Atunci când fugi... de tine

    Oamenii sunt oameni și sunt foarte diferiți ca și caracter, căci emoții avem toți la fel, dar ne manifestăm diferit. Este nevoie de multă răbdare ca să cunoști și să-nțelegi. Puțini vor fi cei compatibili cu tine, dar de la fiecare vei învăța câte ceva.

De ceva vreme, drumul meu se intersectează cu al unor străini. Și când spun străini, înseamnă străini din toate punctele de vedere: naționalități diferite, caractere diferite, vieți diferite. Singurul lucru în comun este cursul de germană și faptul că nici unul nu vorbește această limbă. Norocul nostru cu engleza și câte puțin din ce mai știe fiecare (italiană, franceză, spaniolă).
O fată venită din Croația îmi spune că a fugit de viața ei pentru că a simțit nevoia de schimbare. Am ascultat povestea ei și asta m-a făcut să mă gândesc la mine...
     Ah, cum este viața asta! Când ți-e lumea mai dragă îți mai dă câte o palmă de te aruncă cât colo.
Și eu am devenit expertă în ceea ce privește fuga. Am fugit de oameni, am fugit de trecut, am fugit de bucăți din mine. Am întors spatele și am crezut că este simplu. Am luat-o de la capăt, mereu și mereu...
     Parcă tot timpul am avut bagajul făcut și cu inima-n dinți întorceam spatele la ceea ce îmi făcea rău și o luam de la capăt în altă parte.  Îmi construiam altă viață și alți prieteni. Nu avem nevoie de multe lucruri și mi-am dat seama târziu de asta. Toată lumea muncește pentru lucruri  și face asta toată viața. Muncim pentru o casă  pe care o mobilăm, o mașină  și nu mai știu ce, dar peste 3 ani sau 5, 7 ani ne trezim că nu se mai potrivește perdeaua și mobila este cam demodată și vrem altceva și o luăm de la capăt. Cumva toți o luăm de la capăt mereu și mereu, fugim după ceva sau de ceva.
    Am ajuns la punctul în care am plecat doar cu un rucsac în spate și a fost așa de bine, m-am simțit așa de ușoară... Da, am avut puterea să fac asta crezând că este o soluție pentru  ca să nu mai sufăr, dar am făcut doar să ascund sub preș durerea. Și am fugit cât am putut eu de tare...
Am fugit cât am putut eu de departe. M-am înstrăinat de toți și de toate, dar la final am aflat că rănile sunt tot acolo și încă-mi sângerează sufletul...
Am fugit, crezând că voi suferi mai puțin, dar durerea a venit cu mine și amintirile încă îmi tulbură somnul. Am fugit de acasă crezând că dacă iau viața în piept sunt puternică, dar tot acasă am căutat alinarea. Ce naivă am fost...
Am fugit când prima iubire s-a frânt brusc, odată cu inima mea. Am crezut că dacă fug departe am să uit și o să-mi fie bine. Am crezut că dacă întorc spatele vieții mele de atunci nu vor mai fi răni.
Am crezut că fugind voi uita de durere... Și ce crezi? Durerea a fugit și ea cu mine, adânc înfiptă în sufletul meu, mi-a devenit umbră. Fugind am făcut doar să ascund și când am ridicat preșul le-am găsit pe toate acolo așteptându-mă: toate trăirile, suferințele, dezamăgirile, așteptările, visele, speranțele...
Și mi-am dat seama că timpul nu le-a vindecat, doar le-a acoperit cu praf și am sângerat iar...
Și am învățat, în fuga mea, că suntem atât de plini de prejudecăți și ne complicăm singuri viața.  Uităm să trăim pentru noi, pentru ceea ce ne place sau ne bucură sufletul.
 Am învățat că în viață, uneori,  nu are importanță dacă ai dreptate. Poți să mori cu dreptatea pe masă, cum se spune... În viață este bine să înveți să cedezi, să ierți și abia apoi să uiți. Este bine să faci așa pentru tine în primul rând. 
Și astăzi mi-e bine.  Sunt împăcată cu mine, cu trecutul, cu amintirile mele, chiar și cu durerea.
Am înțeles că trebuie să îți dai timp să te vindeci atunci când suferi. Am înțeles că uneori ai voie să plângi și chiar îți face bine. 
Am învățat că atunci când plângi ți se vindecă sufletul și asta nu te face slab, asta înseamnă că îți dai voie să fii om. Bune și rele, toate m-au ajutat să mă maturizez și acum îmi dau seama că toate astea fac parte din mine, mă definesc. Poate că nu le-am vindecat chiar pe toate, dar faptul că abia acum am putut să vorbesc despre unele lucruri îmi spune că sunt pe drumul cel bun.
      Să te vindeci  fizic e ușor, dar să îți vindeci sufletul durează ceva mai mult...

De obicei când fugi de ceva, cazi în altceva...
     

Copilul trebuie să știe

    Cred că pentru a avea o viață echilibrată avem nevoie de reguli, de principii și de un anumit program. În viață sunt lucruri pe care „trebuie” să le faci, chiar dacă îți convine sau nu. Acest „trebuie” a fost sfânt în viața mea. Nici mie nu îmi place să mă trezesc dimineața să mă duc la serviciu, dar trebuie. Nu contează că mi-e rău sau am sufletul în mii de bucăți, trebuie. Așa ai să te duci și tu la grădiniță/ școală, este serviciul tău și trebuie.
Programul mi se pare important și am ținut de el. Copilul trebuie să mănânce la masă. Nu mi-a plăcut niciodată să morfolească banana în mână și să mozolească toată casa cu ea. 
    Copilul trebuie să știe de primul fel de mâncare, dar și de felul doi. Nu contează că ia doar o lingură, pentru că nu mai poate din felul doi, dar ciorbița este sfântă.  Îmi aduc aminte că în primul ei an la mare m-a lăsat nemâncată. Avea aproape trei ani și ne-am gândit că este mică, cât poate să mănânce? Am hotărât să împart meniul meu cu ea. Greșit! Aparent par mici, dar papă mult.
   Copilul trebuie să doarmă la prânz și seara devreme. Îmi aduc aminte că era la grădiniță și mă întreba de ce trebuie să se culce dacă încă este lumină afară :)
Pe parcurs, în funcție de vârstă,  programul devine mai maleabil. La școală, în clasa întâi,  am renunțat la somnul de prânz din cursul săptămânii. Dormea doar vinerea la prânz și treptat  am început să îi permitem să se culce seara mai târziu. Acum când o văd dormind după amiaza, îmi vine să râd. Nu are rost să mai spun că acum de multe ori adorm înaintea ai.
    Copilul trebuie să știe că nu toate lucrurile de la televizor sunt pentru vârsta ei.  Aici îmi amintesc o fază care m-a impresionat. Era singură acasă, se plictisise și vorbea cu nașa ei la telefon. Aceasta o sfătuia să se uite la televizor, era un film frumos pe care îl văzuse și era ok pentru ea.  Dar copilul a blocat-o când i-a zis că nu se poate uita pentru că nu are vârsta potrivită. Nu a contat că nașa îi dăduse voie, Melina a considerat că nu e pentru ea,  doar pentru că scria „copii sub 12 ani nu au voie” și nu s-a uitat.
    Copilul trebuie să participe la treburile casnice, la fel ca toată lumea,  chiar dacă asta înseamnă că își strânge jucăriile.
    Copilul trebuie să știe că nota de la școală nu este întotdeauna importantă. Degeaba vii cu un FB dacă ai o tonă de greșeli, nu mă impresionează.  Ai venit cu notă mai mică, nu-i nimic. Vezi ce ai greșit și repară. Nu face de două ori aceiași greșeală și nu veni să îmi povestești ce au făcut colegii tăi, pentru că nu mă interesează. Pentru mine contezi doar tu!
     Copilul trebuie să se implice în tot felul de activități, în funcție de vârsta lui. Trebuie să picteze, să coloreze, să  învețe să cânte la un instrument, să facă sport.
    Copii și părinții au nevoie de timp petrecut împreună. Am jucat împreună elasticul, șotronul, leapșa, de-a v-ați ascunselea. Ne-am uitat la desene, am colorat, am pictat împreună.
Un lucru important mi se pare să ne strângem toți la masă, cel puțin în weekend, când suntem acasă toți.
     Copilul trebuie să știe că este foarte importantă comunicarea.  Fiecare ne povestim ce am făcut în ziua ce se încheie. Că am făcut „bine”, nu mi s-a părut niciodată un răspuns.  Și acesta este un obicei care trebuie semănat cu răbdare. Dacă ai răbdare să asculți 1000 de lucruri plictisitoare cu siguranță afli și unul important.  Îmi aduc aminte că eram într-o zi în mașină cu Vio și ea  mă sunase de muuuulte ori. Atunci m-a întrebat cum de reușesc să am atâta răbdare, dar astăzi se uită cu ușoară „invidie” când vede cum își deschide sufletul în fața mea. A înțeles că îmi este răsplătită răbdarea.  Și apoi părinții care se întreabă ce să facă cu copii lor pe la 14-16 ani, eu i-aș întreba unde au fost până la vârsta asta?
     Copilul trebuie să știe că și oamenii mari greșesc și nu trebuie să le fie rușine să recunoască sau să își ceară scuze. „Te rog”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”, „ iartă-mă”, „am greșit”, „ te iubesc” sunt cele mai importante cuvinte pentru toată lumea.
     Copilul trebuie să știe că  uneori oamenii mari au și ei probleme. Un divorț nu este sfârșitul vieții și el nu are nici o legătură cu asta. Părinții nu divorțează de el  sau din cauza lui.
Cum de altfel, copilul nu e bine să asiste la certurile părinților.  Sunt lucruri peste capacitatea lor de a înțelege și e mai bine să nu îi implicăm mai mult decât e cazul.
     Copilul trebuie să știe că  adevărul este foarte important și minciuna are picioare scurte.
     Copilul trebuie să creadă în lumea magică a basmelor.  Eu cred că îi ajută în dezvoltarea frumoasă și armonioasă a caracterului.
 La noi a existat Zâna Măseluță, Moș Crăciun, Moș Nicolae, Iepurașul de Paște. Ei au ajutoare și nu aduc niciodată cadouri scumpe.  Am păstrat câteva tradiții/obiceiuri...
 Îmi aduc aminte la un Crăciun că era atât de emoționată în așteptarea Moșului, încât auzea clopoței. Îi spusesem că Moșul vine doar la cei care cred din tot sufletul și pentru cei lipsiți de credință nu există Moșul sau Zâne.
Într-un an când a fost la colindat, s-a gândit ea să facă o faptă bună și a scris „Crăciun Fericit” pe bucățele de hârtie și le-a pus în cutia poștală la toți oamenii din bloc.  S-a gândit că poate îi face pe oameni să zâmbească.
      Copii sunt  naivi și creduli, în inocența lor.  Într-un an am adormit și am uitat de dințișor și ea a venit necăjită că nu venise Zâna. I-am zis că nu a venit pentru că nu se spălase pe dinți. Până s-a spălat, eu pusesem deja bănuțul. Uneori  îl ascundea și chiar nu îl găseam. I-am spus că zâna are locul ei unde știe că sunt dințișorii și poate pentru că îl ascunde așa bine de aceea nu vine.
Aveam un săculeț unde îi strângeam toți dințișorii. Pe ultimul  nu am apucat să îl pun acolo și l-a găsit. Nu o să uit niciodată  cum a venit la mine plângând și m-a întrebat, „mami, nu există Zâna Măseluță? Tu nu m-ai mințit niciodată, te rog spune-mi adevărul.”  Și apoi s-a pus pe plâns pentru că a înțeles că dacă nu este ea, nu este nici Iepurașul, nici Moșul... Era destul de mare, în clasa a V-a, dar ea credea...
 Puțină magie nu strică nimănui, așa că noi încă ne furișăm să punem cadourile sub brad sau în cizmulițe. :)

P.S.    Copilul trebuie să știe că suntem prieteni și oricând va găsi un sprijin și un ajutor la mine și în mine. Această prietenie nu este cu nimic diferită de celelalte prietenii ale lui, trebuie tratată cu respect și încredere. Dar mai presus de această prietenie, părintele rămâne părinte și atunci când prietenii te părăsesc sau prietenia se strică... părintele va fi mereu acolo!

Afară...totu-i altfel

       Ieri am fost la stomatolog. Intervenția în sine nu contează, eu vreau să vă spun povestea din spate...
Am plecat de dimineață de acasă din dorința de a nu întârzia, dar am reușit să mă învârt căutând cabinetul și am întârziat o jumătate de oră, spre rușinea mea. Oamenii pe aici sunt ”altfel”...  Aerul este ”altfel”. Până și noi suntem ”altfel”.
Căutam cabinetul și cred că se citea pe chipul nostru o ușoară disperare. Oamenii se opreau lângă noi și ne întrebau dacă avem nevoie de ajutor. Am întâlnit o doamnă care plimba cățelul, s-a oprit să ne dea indicații și de la distanță cred că ne-a urmărit, pentru că ne-am trezit cu ea lângă noi, după alte zece minute de căutări, spunându-ne că nu am luat-o în direcția bună.
La noi poți să cazi pe stradă și nu se uită nimeni la tine...poate doar să-ți fure câte ceva.
Nu are rost să vă spun că ne-am învârtit în jurul cabinetului... :) Cu chipul plecat și multă jenă am intrat în cabinet. Nu primesc nici un reproș, sunt primită cu zâmbetul pe buze și mi se dă să completez o fișă. Recunosc faptul că nu e prima dată când mă simt neputincioasă, dar asta nu mă oprește din drumul meu. Sunt la început de drum, spre o nouă aventură. Completez 5%  fără să înțeleg mai mult. Dacă în Italia ajunsesem să înțeleg 80-90 %, destul de repede, aici nu reușesc să pricep nimic. NIMIC! Nu mi-e rușine să recunosc faptul că sunt praf și bâtă! Am sentimentul că toată lumea mârâie și latră. Cam așa văd eu această limbă pe care nu reușesc să o înțeleg.
       Revenind la subiect, în jurul meu roiesc trei -patru asistente plus doctorul. În încercarea de a se face înțeleși o asistentă tinerică întreabă doctorul dacă poate să încerce în engleză. Atât mi-a trebuit, mi-au sclipit ochișorii și în cinci minute am completat toate fișele și am semnat două acorduri.
Intervenția decurge  bine, nu am simțit nici o durere.  Fata care vorbea engleză nu m-a mai părăsit nici o clipă.

Aici pot să fac o mică paranteză și  o comparație,  sperând să nu supăr pe cineva. Într-un an și jumătate petrecut în Italia am întâlnit un singur italian care vorbea engleza. În schimb aici, oriunde mă duc toată lumea știe engleză. Sincer, oriunde! Oi fi eu norocoasă, cine știe...

Nu contează dacă este vorba de magazinul din colț, bancă, doctor, primărie, pe stradă,... Ce pot să spun despre lumea și viața de aici? Pot să spun cu mâna pe inimă, din mica mea experiență, că totul funcționează.
       Acest ”altfel” face diferența. Că poate și ei le au pe ale lor, că nici la ei nu e totul roz și perfect, sunt de acord! Dar funcționează sistemul, lucrurile se dezvoltă normal. Dacă te duci la un ghișeu, pui o întrebare și persoana de acolo nu știe răspunsul, ea pune mâna pe telefon și caută un răspuns.
       Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva la noi?
Dacă pierzi o mănușă și treci mâine pe acolo, pe unde îți aduci aminte că ai pierdut-o, ai să o găsești înfiptă într-un gard.
        Revenind la poveste, când ne-am întors acasă era foarte aglomerat și această aglomerație m-a făcut să înțeleg în ce constă diferența dintre noi și ei. Aglomerația este aceiași, oamenii diferă.
Toată aglomerația își urma cursul liniștită, nimeni nu claxona, nu înjura, nimeni nu te depășea. Oamenii mergeau liniștiți, senini, nu urlete, nu zgomot, nu praf, mizerie, nu cerșetori,... Dacă limita este de 30 de km, apoi 30 rămâne! Nimeni nu merge cu mai mult, nimeni  nu te forțează din spate cu faruri, claxoane,  chestii de genul „ dă-te bă să trec eu, că sunt șmecher”. Nu, din multe puncte de vedere. Există o înțelegere tacită într-un blocaj.  Adică,  la intersecția unui drum principal cu unul secundar se trece o mașină cu o mașină! Simplu, nu? Ai întâlnit așa ceva la noi? Îmi vine a râde deși este de plâns...
       Aici este o liniște firească care te pătrunde și nu te mai părăsește, te face să fii mai blând, mai înțelegător, mai bun. Este o stare de bine ce o duci cu tine acasă și viața îți pare „altfel”.
      Si uite așa iar am ajuns la cest „altfel”. Acest „altfel” contează atât de mult.
      La noi persistă un zgomot, o rumoare, un bâzâit continuu și mult praf, totul completat de claxoane, înjurături, oameni gălăgioși, urlete de copii, zumzet,...
      Aceste lucruri când ajungi acasă, din păcate, nu le poți lăsa la ușă, ele continuă să îți răsune în urechi, în timpane și-ți dă o stare neplăcută, de care nu te poți debarasa. Combinată cu propriile frământări și trăiri, îți pătrunde în vene și întreg organismul tău suferă. Se revarsă asupra celor din jur și combinat cu frământările lor devine și mai mare și mai instabil ...și uite acesta este „stresul” care ne omoară.

Răsărit de soare în Germania

P.S.         Are rost să vă spun că mi-am rezolvat toate problemele (îndepărtarea tartrului, carii, plombe, intervenție chirurgicală), fără să plătesc nimic din buzunar?
               Aici parcă și soarele răsare „altfel”, nu vi se pare?

După o lungă așteptare

    Abia după ce am născut a început adevărata aventură. Și nu o să uit niciodată! S-a întâmplat într-o duminică frumoasă din octombrie. Era anormal de cald și frumos pentru o zi de 15 octombrie.
Nu dormisem toată noaptea, fusesem la nași  și am jucat cărți până la șase dimineața.
Și la ora șapte am simțit ceva cald între picioare. M-am ridicat în fund și i-am zis lui Vio că mi s-a rupt apa. El s-a ridicat brusc și a plecat la ușa de la intrare. Se pregătea să iasă pe ușă când am strigat în urma lui ”Hei, nu pleca, ia-mă și pe mine”.  Eram așa de nepregătiți pentru tot ce avea să urmeze.
       Nu am știut eu bine cu ce se mănâncă această sarcină, dar m-am gândit că o să treacă la fel de repede ca și nunta :) Te pregătești intens  și nu știi când a trecut,  pentru că tu ai fost prea stresat cu pregătirile și nu ai apucat să te bucuri.
În cele mai negre gânduri mă gândeam că o să mor și îmi făceam testamentul (deși nu aveam ce să las). Auzisem eu tot felul de povești, cum urlă femeile când nasc, și unele vor să se arunce de la etaj de dureri, altele mor din cauza unor complicații. Îi dădeam indicații  lui Vio cum să crească copilul nostru. Acum îmi vine să râd de atâta prostie.
  Și revenind la subiect... M-am chinuit până la cinci după amiaza. Ajunsesem să am niște dureri infernale. Durerea coborâse pe pulpe în jos. Stăteam ghemuită într-un pat și gemeam încet. Îmi înfipsesem o mână în par și zăceam singură într-un pat la Filantropia. Venea din când în când o asistentă și îmi spunea „vai, da ce cumințică ești”. Sincer, cred că nici o durere nu se compară cu cea a nașterii. Este cumplit de dureros. Ca și cum cineva îți sfâșie carnea de pe tine și pe înjunghie cu zeci de cuțite.
   Norocul meu că am mâncat mulți pepeni și am avut o „tonă” de lichid pentru ca abia la ora 17  a venit doctorița.  Eu eram deja la capătul răbdării și îi spuneam că nu mai pot de durere, vreau cezariană, orice, doar să facă ceva. Mi-a făcut o injecție sau mi-a pus o perfuzie...nu mai știu exact, dar în zece minute am născut. Nu știu de ce m-au lăsat să mă chinui atât... Poate pentru că era duminică și doctorița avea treabă acasă, poate pentru că uitasem să îi dăm plicul cu bani, poate pentru că așa e normal. Nu știu și nu mai contează acum.
      Știam de la mama mea cam cum o să fie momentul în sine, îmi povestise că voi simți o eliberare.
Mă văd cu ochii minții, eram întinsă pe spate și când mi se spunea să împing scoteam niște sunete foarte groase și ciudate, ca un mârâit... cred.
 La un moment dat doctorița mi-a zis să nu mai fac așa, dar eu altfel nu puteam să mă concentrez.  Să știți că unele filme dau frânturi din realitate :)

Și brusc văd și simt cum burta mea se eliberează, ca atunci când ascunzi un balon sub tricou și îl scoți ușor. Da, am simțit o eliberare plăcută, dar mintea mea era concentrată să vadă și să asculte...Și când am auzit plânsetul, am lăsat capul pe spate, am închis ochii și am zis „a mea este!”
Și sentimentul acela... nu pot să îl descriu. Am simțit mândrie, emoție, fericire, teamă, toate amestecate. Nu îmi vine să cred că eu am fost în stare să fac așa o minune. Din mine, a ieșit ceva atât de magic. Viața asta este așa un mister...
Pentru mine a fost halucinant de frumos. Am povestit cu atât de multă emoție încât unii se întrebau dacă nu cumva m-am scrântit.
    Hai să fim sinceri, sexul sau dragostea (nu contează denumirea) este așa... un act carnal, normal, dar din el să iasă un pui de om ? Să ții în tine o viață, să îl simți cum crește și să vezi cum iese pur și simplu din tine?!  Este MAGIC, un MIRACOL! Și eu am reușit să fac asta!   
      Acesta a fost momentul când am conștientizat că viața nu-mi mai aparține.
      Nu am să înțeleg femeile care nasc copii și apoi se sinucid. Copilul când vine pe lume nu îți cere să îl naști, este decizia ta și trebuie să ți-o asumi până la capăt.
      Nu poți renunța la un copil pentru că îți dai seama că este prea mult pentru tine. Cum de altfel, nu poți divorța de copilul tău pe motiv de nepotrivire de caracter.  De obicei bărbații mai fug, dar tu nu poți, este al tău și punct.
     Nu am să înțeleg niciodată femeile care poartă în pântece nouă luni un copil și apoi îl abandonează.
Da , este adevărat că a face sex este foarte ușor, dar trebuie să ți-l asumi.
      Nu o să înțeleg niciodată oamenii care fac 20 de copii și apoi se vaită că nu au ce să le dea de mâncare.
      Nu mi se pare corect să faci copii și îi lași să se crească unii pe alții, copilul trebuie să aibă copilărie. Cum reușesc oamenii amărâți să facă o tonă de copii? De obicei când ești necăjit nu prea îți mai arde de...
     Eu cred că suntem responsabili de deciziile noastre și trebuie să ni le asumăm.
       Și mai vreau să punctez ceva.  Faci un copil, dar asta nu te face mamă. A fi mamă...înseamnă mult mai mult decât o naștere, înseamnă timp investit și dedicare 24 din 24.  Și aici viața este nedreaptă. Sunt atât de multe femei care merită a fi mame și nu au șansa de a fi mamă și multe nenorocite care nasc copii de care nu le pasă....

                                          

Nu vreau să judec pe nimeni, este strict părerea mea.