Trăim subjugați de datorii, dar uităm faptul că noi am hotărât să schimbăm mobila sau că mașina este deja veche și avem nevoie de una nouă, că trebuie zugrăvit sau mai știu eu ce... Ajungem să ne târâm de la un salariu la altul fără să ne dăm seama când am îmbătrânit, când au crescut copii, când ne-au murit părinții...
Am uitat să trăim pentru noi, pentru un parfum bun, pentru un film sau poate o pereche de pantofi... Niciodată nu avem pentru noi, nici timp și nici bani, dar întotdeauna avem ceva ce trebuie „să fie”, în caz de nevoie.
Îl cunoașteți pe „să fie”? Vă sună cunoscut? Totul, la un moment dat, se rezumă la acest „să fie”; lasă „să fie acolo”. Cumpărăm mâncare, un pic mai mult decât ne trebuie, doar ca „să fie”. Nu se știe niciodată când dă criza peste noi și e bine „să fie” acolo ceva, ca să ai pe ce să pui mâna. Dacă nu este pentru noi, „să fie” pentru copii, atunci când or să vină pe la noi, dar uităm că și ei au în viață acel „să fie” al lor. Cheltuim prea mult și aruncăm la fel de mult, căci nu reușim niciodată să mâncăm tot și am devenit, poate, un pic prea pretențioși. Câtă risipă de muncă, bani, energie și ...timp. Nici nu ne dăm seama ce simplă este viața. Nu conștientizăm că avem nevoie, cu adevărat, de foarte puține lucruri pentru a fi fericiți. Ne luăm haine, dar le ținem „de bune”, că nu se știe când ieșim în oraș și „să fie” ceva nou cu care să ne îmbrăcăm, dar oare, când este ultima dată când am ieșit? Nu ne îndurăm să aruncăm din ele, deși este plin șifonierul până la refuz, dar nici să le purtăm pe toate, căci sunt noi și nu vrem să le stricăm „pe acasă”. Când mergem la cumpărături, în mintea noastră este mereu „lasă că am șifonierul plin” și renunțăm să ne luăm câte ceva, chiar dacă ne rămâne gândul la acel lucru, doar ca să nu cheltuim „aiurea” banii. Ce dacă ne-am mai îngrășat un pic, o să slăbim, sunt încă bune și ne sunt dragi. Uite așa venim cu tot felul de scuze pentru care umplem șifonierul, nu le purtăm, dar nici nu ne îndurăm să renunțăm la ele. Când este ultima dată când am lăsat totul baltă și am ieșit (spontan) la o plimbare, fără să ne pese că aveam de făcut curat (gătit, spălat)? Ne atașăm prea mult de lucruri și uităm că suntem trecători. Ne pasă de partea materială și neglijăm latura spirituală. Să nu lăsăm praful să se pună peste noi, căci pe la colțuri se așază oricum.
Punem preț pe lucruri acolo unde nu ar trebui și uităm să punem preț pe viața noastră, pe micile bucurii sufletești. Ne cumpărăm un parfum bun, dar nu ne îndurăm să ne dăm cu el și îl ținem „să fie” acolo pentru momentele când ieșim undeva. Trist, nu? La fel facem cu banii. Întotdeauna avem grijă să punem ceva deoparte, ca ”să fie ” în caz de nevoie, dar de cele mai multe ori nu avem sau nu ne îndurăm să ne luăm un lucru la care tânjim de mult; poate un ruj bun, un parfum, o geantă, o vacanță,... ceva. Din păcate viața nu ne anunță „băi, vezi că mai ai trei luni și crăpi, dă-te cu parfumul ăla scump” sau „cheltuie banii, căci mâine îți cade o cărămidă în cap” și rămân în urma ta lucruri, bani, parfumul acela bun pe etajeră...
Nu știu cum sunt alții și cât de mult conștientizează aceste lucruri, dar eu le-am învățat pe pielea mea. Am văzut cum au murit oameni dragi mie și s-a pus praful pe amintirea lor. În urma lor rămâne doar durere și multe regrete. Puteau mai mult, puteam și eu mai mult, dar... Dar acum e prea târziu.
Așa că, trebuie să învățăm să trăim pentru noi, pentru acum. Da, îmi iubesc familia, îmi iubesc copilul, dar am învățat să mă iubesc și pe mine. Târziu, dar am învățat. Mă trezesc dimineața și-mi beau cafeaua în liniștea mea, cu gândurile mele. Ascult muzică și dansez până la epuizare, chiar dacă pun aceiași și aceiași melodie de 100 de ori. „Cânt” cât de tare mă țin plămânii, dar țin geamurile închise și nu contează că uneori greșesc versurile. Mă duc la oglindă și mă fac „frumușică” (chiar dacă nu ies din casă), mă îmbrac în ceva frumos, iar când mă uit în oglindă zâmbesc, căci îmi este tare dragă imaginea mea senină. Poate că au fost ani în care nu m-am uitat niciodată cu atenție la mine. Am fost tot timpul pe fugă, niciodată nu aveam timp și eram mai mereu încruntată, apăsată de probleme care acum mi se par fleacuri. Am înțeles că timpul este același, indiferent că faci anumite lucruri sau nu. De tine depinde ce faci cu el și cum îl drămuiești, căci este timpul tău și doar tu poți să îl risipești. Da, trebuie să înveți să drămuiești timpul exact așa cum faci cu banii, mâncarea, parfumul acela...
Am învățat să îmi cumpăr strictul necesar și am descoperit că nici nu-mi trebuie prea mult.
Am învățat să nu mă intereseze ce face X sau Y și chiar nu îmi pasă, chiar dacă ei sunt destul de interesați de viața mea, problema lor.
Am învățat să privesc cerul, să admir norii, să mă opresc ca să fac o poză sau zece, să ațipesc un pic după amiaza, să plâng la un film, să spun te iubesc și îmi pare rău.
Am învățat că regretul nu poate schimba trecutul, dar îmi poate schimba modul cum privesc spre viitor și acesta începe acum, nu mâine sau la anul.
Am învățat să râd mult și din tot sufletul, iar parfumul acela scump (pe care l-am primit cadou de Crăciun), mă face zilnic să zâmbesc. Nu îl mai țin ca „să fie”, căci eu sunt azi și mâine nu știe nimeni ce „o să fie”. Timpul pierdut este singurul lucru pe care nu îl poți recupera și te trezești într-o zi că privești în oglindă la un chip străin ție, încărunțit și plin de riduri, purtând în suflet multe regrete te vei întreba „Doamne, oare când a trecut timpul?” Și acesta este un caz fericit pentru că de cele mai multe ori nu mai apuci să conștientizezi, te-ai dus și gata. Lucrurile oricum se rezolvă într-un fel sau altul, indiferent cât de tare ai să te dai cu capul de pereți căutând o rezolvare. Nu dispera, încearcă să aduni zâmbete și să dăruiești bunătate, așa... doar ca „să fie”.
P.S. Niciodată nu este prea târziu să faci ceea ce îți place, dar încercă să adaptezi totul la vârsta ta, ca să nu cazi în ridicol și penibil, doar ca „să fie”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu