru că ei preferă să vorbească despre mine pentru a ascunde anumite lucruri despre ei, căci dincolo de masca de victimă pe care și-o pun se ascunde multă mizerie. 

Tocmai de aceea, noi toți, nu vom fi niciodată prieteni iar aceea „prietenie” afișată dintre ei este plină de falsitate în care refuz să mă implic. 

 În același timp, am observat faptul că adevărații mei prietenii mei nu știu nimic despre acești oameni, pentru că eu nu mă plâng niciodată și nu îi vorbesc de rău pe alții. Timpul meu este mult prea prețios ca să mi-l pierd cu răutatea infinită din aceștia.

   Așa că, tot ce aș mai putea să adaug este să ai grijă...

Să ai grijă în fața cui îți deschizi inima și pe cine lași să-ți pătrundă în suflet. Să fii cu băgare de seamă pe cine lași să-ți șteargă lacrimile sau cui îi arăți bucuriile. Să ai mare grijă în ce palme îți așezi emoțiile și sub ce tălpi îți așterni trăirile, pe cine primești în casă și servești la masa ta. Să ai grijă!

De cele mai multe ori oamenii nu sunt ceea ce par. Sub haine modeste și ascuns după vorbe blânde, dar bine alese, stă pitit omul rău... Căușul palmelor lui nu este odihnitor și pașii lui te vor strivi. Gândurile lui nu sunt blânde și întotdeauna îți va răstălmăci fiecare gest, mișcare, vorbă și purtare. Îți va găsi vină și se va grăbi să te judece. Se va grăbi să te eticheteze și va duce răutatea lui peste tot în lume unde va găsi urechi care să asculte, și mereu se va găsi cineva care să îl asculte. Omul rău nu are stare și nici nu doarme, doar afișează o mască de nepăsare, dar el liniște nu are.

Cum ar putea un suflet gol să-ți să-ți dea sfaturi, să-ți asculte vorbele sau să te trateze?  Un om care el însuși este bolnav, incapabil să simtă iubire, orb și surd la durerea altora. Un om pe care îl macină neîmplinirea și-l conduce orgoliul, mândria. Un om cu-n suflet mic... Cum ar putea un mincinos să-ți vindece durerea? Ah, te rog să ai grijă la omul din fața ta. Nu te lăsa păcălit de vorba sa...

Ai grijă pe ce umăr îți așezi obrazul și ce privire îți vede lacrima.

Am văzut atât de mulți oameni... Oameni buni și mai puțin buni. Oameni frumoși la trup și găunoși în suflet și invers. Dar, sunt și oameni pe chipul cărora se vede de-a dreptul răutatea, căci aceasta le schimonosește fața și trupul. Dar, în umbra tastaturii nimeni nu le vede hidoșenia sufletului și vorba lor este unsă cu miere ca să nu-i simți veninul. Virtual toți sunt „sfinți”. curați, împăcați și viața lor e raiul. În realitate sunt niște oameni triști și nefericiți, măcinați de regrete și neîmpliniri, aroganți orgolioși care stau în întuneric și frig privind cu jind la căldura și lumina din viața ta. 

Este foarte greu în ziua de astăzi să mai citești chipuri. Oamenii au învățat să se ascundă. De când cu spațiul virtual este și mai greu să citești dincolo de poza de profil, de mii de citate și sfaturi împrumutate. Internetul este plin de oameni falși. Dacă nu ai știi un om și doar te-ai uita la ce postează, Doamne, ce ușor poți fi păcălit. Așa că, să ai grijă pe cine primești în preajma ta, virtual sau real, pentru că nu toți cei care vorbesc frumos au și gândurile curate. Nu doar cei credincioși intră în biserică. Sunt mulți care se roagă, dar în sufletul lor zace răutatea...