![](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEibn32OVAywfGQ8HIj_mzfi4dV-er1DPmLRP4ttc1vja_qID6dmQqkVaf7332H4Vz7RS7ctopMi686pWgIfYKguBAl5RuLfj_u8wo9Da5VBfEAr2UQrET6LWHqBucJlwo1eWqbtoVLEck0U/s320-rw/20190203_163950.jpg)
Ieri am întâlnit un bătrân supărat. Era supărat pe oamenii din jur și ochii lui erau triști. Și-a ridicat privirea spre mine, neștiind că va găsi înțelegere în persoana din fața lui și mi-a spus că nu înțelege de ce oamenii au devenit atât de răi. Mergi pe stradă și se uită urât la tine, te judecă, te îmbrâncesc, te umilesc, te fac să nu mai ai încredere în oameni și în tine. Surprinzător, pentru amândoi, a fost faptul că și eu nutream exact aceleași sentimente. Nici eu nu înțeleg de unde avem în noi atâta răutate, invidie, mârșăvie, curiozitate, nemulțumire, neîncredere, dușmănie, rea-voință, rea-intenție, pizmă, lașitate, josnicie, fățărnicie,... și lista ar putea continua chiar dacă mă repet. Uneori toate astea cântăresc mai mult decât omul în sine și mă întreb, oare unde intră sau de unde ies toate?
Aceste „calități” sunt mai pronunțate la noi românii. De ce? Pentru că românilor le este „foame”. Da, ați citit bine: românii, în mod special, sunt flămânzi! „Foamea” este o „boală” care nu are nici o legătură cu țara noastră. Nu ne definește ca neam, dar a început să ne caracterizeze ca oameni. Așa cum a spus și Dan Puric: „În esență, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie”.
Aș vrea să nu mă înțelegeți greșit, peste tot sunt oameni răi și buni, dar la noi predomină cei răi. Îi întâlnești la tot pasul și dacă nu îi vezi, dau ei peste tine. Să nu credeți că afară umblă câinii cu covrigi în coadă, nu. Și afară sunt „oameni” și oameni, dar dacă este cineva mai preocupat de „binele” tău, tot un român va fi, căci pe străini nu îi interesează viața ta, atâta timp cât îți vezi de ea. Dacă trebuie să te ferești de cineva, tot de unul de-al tău trebuie să fugi cât te țin picioarele.
Nu, nu sună plăcut, știu și recunosc asta, dar este adevărul și îl văd pe chipul oamenilor în fiecare zi. „Foamea” care domină în ochii lor este urâtă și vine din adâncul sufletului, nu din stomac. Nu o înțeleg și nu are nici o legătură cu senzația fiziologică a organismului. Este un alt fel de necesitate. Este „foamea” de bani, de răutate, de invidie, dar cel mai tare strălucesc ochii acelora cărora le este „foame” de bârfă.
Oamenii sunt din ce în ce mai flămânzi. Nimic nu pare să le potolească „foamea” și nu îi mai mulțumești nicicum. Te privesc în ochi sfidător și „foamea” de ceartă le dă o strălucire ciudată în priviri. Te pândesc și te așteaptă dornici de râcă. Nu contează că ei te lovesc în metrou sau te-au îmbrâncit cu răutate pe stradă, au sămânța de scandal în suflet și este vina ta că nu te dai din calea lor, iar faptul că nu pleci privirea grăbit să-ți ceri scuze denotă o lipsă acută de educație. Ca să nu mai zic de oamenii din autobuze... Aceștia sunt niște păsări de pradă care așteaptă să sară pe tine, să-ți scoată ochii pentru nesimțirea cu care ți-ai permis să stai jos, tu și plodul tău needucat. Trebuia să te ridici din momentul în care ai simțit „miros” de om bătrân, atât tu cât și copilul tău. Că doar plodul tău ce face la scoală? „Stă cu fundul pe-un scaun” zic cei cu patru clase (maxim opt) și alea începute pe la opt ani. „Foamea” din sufletele lor "amărâte" nu are de unde să știe ce viață tristă și grea are un copil în zilele noastre. Acela care ridică un copil de pe scaun ca să stea el, nu știe ce înseamnă să te duci la scoală de la 6 ani și chiar mai devreme, dacă punem la socoteală anii de grădiniță, care a devenit obligatorie . Acela nu știe cât atârnă un ghiozdan, care-mi lasă mie urme adânci în palmă, dar unui copil în spate... Nu știe cum pleacă dimineața și vine seara flămând, petrecând mai multe ore învățând decât liber. Nu știe cum este viața acelor copii care-și doresc să stea jos în nenorocitul ăla de autobuz și să butoneze telefonul ca să se deconecteze, fiind singura lor bucurie și poate puținul timp liber rămas. Acela ce ridică un copil de pe scaun nu știe că poate copilul acela are performanțe la care el nu a visat vreodată și nu e capabil să îi arate nici măcar un dram de respect, dar are așteptări. Cum ar putea când „foamea” din el îl macină, îl golește, îl roade, îl seacă...
Și despre tinerii care stau jos, este aceiași discuție. Doar pentru că nu-și expun problemele și nu urlă în gura mare, de cum s-au urcat în blestematul ăla de autobuz, asta nu însemnă că viața lor este perfectă și ușoară. Dincolo de aparențe, de tinerețea chipului, nu ai de unde să știi ce greutăți poartă pe umeri; poate au lucrat 16 ore în picioare, poate au lucrat de noapte, poate că sunt operați sau mai știu eu ce probleme le umbresc și lor viața. Poate tânăra care stă cu nesimțire este însărcinată sau tocmai a pierdut o sarcină...
Și chiar dacă tinerii nu au nici o problemă, au și ei drepturi și respectul trebuie să fie reciproc, nu doar unilateral. Bătrânețea ar trebui să ne trezească compasiune și înțelegere, în schimb ea ne umple de scârbă când le privim chipul schimonosit, nu de ani, ci de ură și răutate. Vezi atâta „foame” nestăpânită și nestăvilită când te uiți la chipurile lor ridate, de parcă s-ar hrăni cu răutățile care le ies pe gură. Îi auzi cum țipă și urlă despre „bătrânețea” lor, dar au ajuns cu mândrie la 80 de ani. Optzeci de ani plini de răutate care zace în ei, în adâncuri și o emană prin toți porii. Cumva, pe parcursul acelor ani, au uitat că și ei au fost tineri și faptul că timpurile nu se compară...
De obicei este de ajuns să țipe o „hâdă” și alte zece încep să o acompanieze, de ți-e și rușine să-ți continui drumul, de parcă e vina ta că au îmbătrânit ei și că le este grea bătrânețea. Parcă ar trebui să te simți vinovat că ești tânăr. Te fac să te simți ca un lepros aruncând cu mizeria din ei. Oamenii, în „foamea” lor, au uitat să fie recunoscători vieții pentru privilegiul de a ajunge la această vârstă. Sunt mii de tineri care au murit înainte să fi început să trăiască, dar „foamea” le întunecă mințile și murdăresc totul în jur.
„Foamea” este de vină pentru tot: pentru că nu le ajung banii, pentru că sunt bătrâni, pentru că sunt tineri, pentru că sunt singuri, pentru că sunt bolnavi, pentru că sunt nefericiți, pentru că sunt răi, pentru că au, pentru că nu au, pentru că sunt invidioși și curioși. „Foamea” este de vină pentru tot ce-ți trece sau nu prin cap. Da, poate sună dur și urât, dar oamenii sunt „bolnavi” și boala lor se numește „foame”. Simt în permanență o poftă nestăvilită care li se citește în priviri și le strălucesc ochii de lăcomie. Cea mai răspândită formă de „boală” este „foamea de bârfă” și dacă nu au ce bârfi din cercul de apropiați, îi ia la bani mărunți pe ceilalți. Își bârfesc soțul, copilul, părinții, prietenii, vecinii, rudele, cunoscuții, oamenii de la televizor...
Bârfa este ceva care îi roade pe oameni, îi macină și nu le dă pace. Sunt lihniți, îi mănâncă limba și pur și simplu nu se pot abține. Dar bârfa nu este niciodată singură, ea are o soră mai mare sau mai mica (nu-mi dau seama), care o întărâtă, o încurajează, o hrănește și anume: curiozitatea. Sunt foarte apropiate, chiar de nedespărțit și-și alimentează reciproc frustrările. Oamenii sunt hămesiți de „foame”, căci bârfa este ceva ce doar îi amăgește și cu cât bârfesc mai mult cu atât mai leșinați de foame se simt. Și se pare că microbul plutește prin aer pentru că îl găsești peste tot, la fiecare colț de stradă, bancă în parc, scara blocului, marginea gardului, școli, spitale, la piață, în magazin,... Oriunde se întâlnesc două sau mai multe persoane, acesta este singurul lucru care îi unește, de obicei. Vor bârfi împreună până când una dintre persoane se va întoarce cu spatele, iar atunci o vor bârfi și pe ea.
Sunt oameni care te privesc în ochi fiind total de acord cu tine, și-ți dau dreptate dându-ți apă la moară indiferent de subiect. Te lasă să-ți expui sentimentele în fața lor, dar în momentul în care ai făcut greșeala să te întorci cu spatele te înjură cu nesimțire călcându-ți în picioare sufletul. Poate că și prefăcătoria este tot o formă de boală, căci tot mai mulți sunt afectați de ea.
Ați observat că oamenii nu te mai privesc în ochi cu seninătate? De cele mai multe ori, omul cu care vorbești îți evită privirea și când te privește, mijește ochii la tine cu neîncredere, ca un animal de pradă care așteaptă să-ți sară la gât înainte ca tu să deschizi gura. Preventiv, să nu le-o iei înainte.
Oare nu este o boală? Da, suntem bolnavi și nu este o boală a oamenilor bătrâni, este a tuturor, dar o găsim, în mod special, la români. Ne urâțește chipul, ne schimonosește sufletele și din păcate a început să apară de la vârste tot mai fragede. Am văzut și copii plini de o răutate machiavelică, uneori mai duri decât un adult. Nu înțeleg de unde atâta răutate într-un suflet de copil, dar probabil are acasă un părinte, un bunic plin de venin, altfel nu îmi explic.
Oare asta nu însemnă că se ia, se moștenește, se învață, se transmite? Un profesor la școală, un prieten, un coleg, un om de pe stradă, toți ne rănesc frecvent și în mod repetat. Mai devreme sau mai târziu, impactul lor asupra noastră își va pune amprenta. Vei avea de ales între a fi exact ca ei sau să te înstrăinezi de toți și toate.
Suntem bolnavi și transmitem mai departe boala. Suntem înfometați de tot ce este mai rău pe lume și ne-am învățat să contorizăm, să îngrădim binele și iubirea. Îți dau pentru că și tu mi-ai dat, te iubesc pentru că și tu mă iubești...
Doar răul a devenit necondiționat și lenea. Da, uite așa am mai atins o latură a „bolii.” Tot mai mulți oameni sunt atinși de această „boală”. Presupun că doare foarte rău, pentru că aceia care o au se vaită cel mai tare cât sunt ei de „bolnavi”, cât muncesc sau despre imposibilitatea de a munci din cauza acestei „boli”...
Și aici, am subliniez faptul că doar la noi funcționează asta. Numai la noi timpul trece, leafa vine, proștii rămân și țipăm că avem drepturi. Doar noi obosim și ne îmbolnăvim nefăcând nimic. Poate-or fi și alții mai "bolnavi" ca noi, dar eu nu i-am întâlnit.
Mai are rost să vorbim și despre fățărnicie? Ea este în strânsă legătură cu tot ce am scris mai sus...
Nu ar trebui să fim înfometați de bârfă și răutate, de invidie și ranchiună; ci ar trebui să ne umplem sufletele cu o „foame” de frumos, de bine, de dăruire, de armonie, mulțumire, fericire și să o hrănim cu fapte bune, cu respect, decență, blândețe, răbdare, înțelegere, îngăduință,...
Eu cred cu tărie că un om cu sufletul bun și curat nu va face niciodată mizerie în jurul lui, își va duce cu discreție și demnitate viața, dar mai ales bătrânețea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu