Mândria, bat-o vina

 Conștientizarea când vine, te lovește în față și, uneori, dă cu tine de asfalt. Vrei sau nu, realizezi că sufletul ți-e tânăr, amintirile vii, dar corpul refuză să te mai asculte. De cele mai multe ori avem impresia că putem face multe lucruri pe care în copilărie le făceam. Ne vedem cu ochii minții și credem cu toată ființa că putem, dar realitatea ni se arată doar în momentul în care încercăm. Nu ne vine a crede, dar ne-am schimbat. Ne uităm în oglindă și ignorăm ridurile și firele albe. Pielea și-a pierdut prospețimea și chiar dacă nu ne arătăm adevărata vârstă, mintea ne spune că nu mai suntem copii de odinioară. 

Indiferent de forma de mișcare pe care o alegem să o practicăm, trupul nostru este departe de a mai fi fraged și capabil să se regenereze peste noapte. Acum avem un corp ajuns la maturitate și, de cele mai multe ori, un suflet de copil. Cei mai mulți dintre noi nici nu realizăm că au trecut anii și am îmbătrânit. Sportul ne ajută menținerea unui tonus ridicat, dar sub nici o formă nu ne poate da vitalitatea copilăriei. Adevărul este că, din ce în ce mai mulți oameni aleg o formă de mișcare încercând să împiedice degradarea trupului și păstrarea spiritului cât mai tânăr, dar sunt și mulți aceia care aleg să nu facă nimic fără să înțeleagă consecințele acestui fapt.

   Ce doare cel mai tare? Realitatea, atunci când o înțelegi. 

   Mă uit la o bară pe care se băteau covoarele pe vremea când eram copil. Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum mă țineam de ea și mă dădeam peste cap. Mă văd cu ochii minții cum îmi atârna corpul când mă țineam doar cu picioarele. Ah, câtă inconștiență... Este atât de bine conturat totul, fiecare senzație, de parcă a fost ieri. Sufletul meu simte emoția și vrea, inima-mi spune că pot și mintea nu are timp să reacționeze, căci și alerg la bară atârnându-mă de ea. Realitatea imediat își face simțită prezența când simt că-mi ies mâinile din încheieturi și îndoi genunchii, căci bara la care altă dată trebuia să sar ca să ajung, astăzi este prea mică și trebuie să îndoi picioarele ca să nu le târăsc pe jos. Și, deși aș spune că sunt în avantaj, mă surprind când încep să gâfâi și nu pot să-mi urnesc fundul  în încercarea de a-mi ridica picioarele. Nu înțeleg ce se întâmplă, căci eu știu că pot. Mă strădui fără să reușesc. Palmele mele acum sunt mari și cuprind bara aproape de tot, dar asta nu mă ajută. Îmi storc mintea încercând să înțeleg cum o mână de copil poate avea mai multă forță și unde a dispărut acel echilibru. În amintirea mea era atât de simplu, dar gravitația este alta pentru mine acum. 

   Îmi spun că aș putea, dar m-am îngrășat puțin și îmi  lipsește exercițiul. Fără să-mi dau seama, de fapt, îmi liniștesc orgoliul ușor rănit. Îmi dau seama că mă mint și lecția neînvățată la timp se repetă. Iată că vine un alt moment în care spiritul tânăr se revoltă și zmeul din mine iese la suprafață zâmbind: „Pot, știu eu că pot!”

     Percepția pe care o avem pare atât de reală încât ne vedem cu ochii minții făcând lucruri pe care în realitate nu le mai putem face demult. Și, uite așa, „tinerică și zglobie” ca o căprioară pusă pe șotii și chef de joacă, îmi vine strălucita idee să joc leapșa. Este adevărat că oamenii mari dau în mintea copiilor, dar uită că juliturile lor nu sunt la fel. Nici acum nu înțeleg ce nu a funcționat. După zece minute de hărmălaie și hohote de râs, am amuțit brusc și zâmbetul larg mi-a fost înlocuit de plâns. Ba, chiar aș putea spune că la un moment dat nici eu nu știam ce să fac, căci scoteam câte un hohot de râs când îmi aminteam aterizarea mea, dar lacrimi de durere îmi curgeau pe obraz, căci adevărul (de cele mai multe ori) doare. Sufletul de copil ar fi râs, dar realitatea m-a trezit fără să pot face ceva atunci când am dat cu capul de asfalt. M-am simțit ca un bătrân care cade. Auzi zgomotul pe care îl face când dă cu țeasta de asfalt și ți se strânge sufletul știind că doare cumplit. Între râs și plâns m-am ridicat. Am făcut repede o evaluare și totul este la superlativ: arcada, ochiul, nasul, buza, mâinile, genunchii...

Pff, imaginea era mai dură decât realitatea și îmi dau seama că am avut noroc. Nu mai contează a cui a fost vina. Că au fost picioarele care nu m-au ascultat, ochii care nu au văzut ultima treaptă, corpul cu centrul lui de greutate... Eh, pun în balanță și știu că a fost amuzant, dar a doua oară nu aș mai încerca. Impactul este altfel simțit și corpul se reface mai greu la vârsta asta. Când sângerarea s-a oprit îmi dau seama că cel mai tare doare orgoliul. Da, ați citit bine, orgoliul. El este cel care doare mai tare decât toate rănile. Te zbengui ca o adolescentă și dai de pământ ca o babă. Totul se oprește și în liniștea de după înțelegi cum stă treaba cu realitatea despre care vorbeam mai sus. Nu mai ai 10 ani. Te apropii cu pași repezi de cincizeci și asta îți umple gura când o spui cu voce tare. Îți dai seama că sufletu-ți tânăr nu simte asta, dar corpul tocmai ți-a spus altceva și felul cum te privesc oamenii îți confirmă care este adevărul. Durerea trece, vânătăile le acoperi cu machiaj, dar mândria se vindecă mai greu.

   Abia când îndepărtezi orice urmă de trufie, realizezi că putea fi mai rău și ajungi la concluzia că mai bine să te protejezi decât să treci iarăși prin asta. Este bine să ne păstrăm sufletul tânăr, să avem puterea să ne coborâm la mintea unui copil, dar să nu uităm vârsta pe care o avem.  La zece ani nici nu știai ce însemnă orgoliul. Te scuturai și o luai de la capăt încercând, julitură peste julitură. Acum nu-ți mai permiți să faci asta. Cucuiul din frunte, articulațiile și oasele îți spun altceva. 

Să nu vă faceți griji, sunt bine. Fizic sunt bine, dar cu orgoliul mai am de lucrat ceva. Cu siguranță voi sta puțin pe gânduri data viitoare când am să simt copilul interior
că-mi spune „hai”. Aș vrea să pot să îl ignor, dar parcă văd inconștiența punând stăpânire pe mine fără să am timp să aplic ceea ce tocmai am învățat. Probabil că o să doară iar, dar nu o să mă pot stăpâni.  

    Acum stau și mă întreb, oare doar mie mi se întâmplă așa?