Cina cea de taină

    Am privit în sfera asta a „normalității” în care toată lumea se simte îndreptățită să arunce cu pietre.  Subiectul cel mai discutat zilele acestea a fost deschiderea Jocurilor Olimpice. În unanimitate oamenii vorbeau despre blasfemie, subiectul fiind dus până la o extremă de 5D apocaliptică. Vrei sau nu, asculți și citești despre „mizeria” care s-a întâmplat la această ceremonie. Nu am găsit absolut nici o postare care să dezmintă sau să expună un punct de vedere diferit. Poate că au fost, dar nu așa de mult  distribuite. Cei mai mulți oameni au contribuit la împânzirea celor ce s-au spus despre desfrâul prezentat. 

Acum nici nu știu cu se să încep... Sub aspectul pudic și dincolo de faptul că încă este ceva tabu, sexualitatea este un subiect important și avem nevoie de educație în acest sens, indiferent de vârstă. Blamăm ceea ce ni s-a prezentat la această ceremonie, dar nu comentăm ceea ce vedem în propria grădină. Până la urmă, desfrâul a existat din cele mai vechi timpuri iar astăzi el este peste tot la televizor, dar îl găsim și în comportamentul sau atitudinea tinerilor, a oamenilor... De ce nu ne arătăm indignarea despre emisiunile pline de vulgaritate de la noi de la televizor? De ce nu ne oripilează goliciunea pe care și-o etalează unii oameni, indiferent că este virtual sau în spațiul public? Ca să nu mai spunem de adulții care nu vor să-și admită vârsta și cad în ridicol și penibil prin modul cum se expun. Nimeni nu zice nimic și cei mai mulți părinți habar nu au cum sunt îmbrăcați copii lor la școală. Asta mi se pare mai grav. 

Despre momentul mult așteptat s-a vorbit în toată lumea cu indignare. M-am uitat și eu, dar înainte să-mi dau cu părerea am vrut să știu cum s-a ajuns în această situație. Observ că foarte mulți oameni își imaginează conspirații peste conspirații. Dacă ne aruncăm o privire de-a lungul timpului în tot de înseamnă Show, modă, decernarea unor premii ... vom vedea opulență și desfrâu prezent printre ținute chiar și mai elegante sau cele cu stil. 

    Deși regizorul artistic Thomas Jolly a adus clarificări despre interpretarea eronată a segmentului drept „Cina cea de taină”, prea puțini au fost aceia interesați de ele. Acest eveniment nu a fost înțeles nu numai de noi, ci la nivel mondial și chiar dacă mulți s-au întrebat ce s-a întâmplat, a fost mai ușor să aruncăm cu bolovani, să huiduim și chiar să blestemăm. Spectacolul a fost gândit într-o succesiune de 12 „tablouri” menite să reprezinte cultura și societatea franceză în toată diversitatea sa. Printre temele alese – sincronicitate, libertate și egalitate, fraternitate, sportivitate, festivitate, sau solidaritate. S-a vrut a fi o ceremonie care să repare și să reconcilieze, dar a fost greșit înțeleasă. 

Dacă până la această ceremonie s-a dorit egalitatea minorităților și drepturi egale, cu această ocazie a ieșit la suprafață adevărata față a societății în care trăim. Încă suntem o societate în care rasismul este la el acasă. 

Am să aduc în discuție ceea ce s-a întâmplat la această ceremonie, dar fără să dezbat gradul de desfrâu sau blasfemie petrecut. De fapt, dincolo de spectacolul în sine, eu am văzut o manipulare în masă. O dirijare a turmei fără prea mult efort. Exact ca la un spectacol de lupte între câini (sau cocoși, dacă preferați) s-a aruncat o bucățică în mijlocul arenei și apoi li s-a dat drumul să se sfâșie între ei. Nici nu mai contează motivul pentru care s-a ajuns la luptă, căci își pierde importanța, în fața ușurinței cu care o lume întreagă a putut fi instigată să arunce cu tot ce are ea mai rău în adânc. Ne sfâșiem între noi într-o luptă pe care alții au pus-o la cale și cu asta am spus tot. Nici nu mai contează cine și ce a vrut să spună. Ura adâncită în individul consumator de mass-media a fost  stârnită cu ușurință. S-a dorit o verificare a gradului de implicare al individului la stimuli. 

Am revăzut ura din pandemie când se luptau vaccinații cu nevaccinații și se sfâșiau între ei fără să țină cont că, de cele mai multe ori, cei cu care se luptau le erau cândva prieteni, familie, cunoscuți...

Și da, va fi mai rău, dar nu pentru că vine sfârșitul lumii, ci pentru societatea ne vrea proști, ușor de manipulat și plini de ură. 

Dacă ne-am informa despre Jocurile Olimpice, am trage singuri propriile concluzii și poate ne-am diminua ura prea ușor manifestată...

Jocurile Olimpice reprezintă un eveniment sportiv care, în Antichitate, se desfășurau odată la patru ani, în Olympia. Ele erau ținute în cinstea lui Zeus. Primele Jocuri Olimpice s-au desfășurat în 776 î.Hr. Jocurile durau cinci zile. Probele sportive erau: alergarea, luptele, întrecerile de care (trase de 2 sau 4 cai), pentatlonul (întrecere care combina cinci probe: aruncarea discului, săritura în lungime, aruncarea suliței, alergarea, luptele) și pancrațiul. Cu o lună înainte de începerea jocurilor încetau conflictele dintre polisuri. Femeile nu aveau voie să practice sau să asiste la întreceri. Copiii aveau jocurile lor. Jocurile Olimpice Antice s-au desfășurat fără întrerupere timp de aproape 1200 de ani, dar au fost desființate în anul 393 la porunca împăratului roman Teodosiu I.

Jocurile Olimpice au fost reluate în epoca modernă, în anul 1896, la propunerea baronului Pierre de Coubertin. În ciuda a ceea ce Coubertin a sperat, Jocurile Olimpice nu au adus pacea totală în lume.

    Terorismul a fost și a rămas o amenințare pentru Jocurile Olimpice impunând cheltuieli uriașe pentru securizarea lor. Una din problemele principale ale Jocurilor Olimpice este dopajul. La începutul secolului XX, mulți sportivi olimpici au început să folosească medicamente pentru a-și îmbunătăți performanțele sportive. Primul caz de deces la Jocurile Olimpice din cauza dopajului a avut loc în 1960, la Roma. În timpul cursei de ciclism, danezul Knut Enemark Jensen a căzut de pe bicicletă și mai târziu a murit. Autopsia a arătat că sportivul se afla sub influența amfetaminelor. După acest episod, CIO a introdus testul antidoping.

   Și nu în ultimul rând, o altă problemă la Jocurile Olimpice a fost boicotul. Boicotul olimpic a apărut la Olimpiada de la Melbourne din 1956, jocuri boicotate de Țările de Jos, Spania și Elveția pentru a protesta contra represiunii sovietice în Ungaria; în plus, Cambodgia, Egipt, Irak și Liban au boicotat Jocurile în timpul Crizei Suezului. În 1956 a fost cel mai mic număr de țări participante la Jocurile Olimpice. Boicotul a redus numărul țărilor participante la 80.

    Prima apariție feminină ale Jocurilor Olimpice moderne datează de la ediția din anul 1900 desfășurată la Paris (Franța). În anul 2010, doar trei țări ale lumii, Brunei, Arabia Saudită și Qatar, continuau a fi țări fără participare feminină la Jocurile Olimpice. Directorul pentru Relații din Golf, Ali Al-Ahmed, a solicitat interzicerea delegației Arabiei Saudite la Jocurile Olimpice dacă nu acceptă în lotul olimpic și femei. Cum Londra 2012 bătea la ușă, Qatar a anunțat că va trimite patru sportive la ediția din Anglia.

   În încheierea celor scrise mai sus aș dori să menționez faptul că m-a întristat ușurința cu care această  propagandă a fost adoptată și distribuită. M-a întristat că, noi oamenii, am uitat să vedem binele și frumosul, miracolul și magia vieții fiind prea plini de ură. Ne plângem de răul din lume, dar în loc să îl stârpim lăsându-l să dispară prin faptul că nu îl valorificăm, noi îl hrănim și-l înmulțim. 

   Sunt atât de multe povești frumoase care ar trebui spuse... Pentru mine ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice a fost grandioasă prin revenirea pe scenă a artistei Celine Dion după o absență de aproape patru ani. Puterea cu care a hotărât să lupte cu această boală rară este o mărturie vie a ceea ce înseamnă curaj, determinare, voință. Povestea ei și a sportivilor ar trebui să ne ocupe sufletul și mintea, restul... sunt doar decor și fleacuri. 

(Mai multe informații găsiți aici- https://alephnews.ro/cultura/)

O cafea cu companie, vă rog

   Trăim într-o lume plină de abundență. Suntem atât de bogați cu toții, indiferent de cât de puțin ni se pare că avem. Și parcă cu cât avem, cu atât mai nemulțumiți suntem. Pe timpuri aveam lipsuri, dar parcă lumea nu era așa de rea... Ne salutam și chiar ne cunoșteam între noi, cu tot cu lipsuri și necazuri. Astăzi? Astăzi nu mai cunoști omul, vecinul și nici pe cei apropiați nu-i mai știi. Astăzi purtăm măști și ne prefacem, ne expunem nemulțumirile public, dar nu oricum, virtual. De când cu virtualul acesta, toți suntem filozofi și experți în ceva. Se folosesc de acest spațiu ca să „bată șeaua ca să priceapă iapa”, căci în realitate sunt lipsiți de curaj. 

Nu o să spun că în trecut oamenii nu se certau. Ba, se certau, dar cu curaj. Își spuneau ce aveau de spus și nu își mai vorbeau un timp. Dar, omenia învingea și după o vreme se împăcau datorită faptului că se știau de mult, erau vecini (neamuri), se ajutaseră în trecut sau poate că și celălalt se gândea că o fi greșit. Dușmănia nu trăia mult. Nu știu dacă lipsurile te făceau mai bun, mai sincer, mai respectuos, dar prieteniile cu siguranță, atunci, erau cu mult mai sincere. 

Astăzi? Material avem de toate, dar sufletește atât de puțin. Astăzi omul nu se mai cunoaște pe sine, dar pe cel de lângă el. Ne îndepărtăm de oameni fizic, dar ne apropiem virtual. De ce? Pentru că putem să-i alegem doar pe aceia care ne convin și putem să fim cum vrem noi iar în viața reală nu avem curajul să fim. Este mai simplu să ștergi și să adaugi decât să-ți asumi și să respecți. Da, să-ți asumi cine ești și să-l respecți pe celălalt așa cum este, cu bune și mai puțin bune de ambele părți. 

Virtual avem mii de prieteni. Unii! Fizic, oare câți ne stau alături? Cu câți dintre ei putem să bem o cafea cu sufletul curat, și-al nostru și-al lor? 

Și-apoi cum să uităm că asta-i bogăția cea mai de preț, să ai cu cine să bei o cafea iar sufletul tău să se odihnească în prezența lui. 

   Într-o lume plină de măști eu am puțini prieteni, dar ei mă definesc și pentru asta aș vrea să le mulțumesc. 

Biscuiți asortați cu minciună

   Ziua de ieri a fost pentru mine tristă și nu o să vorbesc acum despre faptul că s-a votat soarta României și a noastră a tuturor. Nu, o să vă povestesc despre un magazin micuț, cochet, ascuns între magazine mai mari din centrul Timișoarei. Am intrat la ceas de seară să vedem ce produse au. Deși micuț, oamenii se tot perindau cumpărând din produse. 

Cum ieri a fost zi de plimbare, ne-am luat ceva la pachețel urmând să savurăm cu o cafea produsele cumpărate. zis și făcut. Alegem biscuiți șprițați și lunițe. Cerem exact așa: „vă rugăm frumos, am dori și noi zece biscuiți șprițați și zece lunițe”. Cât să mănânci pe stradă la o cafea? Vânzătoarea ne întreabă dacă să pună zece și zece în două punguțe și noi aprobăm, crezând că așa am și cerut. Dar nu, doamna avea alte socoteli, doar că noi nu ne prinsesem încă de socoteala ei. Ne-am trezit cu două punguțe pline cu biscuiței care păreau că nu se mai termină, dar nu ne-a deranjat că a pus mai mult și la grămadă. Până la urmă, viața ne-a învățat să nu fim cârcotași, avem înțelegere față de oameni, încredere și respect. Din păcate, acest lucru în România nu mai este apreciat. Cu cât ești mai îngăduitor, cu atât omul încercă să te păcălească mai tare. 

După ce am cumpărat biscuiții respectivi, am luat bonul și l-am mototolit în buzunar plecând să ne luăm și o cafea. Aici aș dori să fac o mare precizare, faptul că suntem un pic altfel nu înseamnă că suntem și proști. Am salutat doamna (care părea a fi religioasă) la fel de călduros ca la venire și zâmbind ne-am continuat plimbarea. 

După ce am luat cafeaua am stat un pic să admirăm oamenii care lucrau în semi întuneric la decorațiunile de Crăciun. Până la urmă ne bucurăm să vedem că se întâmplă lucruri frumoase și în țara noastră. Admirând clădirile renovate, catedrala și roata nou apărută în lumina amurgului, scot bonul din buzunar și mă uit pe el înainte să îl arunc. Atunci am un moment de nedumerire conștientizând că am fost furată de un om de la care niciodată nu m-aș fi așteptat. 

Biscuiții erau la prețuri diferite: lunițele la 95 de lei și biscuiții șprițați la 80 de lei, doar că pe bon toți erau la 95 de lei. 

Am mai fost furată și păcălită. Da, este trist, dar se întâmplă. Parcă nu ești român adevărat dacă nu încerci să faci asta. Cumva cred că se vede pe fețele noastre că nu suntem de aici și asta le dă oamenilor curaj să încerce să ne păcălească. De obicei mă prind, dar nu am curajul să ripostez. Mă uit în ochii omului și mă frământ în interior. Îmi pare rău că în dorința de a evita un conflict ajung, de fiecare dată să mă simt proastă. 

De data aceasta nu am mai vrut să tac. Până la urmă era o sumă și chiar un ban de ar fi fost, era munca mea. Oamenii nu știu cum este să lucrezi afară și cu câtă trudă se obțin banii. Mă întorc în magazin. Aștept să se golească de oameni, nedorind să o fac de râs pe vânzătoare. Din păcate nu am reușit asta, căci oamenii tot veneau. La un moment dat mă așez iar la rând și aștept să ajung iar în față. Ajunsă față în față cu doamna, o întreb politicos să-mi explice de ce în vitrină biscuiții au două prețuri iar la mine pe bon doar unul. Senină îmi spune că la biscuiții asortați de obicei pune un singur preț.  „De obicei îl punem pe cel mare.” Șocată întreb și „de ce nu îl pune pe cel mic? De ce decizia îi aparține?  Și de ce clienții nu sunt înștiințați?” Poate eu dacă mi-ar fi spus, nu aș mai fi cumpărat. Fâstâcită îmi spune că ar trebui specificat undeva și că o să-mi dea înapoi ceva... nu știe ce... O opresc spunând că nu-mi doresc nimic, nu este vorba despre bani, ci despre gest. Gestul de a hotărî altcineva pentru mine fără să-mi spună sau de a fi mințit, furat, cu zâmbetul pe buze. Trist, dar adevărat. 

Acum nu o să mai spun că biscuiții aveau coji de nucă în ei, căci nu mai are nici o relevanță, dar mă necăjește ușurința cu care nu ne pasă și nu ne dorim să fim corecți. Suntem atât de mici în suflete, meschini dea dreptul, hrăpăreți, dar urlăm cât ne țin plămânii că „vrem o țară ca afară” și nu o să înțelegem niciodată de ce nu o să avem. Pentru că nouă ne lipsește baza, coloana vertebrală și s-a pierdut și educația, undeva pe drum.

Mulți vor spune că este vina mea pentru că nu am fost atentă sau că nu am verificat atunci. Eu spun că ar trebui să încetăm cu comportamentul acesta înrădăcinat de a păcăli, a fura, a, învârti, a minți, a bârfi și multe altele care, încă, ne caracterizează.  

 Cine m-a furat, vânzătoarea sau magazinul? Nici nu mai contează. Gustul amar va rămâne mult timp. Ce ar trebui să fac? Să fac plângere? Să-i dau în judecată?  Ce rost ar avea? Ei sunt prea mulți și noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva.. Și nici măcar nu am vrut biscuiți asortați...

Oameni și oameni

    Trăim înconjurați de oameni. Cu unii dintre ei interacționăm, voit sau nu, pentru scurt sau mult timp, dar cu alții nu. Trecem zilnic pe lângă oameni pe care, uneori, nici nu-i privim. Alteori îi privim, dar nu-i vedem. Ne atrage atenția felul cum arată, haina, părul ciufulit sau poate mersul târșit. Ne lăsăm păcăliți și nu le privim ochii într-atât cât să le vedem sufletul. Nu ne pasă sau nu mai avem timp... A devenit mai ușor să catalogăm etichetând după aparențe sau după mărimea sufletului nostru. 

   Am cunoscut tot felul de oameni. Oameni buni și mai puțin buni, frumoși și nu prea frumoși, liniștiți și neliniștiți, calzi și reci. Oameni plini de culoare, de sens, de candoare și oameni superficiali, goi, plini de răutate... 

Oamenii vin și pleacă. Sunt oameni care vin ușor și pleacă fără să-i simți. Oameni care te citesc ca pe o carte deschisă și oameni cărora poți să le desenezi fără ca ei să-nțeleagă. Sunt oameni care te îmbracă cu  bunătatea lor, peticindu-ți rănile cu haina lor. Dar, sunt și oameni care-ți intră în viață cu bocancii și pleacă împroșcând cu venin. 

Oameni care îți luminează viața și-n urma lor rămâi zâmbind pentru mult timp și oameni triști, supărați pe toți și toate, care trăiesc într-o permanentă furtună și n-au nici o vorbă bună. 

Oamenii sunt diferiți. Oameni cu multe măști pe lângă care nu-i bine să stai. Oameni sinceri cu sufletul curat de lângă care îți pare rău dac-ai plecat. Fiecare om pe care l-am cunoscut este o lecție. O lecție despre cum vreau să fiu și cum să nu devin. 

Oamenii le au pe ale lor. Unii nu mai au răbdare să te-asculte sau nu vor, alții știu să te asculte cu inima. Peste tot în lumea asta sunt oameni și oameni. Oameni mari și oameni mici, generoși și egoiști. Este bine să iei omul așa cum este, după mărimea sufletului său. Lasă timpul să curgă și omul singur se cerne. Mai devreme sau mai târziu măștile cad, zâmbetul piere. Nimeni nu se poate preface la infinit și răutatea își arată colții. 

Uite așa, ne îndepărtăm unii de alții și-nvățăm. Învățăm să trăim singuri și să ne ascundem culorile sufletului după nuanțe de gri. Din păcate vor fi oameni care nu vor învăța nimic, poate doar cum să lovească mai tare. Tot mai puțini rămân lângă noi. Câteodată hotărâm noi, altădată hotărăsc ei sau viața. Despărțirea doare sau poate fi o binecuvântare. 

   Îmi place să mă uit la oameni, de aproape sau din depărtare. Încerc să le deslușesc culorile inimii chiar dacă ei par plini de paloare. Cred că și în sufletul cel mai întunecat, cândva a fost măcar un strop de culoare...

Visătoare...

    M-am întrebat de multe ori cine sunt eu. Am căutat un răspuns și m-am frământat. Uneori am citit, alteori am întrebat. Sunt oare eu un copac, o floare, o rază de soare? Poate un petic de cer, o picătură de ploaie? Sunt o frunză purtată de vânt sau o stea ce luminează în noapte? 

Cine sunt eu? Hmm... Mă risipesc și m-a adun, mă pierd și mă consum, mă ghemuiesc și suspin... Deschid larg brațele și alerg. Cad, mă ridic, râd și dansez, visez și mă-ntreb de-s reală sau doar o iluzie creată-ntr-o seară de vară de-un suflet rebel, straniu, stingher...

    Așadar, cine sunt eu? Sunt un gând dimineața, o visare la asfințit de soare. Uneori sunt furtună și viscol, vuiet și rafale de ploaie care se pierde în zare. Alteori sunt susur de apă curgătoare, ciripit de păsărele sau doar un  greier răzleț, un trubadur.

    Ah, și cu cât caut mai mult, îmi dau seama că-s doar un om. Un om simplu, vulnerabil și visător. O emoție ieșită dintr-un suflet rebel de om călător. Sunt o femeie aprigă care iubește profund, dar în adâncul meu încă mai sunt o fetiță fragilă care mai crede-n povești cu zâne și feți frumoși. Sunt o mamă care șoptește blând. Dincolo de aceste trăiri sunt doar o mână de om rătăcind pe pământ. O lacrimă pe-un obraz atunci când doare. Sunt o rugăciune nespusă sau doar o scrisoare...

 Sunt, mă aflu, exist!

Să mă ierți

     Să mă ierți dacă uneori vorbesc poate prea mult iar alteori se așterne între noi tăcerea. Să mă ierți dacă sufletu-mi caută alinare în vorbele-ți calde sau doar în răsuflare. Să mă ierți dacă te caut prea des și nu mă pot desprinde din îmbrățișare sau dacă dispar ca o nălucă în zare, fără să mă explic în prea multe cuvinte goale. 

Să mă ierți, știu că-s un om bizar. Nu-ți cer să mă-nțelegi, doar te rog să nu mă judeci punând pe umerii mei etichete grele doar pentru că-s altfel. Ah, știu că vorbesc prea mult... 

Câteodată mă-nfierbânt  încercând să acopăr tăcerea prea multor ani și nu mi se întâmplă prea des să găsesc oameni cărora să le spun tot ce-mi trece prin minte fără cenzură, dar de care am habar. Da, vorbesc mult, dar mi se întâmplă tot mai rar. Mă simt ca o flacără ce abia mai pâlpâie, un foc mocnit sau prea mult jar ce refuză să se facă cenușă și arde-n zadar. Și uneori uit că așa-s oamenii. Mă pornesc a vorbi cu ardoare, îmi expun sufletul și emoțiile ca mai apoi să-mi dau seama că nu interesează pe nimeni ce simt eu, nu mai zic să mă înțeleagă. Tot mai mulți sunt superficiali și egoiști. Cândva te întrebau ce mai faci, fără să le pese de răspuns. Era ca o introducere la ce aveau ei să-ți spună. Astăzi nici nu se deranjează să te mai întrebe. 

Asta mă face să evit oamenii. Trăiesc într-un exil pe care nimeni nu mi-l înțelege. Îmi impun să mă-ndepărtez și mă retrag în inima mea. Doar așa nu mai ajunge la mine nici o vorbă rea. Și-mi dau seama că așa-i omul, m-am lămurit, judecă, se comportă și vorbește după cât de mare sau mică-i inima sa. 

Așa că, te rog să mă ierți dacă încă mai caut și mai sper să găsesc oameni asemeni mie, ciudați, rătăciți, și stingheri...