Cugetări

     Ah, ce ți-e și cu viața asta... Atâta zbatere pentru nimic. Ne dăm cu pumnii în piept și urlăm cât ne țin plămânii, batem cu pumnul în masă și încercăm să ne impunem punctul de vedere ori credințele. Le spunem tuturor acelora care vor să audă sau nu, fără să conteze publicul ales. Dar oare pentru ce atâta frământare? De ce să fie important pentru ceilalți ceea ce eu gândesc? De ce vocea mea trebuie să fie auzită cu orice preț? De ce nu mai știm să trăim în tăcere? 

Suntem atât de mici și nici nu ne dăm seama. Suntem trecători de parcă nici nu am fi, dar ne luptăm cu îndârjire și, de fapt, această luptă este inutilă. 

De cele mai multe ori avem o părere mult prea bună sau mult prea proastă despre propria persoană. Ne lipsește încrederea sau avem așa de multă încât am transformat-o de mult în aroganță. Sunt foarte puține acele persoane care reușesc să-și cunoască propria valoare, fără să simtă nevoia de validare și totuși să-și păstreze o modestie care să le îmbrace caracterul cu eleganță și delicatețe. 

Cei mai mulți oameni sunt aceia care în permanență se simt atacați, dar fără să observe răutatea pe care ei înșiși o folosesc. De cele mai multe ori proiectăm pe interlocutorul din fața noastră toate frământările noastre, știute și neștiute. Avem o nevoie de control absolută și permanentă care vine din frica și/sau nefericirea ascunsă în noi. Purtăm măști sub care ne pierdem identitatea. Ne-am obișnuit să ne plângem de milă transformându-ne în victime... Dăm vina pe oricine ne este la îndemână. Astăzi poate că este un prieten, dar mâine vecina, sistemul, primarul, soarta sau Dumnezeu.

Mai sunt unii, de care eu personal fug cel mai tare, anume, aceia care au citit multe cărți/citate, dar nu le-au aplicat niciodată în propria viață. Ei sunt cei atoateștiutori. Cu aceștia este și mai greu să comunici. Ei le-au trăit pe toate și le știu ei mai bine, tot pe toate. Uneori aceștia știu mai bine decât tine cum ești și ce gândești, au o soluție pentru orice situație și, de cele mai multe ori, nici nu te ascultă atunci când vorbești. 

Ah, dacă aș fi știut cu ani în urmă câte știu acum, aș fi economisit multă energie și lacrimi, uneori.  Dar, toate au rostul lor. Timpul trece vindecând și rănile care ni se par de nevindecat. Cât despre vindecare ce să spun? Ea vine atunci când înțelegi că iertarea nu are legătură cu persoana sau răul făcut, ci are legătură cu tine și durerea peste care nu ai trecut. 

De-a lungul  vieții ne pierdem și ne regăsim de multe ori, însă doar cugetând vom înțelege mai bine. Da, da! De fapt, totul începe și se sfârșește cu tine. Oamenii vin și pleacă din viața noastră, ei nu ne aparțin.