Punct și de la capăt

  Toți avem momente de cădere. Nici nu știu dacă este important cum cădem. Fiecare cum poate, într-atât cât să ne julim cât mai puțin. Unii se zbat, alții se aruncă în gol și în vreme ce primii urlă, ceilalți suferă în tăcere. Nu este importantă căderea, deși toți ne concentrăm doar pe ea. Mi-am spus de multe ori că mai rău nu se poate, dar de fiecare dată viața mi-a arătat că, întotdeauna, dar întotdeauna există un „mai rău”. Tot la fel este și cu „mai bine”. Dacă te uiți la alții vei vedea mereu ceva mai rău sau mai bine, dar te uiți greșit. Suntem atât de ocupați să vedem ce nu am reușit în viață, ce nu avem, ce ne lipsește, încât nu mai vedem ce avem deja. Apoi, vine timpul în care conștientizăm că ne lipsește acel moment când eram fericiți, dar noi nu vedeam, căci eram prea ocupați să ne plângem de altceva. 

   Deci, da, am căzut de multe ori, dar m-am ridicat de fiecare dată și fiecare moment a fost o conștientizare. Am realizat că oamenii vin și pleacă, la fel și momentele bune sau rele. Nimic nu rămâne la fel și totu-i trecător. Degeaba te consumi și te plângi, viața merge înainte, cu și fără zbaterea ta. 

   Conviețuim unii cu alții, dar nu ne aparținem. De, nici măcar copilul nu aparține mamei care l-a făcut. Avem pretenții și așteptări greșite. Exact așa este și cu fericirea. Așteptăm fericirea ca pe ceva ce ni se poate da sau lua. Uităm că fericirea este o stare pe care trebuie să o găsim în noi, în ceea ce suntem; nu în exterior, în oameni sau în lucruri materiale. 

Cu ușurință dăm vina pe viață, soartă sau pe altcineva. A ajuns să fie mai ușor să renunți sau să fugi decât să repari ceva. Privind lucrurile așa, te simți singur și neputincios. Toată lumea spune că singurătatea doare, dar, de fapt, doare golul din noi. Privim greșit în afară, căutând în zadar. Ne risipim trăind într-o continuă așteptare și-ntr-un etern regret. Ce simplu ar fi dacă am vedea că viața ne aparține și putem să-i dăm culoare. Că nu suntem într-o competiție și toți venim de undeva unde ne-a fost greu.  Purtăm în noi răni care încă așteaptă să fie vindecate și nu este important de ce am căzut sau de câte ori. Nu are importanță nici măcar a cui este vina. De cele mai multe ori iertăm și ajutăm oameni care au greșit cu mult mai mult, dar nu ne iertăm pe noi.

   Așadar, ca o concluzie aș spune că suntem creatorii propriei vieți. Nu este importantă căderea, ci curajul de ne ridica după ce am căzut și alegerea ne aparține dacă vrem să fim victime sau eroi...