Am învățat să mă vindec singură...

   Da, poate că titlul sună ciudat, dar așa este. Am învățat să mă vindec singură de oameni, de răutate, de durere, de trecut și pentru asta scriu. Îmi place să scriu. O fac cu sufletul. De multe ori stau în fața unei pagini albe întrebându-mă ce să scriu și nu-mi vine nimic în minte. Nu am ceva anume de spus, dar mă pornesc printre taste și simt cum inima mi se deschide. Cuvintele curg singure și, în funcție de ceea ce scriu, încep să-mi curgă lacrimile sau, pur și simplu, zâmbesc.

    Am scris, uneori, cu furie și multă durere, dar am învățat să scriu și cu bucurie. Scrisul a devenit cel mai bun prieten și terapie. Nu scriu ca să mă apăr. Nu o fac pentru validare, pentru a-mi hrăni orgoliul sau pentru a arunca cu vorbele-n oameni. De cele mai multe ori am făcut-o pentru că mi s-a părut nedreaptă viața și a fost ca o formă de răzvrătire împotriva ei. Mi-am dat seama că așa mă eliberez de povară și nu o las să-mi mocnească în adânc. Scriu pentru mine, pentru sufletul meu. Nu simt nevoia să mă explic, și nu am atacat niciodată pe cineva anume. Nu am mesaje „codificate” de transmis și tocmai de aceea nu sunt publice aceste postări. Sunt bucăți din sufletul meu pe care le las pe drum asemeni unor firimituri care să mă ajute să găsesc drumul spre mine, să nu uit niciodată cine sunt și de unde vin. 

   Unele postări sunt ușoare asemeni unor ploi de vară, altele sunt ape tulburi și clocotitoare în furtuni trecătoare. Cert este că așa sunt eu, mă hrănesc cu emoții. Eu însămi sunt o emoție. Sunt o flacără vie care arde, când firavă și plăpândă, când mocnește tăcut, dar pot să fiu și o vâlvătaie care mistuie tot.

Și scriu...  

Și visez...   

Și mă vindec...

 

Am renunțat la frică...

    Și într-o zi am iubit. Am iubit așa cum nu o mai făcusem niciodată. Am iubit simplu și senin. Am iubit profund până la cea mai mică celulă. Am iubit cu sufletul, cu mintea și trupul meu. Am iubit cu fiecare respirație și din toată ființa mea. Am iubit așa cum nici eu nu știam că pot să iubesc și inima mea s-a deschis. Această iubire a făcut să mi se surpe toate zidurile construite de-o viață. Au căzut toate măștile și-am rămas eu, suavă învăluită-n iubire. 

     Am gustat această iubire cu pofta unui om flămând. Am simțit-o în aerul pe care îl respir și mi-am umplut pieptul plăpând sperând să reușesc să o țin cât mai mult timp. Am închis ochii lăsând-o să-mi mângâie trupul obosit de atâta așteptare. Am sorbit cu sete și brusc, am înflorit. Toată această zbatere s-a oprit. Am devenit un aluat în mâine experte în frământat. 

     O iubire ca asta merită totul. Sunt oameni care tânjesc la ea și nu o găsesc într-o viață. Sunt oameni care o găsesc, dar le lipsește curajul de a o trăi. Trist este când o găsești, dar nu ți-e împărtășită și te pârjolește în interior. 

     Așa că, nu am stat să mă gândesc, am mușcat din fructul ei. Și dacă mâine nu voi mai fi, a meritat și nu regret că am urcat din mers în trenul ei. Am dat tot ce zăvorâsem adânc în mine fără s-aștept ceva în schimb. Sunt recunoscătoare că am întâlnit-o și cu brațele-ntinse am primit-o lăsând-o să mă poarte spre tărâmuri unde nici măcar nu am visat s-ajung. Am urcat pe cele mai înalte culmi și am privit viața cu ochii dornici de bun, de frumos. Am încetat să mă mai lupt și m-am lăsat să cad. Am închis ochii și mi-am asumat căderea. Mă așteptam să doară, să mă frâng de asfalt, dar brațe puternice m-au prins și m-au dus la pieptul lor. Pășesc pe palme care mă ridică ușor, așteptând ca eu să zbor. 

   Sufletul mi-e liniștit, căci acum, în sfârșit, se poate odihni. Știu că aici este acasă și mă ghemuiesc la căldura trupului ce-mi susține trupul meu. Îmi pun capul pe pieptul lui și ascult cum vorbesc două inimi.  

Da, iubesc...

Timpul în a lui clepsidră este din ce în ce mai puțin și nu mai este loc de regret.

Visez, simt și trăiesc clipa. Doar atât mi-a rămas... 

De câte ori...

    De câte ori nu ți s-a întâmplat să zici că ești bine, chiar și atunci când inima se frânge în tine? Oare de câte ori cu lacrimi în ochi ai răspuns „sunt bine”?  De câte ori ți-ai spus că „de mâine” sau „asta este ultima dată”? De câte ori ai iertat și a fost în zadar? De câte ori ai rămas, când, de fapt, îți doreai doar să pleci? Și, oare de câte ori ai plecat, dar te-ai întors plin de speranță?  De câte ori nu ți-ai spus „hai, că poți” sau „măcar de data asta”? De câte ori ai strigat, dar nimeni nu ți-a auzit chemarea? De câte ori nu ți-ai spus „pot, sunt puternic” și totul a fost doar chin? De câte ori?

    De câte ori ai vrut să faci bine și-ai fost înțeles greșit?  De câte ori ai atribuit calități unora care nu le aveau?  Recunoaște, de câte ori ai văzut oamenii mai frumoși decât au știut ei să fie vreodată ? De câte ori ai bătut la uși închise cu zăvorul și ai cerșit o șansă inutil? De câte ori este nevoie să fi plesnit, alungat, pedepsit, ca să-nțelegi că nu ești bine venit? De câte ori ai închis ochii ca să nu vezi nedreptatea cu care ești privit?  De câte ori  i-ai lăsat să-ți vâre cuțitul în spate? Hai, te rog, spune-mi de câte ori?

   De câte ori te-ai privit în oglindă și nu ți-ai recunoscut chipul îmbătrânit? De câte ori te-ai întrebat când ai albit și unde a dispărut copilul care parcă ieri era fericit? 

    De câte ori te-ai ascuns în spatele zidurilor înalte într-un colț de suflet rănit?  De câte ori te-ai trezit în noapte tânjind după o îmbrățișare și brațele ți-au rămas goale? De câte ori ai fost singur? Ah, mai știi de câte ori?

  De câte ori ai visat și visul ți s-a spulberat din senin? De câte ori ai iubit un străin? De câte ori?

Dar, oare de câte ori ai să poți să o iei de capăt? De câte ori...

Simplu... Mihaela, eu

 Ah, de câte ori nu m-am întrebat „cine sunt eu?” Am crezut că răspunsul la această întrebare îmi va confirma cine știe ce teorie neștiută și neînțeleasă până acum. Ca și cum brusc și dintr-o dată mă va lumina. Cu cât căutarea mea devenea mai profundă, mă pierdeam și mai tare în definiții. Am încercat să adun bucăți din mine pierdute pe drum crezând că ajung să mă regăsesc în ele și am să știu cine sunt, dar am căutat în zadar. Căutam pe unde să merg, dar nu găseam nici o ieșire și mă învârteam într-un cerc vicios. M-am simțit fără scăpare și m-am zbătut inutil. 

  Astăzi știu ce și unde am greșit. Am greșit faptul că mă căutam pe drum, în amintiri și oameni. Da, drumul era pășit de mine, îmi lăsasem urmele în adânc. Normal că nu vedeam pe unde să merg atâta timp cât îmi lipsea curajul de a merge mai departe. Aș fi vrut să pășesc pe alte urme, ca și cum cineva să îmi spună ce să fac, dar nimeni nu te poate învăța cum să trăiești. Chiar și amintirile sunt selective. Până nu te împaci cu toți demonii tăi, ele vin ca o furtună. Abia apoi se face senin. Oamenii vin și pleacă. Acum sunt și, brusc, când nici nu te aștepți, nu mai sunt. Ești singur, obișnuiește-te!

Familia? Numele pe care îl porți?  Aproape jumătate din viață am purtat un nume, apoi l-am schimbat. Pentru mai mult de jumătate din viață am avut un altul. Așa, și? Acum cine sunt eu? 

Ca și cum am avut două relații cu mine și esența mea ca om se găsea în numele pe care l-am purtat. Ah, ce naivă! Cât de mult m-am frământat până să-mi dau seama că numele nu mă definește. Nu mai sunt omul de la început și numele mi-e străin, dar nici în celălalt să mă regăsesc nu mai pot. 

Se spune că cel mai greu lucru este să înveți să ierți. Eu aș completa spunând că este la fel de greu  să renunți. 

    Să renunți la prejudecăți, la așteptări, la oameni. 

Este greu să renunți la tine, uneori...

Punct și de la capăt

  Toți avem momente de cădere. Nici nu știu dacă este important cum cădem. Fiecare cum poate, într-atât cât să ne julim cât mai puțin. Unii se zbat, alții se aruncă în gol și în vreme ce primii urlă, ceilalți suferă în tăcere. Nu este importantă căderea, deși toți ne concentrăm doar pe ea. Mi-am spus de multe ori că mai rău nu se poate, dar de fiecare dată viața mi-a arătat că, întotdeauna, dar întotdeauna există un „mai rău”. Tot la fel este și cu „mai bine”. Dacă te uiți la alții vei vedea mereu ceva mai rău sau mai bine, dar te uiți greșit. Suntem atât de ocupați să vedem ce nu am reușit în viață, ce nu avem, ce ne lipsește, încât nu mai vedem ce avem deja. Apoi, vine timpul în care conștientizăm că ne lipsește acel moment când eram fericiți, dar noi nu vedeam, căci eram prea ocupați să ne plângem de altceva. 

   Deci, da, am căzut de multe ori, dar m-am ridicat de fiecare dată și fiecare moment a fost o conștientizare. Am realizat că oamenii vin și pleacă, la fel și momentele bune sau rele. Nimic nu rămâne la fel și totu-i trecător. Degeaba te consumi și te plângi, viața merge înainte, cu și fără zbaterea ta. 

   Conviețuim unii cu alții, dar nu ne aparținem. De, nici măcar copilul nu aparține mamei care l-a făcut. Avem pretenții și așteptări greșite. Exact așa este și cu fericirea. Așteptăm fericirea ca pe ceva ce ni se poate da sau lua. Uităm că fericirea este o stare pe care trebuie să o găsim în noi, în ceea ce suntem; nu în exterior, în oameni sau în lucruri materiale. 

Cu ușurință dăm vina pe viață, soartă sau pe altcineva. A ajuns să fie mai ușor să renunți sau să fugi decât să repari ceva. Privind lucrurile așa, te simți singur și neputincios. Toată lumea spune că singurătatea doare, dar, de fapt, doare golul din noi. Privim greșit în afară, căutând în zadar. Ne risipim trăind într-o continuă așteptare și-ntr-un etern regret. Ce simplu ar fi dacă am vedea că viața ne aparține și putem să-i dăm culoare. Că nu suntem într-o competiție și toți venim de undeva unde ne-a fost greu.  Purtăm în noi răni care încă așteaptă să fie vindecate și nu este important de ce am căzut sau de câte ori. Nu are importanță nici măcar a cui este vina. De cele mai multe ori iertăm și ajutăm oameni care au greșit cu mult mai mult, dar nu ne iertăm pe noi.

   Așadar, ca o concluzie aș spune că suntem creatorii propriei vieți. Nu este importantă căderea, ci curajul de ne ridica după ce am căzut și alegerea ne aparține dacă vrem să fim victime sau eroi...