Când grădinarul ești tu

    Astăzi m-am trezit de dimineață, am dat drumul la muzică, m-am făcut „frumușică” (cum îmi place mie să spun), am făcut această poză și... am început să... dau cu aspiratorul prin casă în pași de dans. A fost așa de bine, terapie adevărată! 
Din când în când mă zăream în câte o oglindă (am mai multe, să știți) și, sincer vă spun, tare mi-a mai plăcut ceea ce vedeam. Asta m-a făcut să zâmbesc. Și miros tare bine, mmm... 
M-am  parfumat cu acel parfum scump care mă face să mă simt deosebită. Știți parfumul acela pe care îl ții pentru zile speciale, ca să nu se consume? Acela!
    Soțul meu a plecat la muncă și nu am făcut-o pentru el. Sunt sigură că el știe că sunt frumușică, dar eu mai uit din când în când, așa că am făcut-o pentru mine. 
    De ce așteptăm mereu să vină fericirea, iubirea sau starea de bine de la alții? De ce trebuie să mă aranjez doar când ies în oraș sau când am musafiri?  Știți că sunt oameni care nu o fac nici măcar atunci? 
    De ce am mereu nevoie de cineva sau de ceva? Și apoi mă mir că sunt nefericită? 
    De ce să țin hainele bune doar pentru atunci când ies în oraș? De ce să nu mă simt frumoasă și atunci când gătesc?
    De ce ne chinuim să arătăm bine pentru alții și să nu o facem pentru noi? 
    De ce să nu sorbim un pahar cu vin la masa de prânz, chiar dacă suntem singure? Și nu oricum, ci în paharul acela frumos pe care îl scoatem doar când avem musafiri. 
    De ce avem nevoie de un bărbat care să ne spună că suntem frumoase? El oricum știe, iar dacă nu o mai vede este pierderea lui. Oricum nu va începe să te vadă doar pentru că i-o spui tu. 
    De ce avem așteptări la alți oameni,  când avem în noi tot ce este necesar pentru starea aceea de bine căreia i se mai spune și fericire? 
     Ne încărcăm cu reproșuri că nu ne mai iubește, nu ne mai alintă, nu ne mai vede, nu ne aude, dar noi când am făcut-o ultima oară? Le reproșăm că noi facem atâtea, dar oare chiar ei ne-au obligat să le facem sau ne-am înhămat singure la toate astea? 
    Pentru mine nu este prima dată când fac asta. O fac de ani de zile și cine mă cunoaște o știe. Nu mi se pare obositor să stau să mă aranjez și îmi fac mereu timp pentru mine. Și, știți ceva? Am descoperit că nu moare nimeni dacă astăzi nu gătesc, nu spăl, nu fac curat sau cine știe ce altceva. Nu vine nimeni să mă pedepsească dacă astăzi nu fac nimic. Ai mei mă iubesc oricum și poate mă apreciază mai mult, tocmai, pentru faptul că astăzi am timp doar pentru ei. Și da, poate că uneori și ei mai uită să mă iubească, căci sunt atât de prezentă încât am devenit parte din peisaj, dar oare nu este tot vina mea ? Oare eu îmi mai amintesc cum eram? Oare eu mă mai iubesc, sau am uitat și eu?
     Am auzit femei care spun „a, da eu nu am răbdare”, dar oamenii de la care avem așteptări de ce să aibă? Și dacă tu nu ai răbdare cu tine, atunci cine? Dacă tu nu te iubești, atunci cine? Dacă tu nu te apreciezi, atunci cum poți să ai pretenții la alții? Uneori este valabilă și „dacă tu nu te lauzi, atunci cine?”
   Și toate astea nu au nici o legătură cu lipsa de modestie sau cu faptul că ești o încrezută. Tot ce se întâmplă în viața noastră are legătură strânsă cu noi. Acum, uite un exemplu.  Dacă tu poți să bați singură un cui, spune-mi sincer, de ce ai nevoie de un bărbat ca să-ți cumpere flori? Dacă le iubești și te fac fericită, de ce nu te oprești singură să-ți iei? De ce îți refuzi această mică bucurie și preferi să te umpli cu tristețe la gândul că nu mai ții minte când ți-a cumpărat ultima dată el? 
    Corpul tău este templul unde se odihnește sufletul. De ce aștepți de la alții să vină și să facă lumină?
Nu mai sta, căci nu mai ai timp. Aruncă tot ce este vechi și ponosit. Trăiește, amintește-ți să te iubești și ține minte că o faci pentru tine, nu pentru un el, pentru musafiri, pentru ședința cu părinții sau ca să te vadă vecinii. În templul tău stai doar tu și dacă se lasă frigul sau întunericul, dacă se strică pereții și acoperișul, se întâmplă pentru că ai avut așteptări de alții și ai uitat că este grija ta, căci aceia de la care ai primit numai dezamăgiri, se îngrijeau de templul lor. 
    Fă ceea ce te face fericită, începe cu pași mici și descoperă de ce ai nevoie pentru asta. Machiază-te, dă-te cu parfum, aranjează-ți părul, admiră-te și spune-ți că ești frumoasă. Ai să vezi cum ai să-ncepi să înflorești. Ești o floare într-o grădină, dar nu uita că tu ești grădinarul. Aici nu poți să angajezi pe altcineva să facă ceea ce este treaba ta. 
    Nu trebuie să-mi scriu pe oglindă texte pe care să le citesc zilnic, ca să nu uit cine sunt, să prind curaj. Dacă am uitat toate astea, cu siguranță că fug și de oglindă, căci știu ce ascunde ea. 

    Da, așa cum spunea, și la început, astăzi m-am trezit de dimineață, am dat drumul la muzică, m-am aranjat un pic și am început să mă bucur de o nouă zi din viața mea. Recunosc faptul că am avut această înțelepciune destul de târziu. Mulți ani am crezut că totul mi se cuvine și așteptam să vină de-a gata. Aveam așteptări care se transformau mereu în dezamăgiri și nu înțelegeam de ce. Și așteptările erau din ce în ce mai mari, dar și dezamăgirile creșteau. Apoi, într-o zi când eram la pământ și văzând că nimeni nu vine, m-am ridicat eu. Aveam așa o mare nevoie de iubire încât mă durea toată ființa mea, și m-am iubit eu. 
      Din acea zi, nu zic că eu dispărut dezamăgirile, căci oamenii fac ei ce fac și tot te rănesc, dar am înțeles că tot ce se întâmplă cu mine, depinde doar de mine. Nu sunt alții de vină pentru faptul că mă rănesc, ci eu că am avut așteptări și că le-am permis să facă asta. 
    Nu am nevoie de un bărbat care să-mi spună că sunt frumoasă, eu știu asta, dar pe lângă frumusețe este nevoie și de bunătate, înțelegere, iubire, empatie, iertare... Și atunci templul tău se luminează iar oamenii din jurul tău vor simți asta. Abia atunci vor veni și îți vor oferi ofrande, căci le vei impune respect. 
    Am mai spus asta, dar am să mă repet. Respectul se câștigă, nu îl găsești pe stradă și nici nu poți să-l cumperi. Ca să impui respect contează felul cum îi tratezi pe ceilalți, dar și pe tine. 

 Nu trebuie să faceți ca mine, căci poate sunt alte lucruri care vă caracterizează. Fiecare are grijă de templul sufletului său așa cum simte, nu cum a auzit sau a văzut la alții. 
    Uite, pentru mine nu este o corvoadă, ci a devenit o plăcere să fac curat în casă, să spăl, să gătesc... Și chiar am nevoie de momentele astea ca să-mi amintesc că sunt un om frumos și frumusețea nu stă în rimelul de pe gene, ci în zâmbetul de pe buze care-mi luminează sufletul. 
   Sunt oameni care mă iubesc, dincolo de aspect. Ei văd în mine templul pe care l-am clădit și îngrijit cu trudă iar eu văd în ochii lor că sunt un om minunat. 
    Înțelegeți cum stă treaba asta?
                                                                   
P.S.  Am făcut o friptură la cuptor tare gustoasă. Știți de ce? Pentru că am gătit-o cu multă dragoste. :)

Și papagalul visează

     Am cunoscut cândva o persoană care avea un principiu de viață tare ciudat. Atunci când avea bani, îi cheltuia repede, fără să se gândească ce va face mâine și-și spunea „decât  să trăiesc o viață cioară, mai bine o zi vultur”.  Pe vremea aceea eram lipsită de experiență, chiar naivă. Mi se părea ceva diferit de tot ceea ce mai auzisem. Părea a fi un mod interesant de a privi viața, în condițiile în care majoritatea oamenilor încearcă să fie chibzuiți, se gândesc mult înainte să acționeze. Ce să mai, era „woow”. Recunosc că l-am privit cu admirație, căci, oare cine nu visează să fie măcar o zi vultur?
    Astăzi am reîntâlnit persoana respectivă. Același om, același comportament, aceleași principii, dar îmbătrânit. Am stat și l-am studiat puțin, am ascultat și mi-am dat seama că, deși el nu s-a schimbat deloc, eu nu mai sunt la fel. L-am privit dincolo de ceea ce spune. I-am studiat atitudinea și l-am văzut dincolo de cuvintele care voiau să pară mărețe, dar erau luate din auzite și repetate la infinit. Dincolo de aparențe am văzut un papagal care se împăunează și se admiră singur în oglindă. Am văzut un om mic care vorbește mult și prost, un om lipsit de inițiativă și putere, dar povestește ce a văzut la alții. Un om strident care visează la cai verzi pe pereți. Un om ușor prăfuit, pe lângă care au trecut anii, dar de care nu s-a lipit nimic bun.
     Astăzi nu mai pot fi la fel naivă și am înțeles diferența dintre a fi vultur și a visa să fii unul.
Astăzi am înțeles că nu poți să fii nici măcar o clipă vultur, doar pentru că îi admiri zborul și ai impresia că știi cum este. Nu poți să fii vultur dacă nu ai tăria necesară și nu vei simți puterea lui decât atunci când iei viața în piept și zbori în înaltul cerului. Pe scurt, nu poți să fii vultur dacă-ți lipsește caracterul, voința și curajul, punct. Restul... sunt doar niște vorbe goale spuse de oameni care se cred altceva decât sunt și care trăiesc într-o lume imaginară, ca-ntr-un desen animat pentru copii.
 Și mai este o mare diferență între a fi un vultur și te crede unul. Vulturul nu are nevoie de confirmări, de spectatori, de cineva care să-l ridice în slăvi, el este perfect conștient de puterea lui și preferă să trăiască în singurătate, pe când celălalt își va pierde timpul căutând mereu oameni noi care să-l admire și să-l slăvească, pentru că asta îi dă lui putere, dar nu în viață, ci în fața altora ca el.
 Genul acesta de oameni își vor spune singuri că sunt vulturi, de atât de multe ori, încât cu timpul, nici ei nu vor mai vedea stridența care le îmbracă chipul și caracterul.
     Așa că, astăzi, pentru mine aceea expresie nu mai are același înțeles. Dacă vrei să fii o zi vultur, apoi, fă ceva, luptă-te așa cum nu ai mai făcut-o niciodată, zbate-te și vezi diferența. Poate dacă înveți să zbori cu penele tale, ai să ajungi un vultur cândva, sau măcar ai să ai ce povesti din experiența ta.
 Este plină lumea de oameni care se prefac a fi altceva decât sunt, care te vrăjesc cu vorbele lor, dar nu-i nimic de capul lor. Sunt incapabili să stea drepți cu demnitate pentru că fățărnicia atârnă prea greu pe umerii lor și îi trage un pic pe spate. Înțelegeți ce vreau să spun?
Vorbesc despre acei oameni goi care fac mult zgomot încercând să-l umple cu trăirile altora și repetă ceea ce, poate, au citit într-o carte. Bine, asta dacă au citit una și nu le-a povestit-o cineva.
     De unde până unde un papagal? Păi, se spune că ciorile sunt cele mai inteligente păsări din lume. Așa că, nici măcar cioară nu este, altfel ar fi știut că nu poate fi doar o zi vultur, nu?

  Și atunci, ce a mai rămas dacă nu drăguțul ala mic și colorat care se admiră în oglindă și-și vorbește singur, repetând ce a auzit el cândva, undeva, la cineva...
 Mi se pare chiar amuzant cum el, sărăcuțul, își imaginează că a trăit o viață de vultur, doar adunând  zilele în care a visat că este unul.

Uneori și fericirea doare

     Mult timp am crezut că cel mai trist lucru este să nu ai pe nimeni alături atunci când îți este greu. 

M-am gândit că oamenii sunt alături de tine atunci când îți este bine și apoi, când dai de greu pleacă, dar m-am înșelat amarnic. De fapt sunt foarte mulți oameni care îți stau alături la greu, tocmai că se hrănesc cu nefericirea ta. Momentele în care te văd  neputincios le dă o senzație de putere, de siguranță, de superioritate. Nefericirea ta îi satisface și viața lor capătă un sens. Aceste persoane încep brusc să nu mai aibă nici un fel de problemă, transformându-se în niște oameni ciudat de fericiți atunci când tu ești nefericit.
În momentul în care viața ta intră pe un făgaș normal, atunci vor fugi sau vor începe cu reproșuri, căci atâta timp cât ei se hrănesc cu nefericirea altora, le va fi foarte greu să le digere fericirea. Se vor făli că doar ei ți-au fost alături când ți-a fost greu și nu te vor lăsa să uiți asta. Știi doar, totul se plătește pe lumea asta, nu?
     Sunt și oameni care fug de tine atunci când ai probleme. Nu au răbdare să te asculte și îi obosești. Se întorc cu spatele la primele semne de furtună și nu se mai întorc. Ei nu se hrănesc în nici un fel, pur și simplu nu le pasă de nefericirea ta, dar nici de fericire. Sunt prea ocupați cu viața lor și nu-și pierd vremea cu tine.
     Acum, sincer, nu judec pe nimeni. Pe primii nu îi înțeleg, dar stau cât mai departe de ei. Pe următorii încerc să-i înțeleg. Uneori viața este atât de grea, încât suntem prea prinși de ale noastre ca să ne mai pese și de alții. Nu este bine și corect așa, dar cine suntem noi să judecăm? Cine știe de câte ori și alții au avut bucurii sau tristeți pe care noi nu le-am văzut, fiind prea prinși cu ale noastre. Aici este valabilă vorba aceea care spune să arunce primul acela care se crede fără de păcat. Nu cred că există, toți facem greșeli. Că sunt mici, mari, într-un fel sau altul, nici nu contează. Să fim convinși că toți greșim față de oamenii din jurul nostru, indiferent dacă conștientizăm asta sau nu. Poate de aceea trebuie să fim mai înțelegători, mai buni și să iertăm. Să ne facem timp să ascultăm, să deschidem ochii și să privim în jurul nostru, lumea nu a început și nici nu se termină cu noi.
   Până la urmă, știi cum stă treaba cu durerea?  Durerea nu poți să o ascunzi. Ea vine și ți se așază pe chip. Se cuibărește în sufletul tău și ți se citește în privire. Nu poți să minți, dar nici să o ascunzi. Nu există o mască atât de perfectă și nici actor atât de bun.
De multe ori ceea ce trăim capătă o valoare mai mare decât are în realitate. Transformăm bulele dintr-un pahar într-o adevărată furtună. Avem impresia că nimeni nu a mai trecut prin ce am trecut noi, dar dacă nu am fi așa de orbi, am vedea că sunt rele mai mari pe lumea asta, dureri mai cumplite și poate chiar am fost norocoși. Cred cu tărie că nu există om care să nu se fi lovit de durere, într-un fel sau altul. Până la urma viața merge mai departe, indiferent dacă ți-e bine sau nu. Totul se rezolvă mai devreme sau mai târziu.
     În timp, am aflat că mai trist decât durerile din viețile noastre este să ai bucurii și să nu ai cu cine să le împărtășești. Acum, treaba asta cu bucuria mă face confuză. Nu înțeleg cum să ajungi să ai o mare bucurie și să nu ai cui să i-o spui?  Asta da, mi se pare tare trist și cu adevărat dureros. Dar mi s-a întâmplat să am bucurii atât de mari, încât am plâns de fericire, dar nu am avut cui să i le spun. Mi-era casa plină de „prieteni”, dar brusc aceștia nu aveau timp să se bucure pentru mine. Uneori străinii sunt mai sinceri și-ți sunt mai aproape decât cei mai buni prieteni sau familia, dar cu ce te încălzește să-ți deschizi inima în fața unui om care nu te cunoaște? Nu te încălzește cu nimic nici dacă îi spui unuia care te cunoaște, dar se plictisește ascultându-te și cască.
    Uite așa am ajuns să spun că, mai trist decât să ai necazuri și să fii singur este să ai o mare bucurie și să nu ai cu cine s-o împarți, să nu ai cui să-i transmiți sclipirea din ochii tăi.   
 Am cunoscut oameni în fața cărora nu eram în stare de nimic și oricât aș fi reușit eu să mă ridic, ei nu au avut puterea să se bucure pentru mine. Nu zic să mă laude, căci nu am nevoie de laude, dar măcar de un strop de bucurie. Nu am primit nimic! Cât de gol poți să fii?  Cât de mică să fie inima ta?
Nu sunt supărată, căci am înțeles că unii oameni au sufletul atât de mic încât înăuntru nu are loc nici măcar o picătură de fericire pentru altcineva. Am înțeles că bucuria este ceva atât de intim încât trebuie păstrat cu grijă în adâncul sufletului nostru ca să ne lumineze atunci când întunericul vieții ne va apăsa, căci suntem singuri pe acest drum. Și așa am învățat să țin doar pentru mine toate lucrurile bune, căci unii oameni nu le suportă strălucirea. Fericirea este ca o poveste de dragoste ce trebuie trăită, nu povestită.
    Și uite așa, am învățat să tac. Știu că atunci când plâng toți îmi văd ochii înroșiți și știu că nu mi-e bine, dar când îmi văd strălucirea din ochi, nimeni nu înțelege ce este cu mine. Adevărul este că, indiferent dacă mi-e rău sau bine, doar eu știu și cât de greu a fost și cât de bine.
     Da, este trist, dar este și bine. Nu judec, dar nici așteptări nu mai am. Nu aștept aprecieri, dar nici confirmări. Nu trebuie să vină nimeni ca să-mi spună despre mine, știu cine sunt și am încredere în mine. Poate vă întrebați, dar cine sunt eu?
Sunt doar un om care a învățat că și fericirea are prețul ei și este bine să ai mare grijă de ea. Am învățat că oamenii pot să treacă peste nefericirea ta, dar peste bucurie nu.
     Acum te gândești la mine, îmi citești rândurile și ți se pare că mă cunoști. Sigur ți-ai dat seama că sunt un om puternic, că nu mă sperie nimic și-mi admiri curajul, dar oare câți vor putea să vadă că-n mine sufletul îmi zboară cu aripile unui fluture?
    Uneori, și fericirea doare...

Schimbarea...

     Îmi amintesc când am plecat pentru prima dată afară... Totul mi se părea diferit, chiar și aerul pe care îl respiram. Ce flămândă eram de nou, de cunoaștere și câtă încredere aveam. Nu pot să spun că am fost prea mult timp plecată, dar cred că ar fi fost suficient și o singură dată ca să pot să face diferența.
     În momentul în care ieși din starea de confort și îți înfrunți teama de necunoscut, toată lumea ți se va schimba. Bine, asta dacă ești deschis la nou, la schimbare, căci poți să stai ani de zile plecat pe afară și să rămâi la aceleași concepții, nimic să nu te scoată din ale tale.
     Poate că plecatul acesta, nu este pentru toată lumea. Eu cred că străinătatea nu este pentru oricine. Oamenii vin și pleacă. Unii rezistă, alții nu. Sunt aceia care reușesc să clădească, dar sunt și aceia care se afundă și mai rău. Dacă primii reușesc prin muncă, disciplină și perseverență, ceilalți sunt aceia la ca funcționează „las-o, mă, că merge și așa” prin lene, dezinteres și multă nesimțire. 

   Sunt oameni care pleacă la drum cu un plan chibzuind îndelung, dar sunt și nechibzuiți care nu vor învăța nimic din călătoria lor. Primii vor încerca să clădească, adaptându-se, respectând. Ceilalți vor trăi târșindu-și șlapii căutând o portiță de scăpare, să ia cât mai mult, dar fără să ofere ceva în schimb.

   Mai sunt  și oameni care au plecat iar după un timp au revenit spunând că este mai bine acasă la ei. Poate că așa este, fiecare simte și trăiește în felul lui. Știu că și eu am tânjit  la început după acest „acasă”. Îmi era așa un dor de tot ce lăsasem acolo și-mi era cunoscut. Îmi lipsea agitația și hărmălaia. Îmi lipseau oamenii și magazinele deschise la orice colț de stradă, dar mai ales posibilitatea de a cumpăra la orice oră. Înjurăturile și claxonatul excesiv făceau ca acest „acasă” să fie familiar.

    Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Trăind printre „străini”, la început mi s-au părut ciudați, dar curiozitatea m-a făcut să vreau să-i cunosc, apoi m-am simțit atrasă de ei și am sfârșit încercând să-mi însușesc din felul lor de fi, dorindu-mi să le aparțin.
     Să merg doar o dată pe săptămână la cumpărături era anormal pentru mine și nu înțelegeam de ce sunt închise magazinele duminica, dar acum nu mă văd trăind în alt mod. Inițial mi se părea stranie liniștea, acum tânjesc după ea. Aici timpul pare că stă pe loc, pe când în țară trece prea repede. Spun „pare” pentru că este doar o impresie. Timpul este același, indiferent de fusul orar, doar oamenii îl percep diferit. Unii îi dau importanța cuvenită, alții îl risipesc pe lucruri care nu merită.
     După un timp, când m-am dus acasă, mi-am dat seama că tânjeam după o iluzie și tot ceea ce părea că îmi lipsește devenise strident și apăsător, sufocant. Acum nu aș mai putea să stau acolo, fără ca sufletul meu să nu tânjească după acest „altceva”.  Mă simt prinsă între lumi. Aici sunt o străină, căci nu sunt de-a lor, deși m-au acceptat, dar și „acasă” tot o străină am devenit și nu-mi mai găsesc locul. Am devenit o „ciudată”... Și cum aș putea să mă obișnuiesc iar cu șlapi târșiți și semințe croncănite în colțul gurii, cu înjurături și impertinențe de genul „da, ce-am făcut măi nene, mă”, cu miros de transpirație combinat cu alcool și priviri băloase, când am uitat de existența lor?
     Aici, este ceva atât de firesc și natural să saluți pe toată lumea, indiferent dacă îți este cunoscută sau nu persoana. Acasă, dacă m-ar saluta cineva pe stradă, cu siguranță m-aș încrunta întrebându-mă ce vrea de la mine. Nu mai suntem capabili să facem complimente sincere fără să avem vreun interes ascuns și din același motiv, nu mai știm nici să le primim.
     Nu știu cât s-au schimbat lucrurile în lipsa mea sau oamenii, dar cu siguranță eu m-am schimbat. Uneori mă uit la persoane pe care le știu de foarte mulți ani și îmi par diferite. Nu pot să-mi dau seama dacă așa au fost mereu și nu le-am văzut eu sau ele s-au schimbat.
Poate că vina este a mea prin faptul că, acum, privesc totul cu alți ochi, altă mentalitate, altă deschidere. Îmi dau seama ce oarbă eram, dar am învățat să nu judec pe nimeni, nici măcar pe mine. Fiecare face după posibilități și voință. Simt doar o părere de rău și atât.
Unii oameni au nevoie de schimbare și sunt deschiși la ea, alții nu. Poate că sunt și oameni care se pot schimba fără să fie nevoiți să plece, eu nu știu dacă aș fi putut face asta. Orizontul meu era prea îngust, ca și mintea, de altfel ... Societatea în care trăim și oamenii din jurul nostru au o mare influență asupra noastră și fără să ne dăm seama, ajungem să fim ca ei. Atunci când ești în rând cu turma, șansele de a face o schimbare rămân infime.
Cert este că, schimbarea necesită timp pentru a fi profundă, altfel rămâne o chestie superficială și după o perioadă scurtă se revine la starea inițială.
       Acum, fiecare înțelege ce vrea și face ceea ce poate. Eu când vorbesc despre schimbare nu mă refer doar la stilul vestimentar și mersul la cumpărături, acestea au fost doar niște exemple, ci vorbesc despre o schimbare în profunzime. Da, se pleacă de la lucruri minore și este foarte important felul cum ne prezentăm și ne comportăm în societate, dar schimbarea trebuie să ajungă până în adâncul sufletului, în cele mai ascunse și întunecate locuri. Este important cum ne comportăm cu alții, dar la fel de important este cum ne comportăm cu noi. Trebuie să avem grijă de ceea ce scoatem pe gură, să învățăm să ne controlăm pornirile și reacțiile, dar la fel de multă grijă trebuie să avem și de ceea ce băgăm în gură. Să fim cu băgare de seamă ce scoatem din suflet, dar și ce intră înapoi.
Dacă autoevaluarea noastră este corectă, în ceea ce ne privește, vom ajunge să facem schimbări atât de radicale, încât și noi să ne minunăm de diferența dintre cine am fost și cine am devenit. Uneori, chiar să nu ne mai recunoaștem și să ne întrebăm cum am putut trăi în alt fel.
     În momentul în care ești deschis și începi acest proces lung și greu de autoeducație, i-aș spune eu, vei vedea că nu te mai interesează ce zice și ce face lumea, nu mai stai să-ți pierzi vremea judecând, nu-ți mai umpli sufletul cu ură și energie negativă, îți vei evalua diferit timpul și prietenii, vei învăța să-ți faci timp pentru lucrurile importante (tu, copii, părinți, familie) și vei învăța să iubești viața cu adevărat. Când vei învăța să te iubești pe tine, te vei curăța de toate regretele și-ți vei acorda mai multă atenție. Nu vei mai permite oricui să intre în viața ta, dar nici tu nu-ți vei mai întinde „lenjeria intimă” la vedere, căci vei înțelege că este mai bine ca unele lucruri să rămână în intimitatea casei, a sufletului.
     Că îi spunem schimbare, autoeducație sau maturizare, nu are importanță denumirea, importantă este evoluția și aceasta trebuie să fie în armonie cu vârsta. Cei mai mulți oameni nu înțeleg asta și rămân blocați undeva, într-o tinerețe pierdută. Cred că fiecare etapă a vieți își are farmecul ei și nu ar trebui să ne mințim în legătură cu asta doar pentru că ne este frică de bătrânețe. Până la urmă, bătrânețea este un număr de ani și nu însemnă moarte, căci moartea nu vine doar la bătrâni.
     Pentru mine schimbarea a fost fundamentală și aveam mare nevoie de ea, dar a venit doar în momentul în care viața mi s-a schimbat radical. În momentul în care am avut puterea să renunț la tot și să pornesc pe un drum necunoscut, orizontul meu s-a lărgit și am devenit conștientă de lucruri pe care înainte nu le-aș fi băgat în seamă. Sunt conștientă de faptul că cei mai mulți ani i-am risipit și acum respir adânc fiecare clipă. Nu mai aleg chiaună după cai verzi pe pereți, căci mi-am dat seama că nu am nevoie de multe lucruri pentru a fi fericită. Schimbarea despre care vorbesc m-a făcut să prețuiesc sănătatea, liniștea sufletească și compania de calitate. Dacă nu aș fi plecat, nu aș fi înțeles toate astea pentru că nu aș fi știut că se poate și în alt fel, eram doar un om care trăia din inerție, un om mai mereu nemulțumit care avea tot timpul o problemă. Pot spune că din momentul în care au început transformările caracterului meu și corpul a început să înflorească. Răbdarea mi-a așezat pe chip căldură, vorba bună mi-a luminat zâmbetul iar tăcerea mi-a dat un farmec aparte. Astăzi sunt un om fericit, în armonie cu mine și asta este tot ce contează. Că oamenii încă mă mai dezamăgesc și lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum ar trebui să fie,  nu mă mai rănește. Am învățat să privesc lucrurile pe care nu le pot schimba dintr-o altă perspectivă și să nu le mai permit să mă afecteze.
Poate că asta este problema, oamenii nu știu să ierte, să uite, să se detașeze. S-au învățat cu starea de nemulțumire care li s-a întipărit pe chip.
Simt că dacă aș fi rămas, amărăciunea mi s-ar fi așezat pe chip, aș fi murit în fiecare zi câte un pic și nici măcar nu aș fi conștientizat asta. Unele lucruri nu le înțelegem decât atunci când le trăim, căci din auzite par altfel...
    În încheiere vă spun doar așa: „Spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești!” Pentru mine, această afirmație este mai adevărată decât aceea cu prietenii cu care te însoțești, căci dacă mănânci numai rahat, cum ar putea să-ți miroasă gura a parfum? Dacă bagi în sufletul tău numai rău, de unde să iasă bine? Bine, la fel de fără speranță rămâi și dacă ești prost. Poți să mănânci numai salată și să pleci cât de departe vrei, din păcate, tot prost rămâi...