Simplu... Mihaela, eu

 Ah, de câte ori nu m-am întrebat „cine sunt eu?” Am crezut că răspunsul la această întrebare îmi va confirma cine știe ce teorie neștiută și neînțeleasă până acum. Ca și cum brusc și dintr-o dată mă va lumina. Cu cât căutarea mea devenea mai profundă, mă pierdeam și mai tare în definiții. Am încercat să adun bucăți din mine pierdute pe drum crezând că ajung să mă regăsesc în ele și am să știu cine sunt, dar am căutat în zadar. Căutam pe unde să merg, dar nu găseam nici o ieșire și mă învârteam într-un cerc vicios. M-am simțit fără scăpare și m-am zbătut inutil. 

  Astăzi știu ce și unde am greșit. Am greșit faptul că mă căutam pe drum, în amintiri și oameni. Da, drumul era pășit de mine, îmi lăsasem urmele în adânc. Normal că nu vedeam pe unde să merg atâta timp cât îmi lipsea curajul de a merge mai departe. Aș fi vrut să pășesc pe alte urme, ca și cum cineva să îmi spună ce să fac, dar nimeni nu te poate învăța cum să trăiești. Chiar și amintirile sunt selective. Până nu te împaci cu toți demonii tăi, ele vin ca o furtună. Abia apoi se face senin. Oamenii vin și pleacă. Acum sunt și, brusc, când nici nu te aștepți, nu mai sunt. Ești singur, obișnuiește-te!

Familia? Numele pe care îl porți?  Aproape jumătate din viață am purtat un nume, apoi l-am schimbat. Pentru mai mult de jumătate din viață am avut un altul. Așa, și? Acum cine sunt eu? 

Ca și cum am avut două relații cu mine și esența mea ca om se găsea în numele pe care l-am purtat. Ah, ce naivă! Cât de mult m-am frământat până să-mi dau seama că numele nu mă definește. Nu mai sunt omul de la început și numele mi-e străin, dar nici în celălalt să mă regăsesc nu mai pot. 

Se spune că cel mai greu lucru este să înveți să ierți. Eu aș completa spunând că este la fel de greu  să renunți. 

    Să renunți la prejudecăți, la așteptări, la oameni. 

Este greu să renunți la tine, uneori...