Fața nevăzută a bătrâneții

     Recunosc că, până acum două săptămâni, am vrut să scriu despre bătrânețe pe un alt ton, dar între timp am revenit la sentimente mai bune. Mai mult ca sigur că voi scrie și acele gânduri, mai puțin prietenoase, dar nu acum, nu încă.
    Astăzi prefer să mă limitez doar la gânduri bune, căci sufletul mi-e plin de melancolie și o tristețe dulce-amăruie îmi umple inima.

    Am să încep cu o poveste despre doi bătrânei ce treceau tăcuți prin fața mea, chiar zilele trecute. El era înalt și se sprijinea de un baston cu o mănă fermă, iar ea era micuță, gârbovită și mergea târșind picioarele ușor în urma lui, dar ținându-l de braț cu o mână fragilă, tremurând. O fotografie ar fi făcut cât o mie de cuvinte, dar nu am putut să îmi iau ochii de la această imagine și nici nu mi-am permis să fac asta. Au trecut ușor prin fața mea și fără să vreau i-am urmărit cu privirea. Am tot respectul și admirația pentru genul acesta de oameni. Oameni care au mers o viață ținându-se de mână și nu și-au dat drumul, se pare, nici la bătrânețe. Am văzut peste tot în jurul meu oameni triști, irascibili, supărați pe consoartă, pe viață, pe tot ce îi înconjoară. Oameni care se ciondănesc indiferent de locul în care se află, plini de ură. Oameni care merg unul în fața altuia, fără vreo urmă de afecțiune pe chip, doar nerăbdare și multă răutate. Atât de rar văd oameni ținându-se de mână, încât atunci când aceștia îți ies în cale, nu ai cum să nu îi privești cu admirație. Iar când aceștia au o vârstă destul de înaintată și pe chipul lor se reflectă afecțiunea și grija unuia față de celălalt, cu atât mai mult rămâi pe loc contemplând imaginea, încercând să ți-o întipărești în minte, ca să nu uiți că se poate. Da, se poate să iubești din tot sufletul și pentru totdeauna. Se poate să îl/ o iei de mână și să nu îi mai dai drumul indiferent de vremea de afară sau din noi.

    Momentul maxim al aceste povestiri urmează acum, când el se oprește în fața unor trepte și își pune bastonul pe cea de a doua treaptă, asemeni unei balustrade , iar ea fragilă și tremurând se ține de baston încercând să urce. El așteaptă răbdător ca ea să urce și o privește cu o grijă vie, preocupat de siguranța ei. Ajunsă sus, ea îl așteaptă și își continuă drumul împreună, ținându-se de braț...
    Pentru mine, cel puțin, a părut un moment plin de magie, de farmec,  de frumos. A fost un moment când timpul, parcă, s-a oprit în loc și cu indulgență i-a lăsat să treacă. Aveau o aură aparte și au trecut neobservați de cei mai mulți dintre oamenii aflați atunci în jurul lor, dar eu, mă simt norocoasă că am putut fi martoră la o așa poveste, care nu are nevoie de cuvinte pentru a fi spusă.
    Bătrânețea are cele mai nebănuite chipuri...
    Am văzut oameni tineri ca vârstă, dar cu un suflet bătrân și oameni cu un chip plin de riduri, dar cu un spirit așa de tânăr și frumos.
    Cei mai mulți bătrâni sunt doar niște copii speriați, conștienții fiind că au ajuns la vârsta neputinței. Sunt bătrâni care își ascund fragilitatea sub un aspect dur, doar pentru că oamenii nu mai au răbdare cu ei și s-au obișnuit să fie ușuiți. Bătrânețea este o haină tare grea și de cele mai multe ori se poartă în singurătate.

    Un bătrânel mi-a spus într-o seară, că după o anumită vârstă nu îi mai poți ura unui om „mulți ani înainte”, este suficient să îi dorești „un an mai bun” și dacă ai norocul să îl vezi și la anul, tot așa, „un an mai bun”. El avea 93 de ani și jur că nu i-aș fi dat atâția, deși era doar o „mogâldeață” de om. Avea o minte lucidă și a fost o deosebită plăcere să stau de vorbă cu dumnealui. La această vârstă încă lucra, deși avea probleme la coloană și sprijinit în baston ieșise la cumpărături. Se vedea seninătatea pe chipul lui când îmi povestea și mirarea că eu chiar îl ascult.

     Cred că asta este problema lor,  faptul că nimeni nu mai vorbește cu ei și nimeni nu îi mai ascultă. Sunt pur și simplu uitați, aruncați într-un sertar unde din obligație ne facem timp să îi vedem dacă sunt „bine”. Dar ei nu sunt „bine”, nu au cum. Acest „bine” nu va mai veni și ei știu asta. Sunt singuri, speriați, și nefericiți. Au redevenit copii și poate nu le e frică de „bau-bau”, dar le este la fel de frică de „întuneric”.   

     Mă uit la chipul lor aspru și le văd mirarea când îmi întâlnesc privirea și zâmbetul într-un simplu „bună ziua”.  Le doresc „o zi frumoasă” și toată „acreala” lor se transformă într-un zâmbet timid, dar sincer. Le văd nesiguranța din ochi încercând să vadă dacă salutul meu e sincer sau râd de ei.

     Cei mai mulți bătrâni au nevoie doar de o vorbă bună, atât și nimic mai mult, apoi se deschid și parcă prind viață. Așa cum am mai spus, nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată oferi un zâmbet, o vorbă bună, dar oamenii uită asta. Uită cât de repede trece timpul...

     Parcă ieri eram copii, luam totul în râs ca pe o joacă. Ne doream să fim mari, dar nu am știut că doare. Maturitatea vine cu responsabilități și greutăți, nu doar cu libertate. Noi ne dorim cu ardoare să fim liberi și atunci când, în sfârșit suntem, uităm asta. Uitam că suntem liberi și stăpâni pe viața noastră sau poate nu știm ce să facem cu libertatea noastră, neavând curajul de a ne trăi propriile experiențe, dorințe, vise...

     Nu putem da timpul înapoi și nu ne putem întoarce la momentul când eram mici, cu genunchii juliți, dar avea mama grijă de noi... 

Știu că sună aiurea, dar unii oameni parcă „trăiesc” așteptând să moară. O veșnică antiteză, la tinerețe nu ai timp și aștepți bătrânețea iar la bătrânețe ai maturitatea de a înțelege... dar este prea târziu.