Nu tot ce zboară se mănâncă

    De la o vreme nu puteam să-mi iau gândul de la o carte. Se pare că toți avem „pitici” pe creier și purtăm cu noi traume pe care, încă, nu le-am identificat. 

   „Tu ai iubi un om ca tine?” Acesta era titlul care făcea să mă roadă curiozitatea. Acum, na, ce să fac dacă nu-mi dădea pace, am cumpărat-o. Titlul ei mă intriga.  Pe de o parte, m-am gândit că prin rândurile pe care o să le citesc am să descopăr cine știe ce taine neștiute despre mine iar, pe altă parte, am zis că o lectură, fie ea de orice fel, rău nu are cum să facă. Ce dezamăgire!  Am considerat că au fost cei mai risipiți bani din ultimul timp. În afară de titlu, cartea a fost un eșec total. De mult nu am mai citit așa o carte proastă. Felul în care a fost scrisă m-a deranjat încă de la început. După această lectură am dedus că oricine poate culege informații de pe Facebook și le poate lega într-un dialog cu el însuși. Uite așa, scoate o carte și se numește scriitor. Îi pui un titlu care să pară inteligent, adaugi o copertă atrăgătoare și oamenii dornici de lectură vor veni precum muștele. Acum îmi dau seama cât de ușor am fost și eu de păcălit... 

    De fapt, cartea  m-a făcut să mă gândesc la mine ca om, dar într-un mod diferit de ceea ce ea încerca să scoată la suprafață. Cred că acum este la modă ca toată lumea să aibă ceva, o suferință, o nemulțumire, o durere profundă sau doar frustrări. Cărțile încearcă să-ți ridice moralul, ca și cum toată lumea ar fi la pământ, toți suntem leneși și lipsiți de încredere în propria persoană. Probabil că și ea are publicul ei, la fel cum și muzica a căzut în același declin. Trecem printr-o perioadă în care toată lumea suferă. Oare chiar nu mai sunt oameni fericiți? 

 

    Trăim într-o lume care este constant cuprinsă de durere. Toată lumea suferă și este o suferință generală. Să nu te plângi și fii mulțumit de viața pe care o duci este o chestie de proprie alegere. Din păcate, ești de neînțeles pentru cei care formează majoritatea în „normalitatea” lor iar asta te marginalizează.  

Această carte mi-a vorbit despre „mine” într-un mod în care nu numai că nu m-am regăsit, dar mi s-a părut chiar umilitor. Toată lumea te învață să te iubești, ca și cum toată lumea știe că-ți lipsește această stimă și iubire de sine. Dar, bine, acum sincer, sunt și oameni care se iubesc, care se respectă, care au încredere în propria persoană și sunt sunt chiar fericiți. Întrebarea mea este, de ce atunci când nu ai probleme, devii tu o problemă pentru societatea care te vrea defect?  Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că da, eu aș iubi un ca mine și nu mi se pare că prin această afirmație sunt lipsită de modestie, arogantă sau impertinentă. De ce este normal să fiu om amărât și lipsit de tărie interioară. De ce să fiu judecată dacă nu merg  cu gloata?  De ce să mă feresc sau să-mi fie rușine să recunosc cine sunt? Dacă sunt la pământ vin zeci de „binevoitori” să mă ajute să mă ridic, dar dacă stau pe propriile picioare și-mi asum viața cu mulțumire, asta face din mine un încrezut?  Toți vor doar să vândă ceva și din păcate sunt prea multe „victime”. Totul a  devenit atât de comercial. Chiar și durerea oamenilor...

    Revenind la carte, am înțeles pe deplin ce înseamnă să nu judeci o carte după coperțile ei. Da, poate că sunt oameni care au problemele lor. Sunt oameni pe care viața i-a trântit la pământ. Sunt oameni care chiar au nevoie de ajutor. Nu neg, sunt oameni cu probleme, dar cred că problemele adevărate nu se rezolvă pe o rețea de socializare. Rezolvarea nu vine dintr-o carte. Felul în care este scrisă poate să facă mai mult rău decât să vindece.